Într-o cultură şi în societate, traducătorul este prostul satului.
De ce? Simplu: pentru că a traduce înseamnă a învăţa şi a uita tot timpul mai multe limbi, limbile, Limba. A o lua mereu, clipă de clipă, de la capăt. A te preface că eşti mut. A face - metodic - pe prostul. Pînă ce ajungi să fii tratat ca atare. Să fii luat drept mut, prost, idiot - un handicapat - pentru că, pentru a putea să traduci, te prefaci că nu ştii nimic, te apuci să uiţi totul. Într-o societate cu atîtea pretenţii precum cea a oamenilor în care cunoaştere = putere.
Traducătorul trebuie să se joace - tragic - de-a prostul satului pentru că, pentru a putea să traducă, trebuie, metodic, să se comporte ca un prost şi ca un idiot, trebuie să se prefacă, metodic, că nu ştie nimic, şi să înveţe limba, limbile, de la capăt.
Nu există personaj mai cartezian decît traducătorul. Traducătorul e filosoful.
Şi tot făcînd el metodic pe prostul şi jucîndu-se, metodic, de-a idiotul, ajunge, comod, să fie tratat ca atare, în consecinţă, ca un mut, prost şi idiot ce este, ce se preface - metodic - a fi. Nu ca filosoful în persoană (regresivul lingvistic, fenomenologul în act), ci ca o fiinţă subalternă, cu statut mediocru (cel mult un parvenit!), numai bun de batjocorit şi de maltratat ca atare. Adică exact ca un filosof - într-o lume a experţilor şi a consilierilor, a cunoaşterii comandate, "comisionate", puse nu să traducă între oameni, ci să transpună ordinele în (ca) realitate. Personal tehnic.
Traducătorul este - pentru că trebuie să fie - analfabetul voluntar, idiotul metodic şi temporar, mutul dintre vorbiri, din miezul logosului, obligat nu să cunoască limbi, ci să le silabisească şi să se bîlbîie în ele (făcîndu-le - potrivit idealului deleuzian - să se bîlbîie şi să bîjbîie) tot timpul.
*
A înţelege (semantico-pragmatic), atunci cînd ţi se spune sau cînd citeşti ceva, cînd "comunici", nu înseamnă (aproape deloc) a traduce. Traduci, tocmai, cînd nu înţelegi. Iar ca să înţelegem cu adevărat noi ar trebui nu să pretindem că înţelegem, ci, tocmai, să ne propunem să nu înţelegem - metodic - nimic, tot timpul - o clipă. Deci să traducem, să simţim nevoia de a traduce. Înţelegerea nu presupune traducerea, e o neînţelegere aici, între cele două. Noi nu trebuie să traducem - mut, mental, "automat", "spontan" - ca să înţelegem. Traducem abia atunci cînd, eventual, răspundem, replicăm. Traducerea este răspuns, înseamnă a răspunde "originalului", a iniţia şi a întreţine (fr. entrenir) o convorbire, o discuţie, un dialog (fr. entretien). Iar traducerea este obligatoriu precedată - ideal, logic, metodologic - de ne-înţelegere, nu de înţelegere, sau nu de una "spontană", adică automată, de înţelegerea de la sine înţeleasă.Primeşti - eşti confruntat, provocat - nu înţelegi nimic - deci (trebuie să) munceşti - (să) produci - (ca) (să) răspunzi: traduci.
Altfel e supunere, aservire. Spontană, (adică) automat(izat)ă. "Comunicare".
*
Traducerea e uitarea şi reînvăţarea "spontană", "automată" (reflex etic non- sau post-reflexiv) a limbii, a limbilor, a Limbii. A traduce înseamnă a ieşi şi a reintra din şi în limbi, în/din "lingvistic", a înfrunta muţenia şi a te expune neînţelegerii, definind tocmai prin acest parcurs, prin această mişcare, prin această navetă, prin acest du-te-vino un spaţiu nebănuit, secret ("abstract", ideal: pneumatic, pneuma însăşi) - acolo unde, tocmai prin astfel de mişcări permanente, se munceşte, se lucrează la ceea ce decide clipă de clipă, în primul şi în ultimul moment şi tot timpul, totul.