Bisericile lui Ştefan cel Mare

Când este vorba despre capodopere, cu siguranţă lunga domnie a (sfântu)lui Ştefan cel Mare este cea care a produs, în ceea ce priveşte arhitectura, un corpus apoteotic - pentru Moldova - de lucrări excepţionale. Sinteza ştefaniană a reuşit să aducă împreună goticul târziu central-european (via Polonia) cu tradiţiile post-bizantine ale arhitecturii ortodoxe. Trăsăturile acestei sinteze (continuate şi augmentate sub descendenţii lui, îndeosebi sub Petru Rareş) sunt de urmărit pe parcursul unui secol (cam tot cât a durat şi sinteza basarab-cantacuzin-brâncovenească, circa două sute de ani mai târziu):
a) ridicarea de martirioane pe câmpurile de bătălie (i.e. biserici comemorative ale evenimentului şi morţilor săi);
b) spaţii interioare, la biserici, de tip bazilical, dar separate, pe axa vest-est, de ziduri cu uşi, amintind de zisa Sf. Maxim Mărturisitorul, cel pentru care fiecare spaţiu al bisericii, înaintând spre est, e cer pentru cel dinaintea lui;
c) forma cu dublă înclinaţie a acoperişurilor;
d) predominanţa zidăriei fortificate în defavoarea golurilor;
e) detaliile gotice de fenestrare şi uşi;
f) crucea ştefaniană pe turle, înfiptă în semilună şi,
g) în prelungirea aceluiaşi mesaj, la Rareş, folosirea picturii exterioare ca instrument de propagandă anti-otomană.

Secţiunea ascendentă a acestor biserici, de asemenea de bună amintire gotică, îşi găseşte o târzie împlinire în Dragomirna, probabil o ultimă capodoperă a tradiţiei ştefaniene, aşa după cum, în Valahia, biserica Kretzulescu şi biserica Mănăstirii Văcăreşti sunt, după moartea lui Brâncoveanu însuşi, capodopere ale tradiţiei brâncoveneşti.

Ilustrez aceste rânduri cu câteva fotografii luate cu biserica Mănăstirii Dobrovăţ, considerată ultima biserică ridicată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi, deci, menită să ilustreze apoteotic trăsăturile stilului. Turnul de incintă e mai târziu construit.