Cine este marele Evgheni de care vorbeam la început? Este, desigur, Evgheni Vodolazkin, scriitorul rus contemporan care a dat lumii excepţionalul roman Laur. Doar sufletul rus, doar marea tradiţie literară rusă puteau produce o astfel de scriere despre care mi-e şi jenă să notez prea multe. Voi spune doar că ea dă un trup viu singurului răspuns real la tragedia existenţei, aşa cum pe bună dreptate apare ea la Shakespeare, anume rugăciunea care poate vindeca nu doar ciuma, ci şi neiubirea. Iar acest lucru este posibil numai datorită Învierii. Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Vodolazkin. O enumeraţie pe deplin justificată.
Dar dacă, judecând pur determinist, realitatea poate oricând degenera în tragedie, ce facem atunci cu frica, ce trebuie că e paralizantă? Simplu, ne luminează G.K. Chesterton în Hanul zburător: contrariul fricii este, în ultimă instanţă, mila. La rândul ei, aceasta din urmă se originează necesarmente numai şi numai în transcendenţă. Acesta este şi singurul temei pentru care contează nu doar cum trăieşti, ci mai ales cum mori, aşa cum o demonstrează, în stilul său sapienţial atât de revigorant, Dino Buzzati, unul dintre scriitori mei de secol XX preferaţi, în Deşertul tătarilor.
Acesta este şi singurul temei pentru care, paradoxal, ar trebui să ne bucure că trăim în această epocă atât de nihilist-postmodernistă-sau-mai-precis-spus-jemanfişistă. Se prea poate să fi sosit momentul ca împrumutul de credinţă în transcendenţă, făcut de Platon, de Augustin, chiar şi de Nietzsche când vorbeşte despre muzică, să fie restituit. Toată arta adevărată este opus metaphysicum. Sau nu este deloc. Nu mai merge să fii astăzi căldicel. Ori, ori! Nu subsemnatul demonstrează toate acestea, ci George Steiner, în minunata sa Real Presences, şi o face irecuzabil. Ca de obicei, când îl citesc pe genialul (în sensul cel mai etimologic - altfel nu există explicaţie) filolog Steiner, mi-aş dori să-i învăţ pe de rost toată cartea.
Nu pot afirma chiar acelaşi lucru despre Omul şi simbolurile sale, lucrarea lui C.G. Jung şi a câtorva discipoli ai săi, însă cu siguranţă că ea oferă umanităţii o cheie consistentă de abordare a propriului suflet. Când cercetezi cinstit culturile lumii şi vreo 80.000 de vise, nu se poate să nu deschizi uşi largi spre cunoaşterea de sine.
Unele adevăruri sunt însă atât de dureroase, încât cu greu le poţi priza. Vorba lui Jordan Peterson, pentru a corecta concepţii greşite, trebuie să murim un pic (când le rupem din noi) şi să înviem apoi (când în locul lor punem lucrurile drepte). Cam aşa ceva cred că realizează şi filmul Nelyubov / Fără iubire, semnat de Andrei Zviaghinţev. Pe cât de dur, pe atât de real mesajul său. Şi totuşi, Frumosul ne poate oricând izbăvi, dacă îl lăsăm, şi nici măcar nu trebuie să-l mărturisim dogmatic. Cadrele superbe, poetice, ale lui Akira Kurosawa dovedesc în Cei şapte samurai cât de aproape ne este acesta, chiar când viaţa omului este străpunsă de tragedie. Ba chiar atunci Frumosul este mai relevant ca niciodată. A i te dedica nu înseamnă a ignora tragicul, ci, dimpotrivă, a-l pune în singura perspectivă valabilă: a Frumosului, deci şi a Binelui, deci şi a Adevărului.
În acelaşi chip funcţionează şi fotografia, iar despre frumos am scris, într-un context similar, în prefaţa albumului Buhalniţa, legenda de la poalele Ceahlăului: "Sus, pe dealurile Buhalniţei, jos, în casele localnicilor, prin ceţurile pădurilor ori lângă curgerea de zi cu zi a vieţii, în credinţă sau în tăgadă, mereu sub veghea Ceahlăului şi a răsăritului, am căutat să ne umplem mai întâi inimile, iar apoi vizoarele aparatelor foto, de frumuseţile din flori, din ochi, din buze şi din morminte, vorba poetului, care s-au ivit în calea noastră. Sperăm ca privitorul să experimenteze, prin imaginile de faţă, măcar o mică parte din aceste trăiri. Recunoştinţa noastră ar fi, astfel, deplină." Aici, la poalele Ceahlăului şi la marginea lacului Bicaz, am fotografiat-o şi pe tanti Elisaveta, iar rezultatul a fost publicat de curând la LiterNet sub forma unui e-book. De asemenea, acelaşi eseu a apărut în Seeing in Sixes 2018, a cunoscutei edituri şi reviste americane LensWork.
Am mai avut onoarea în 2018 să scriu o mică introducere pentru expoziţia La fereastră de la Muzeul Satului a fotografului Vlad Dumitrescu, din care redau următorul fragment: "Surprinşi în intimitatea propriilor locuinţe, într-un dincoace spaţial şi simbolic legat de dincolo, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, prin intermedierea diafană a ferestrelor, oamenii lui Vlad Dumitrescu împărtăşesc privitorului un interval larg de emoţii, larg, cât viaţa însăşi. Luminii ce intră prin crucile ferestrelor îi corespunde, cel mai adesea, lumina din ochii celor fotografiaţi. Iar aceasta o caută, la rândul ei, pe cea din ochii privitorului."
Fotografii de-ale mele, din varii proiecte, au fost publicate în mediul online în varii locuri, precum F64Blog, Photographic Mercadillo, Dodho Magazine, B&W Minimalism sau pe site-ul sud-coreean blog.naver.com. Vara lui 2018 mi-a adus şi finalizarea mult aşteptată a proiectului Holbav, ţinutul unde sufletul pluteşte, adică "satul din vecinătatea Braşovului pe care îl vizitez de mai bine de zece ani. Aici, liniştea vie se naşte din picături de lumină şi din cântec de greieri, iar aburii ridicaţi din pământ dimineaţa spală în binecuvântare copaci şi flori, oameni şi animale, zâmbete, tristeţi şi mirări."
În mijlocul verii, datorită bunilor prieteni de la Clubul Fotografilor Iaşi, am avut marea bucurie de a-mi fi vernisată o expoziţie dublă în capitala Moldovei: La Bunica şi Viaţa şi întâmplările din jurul podului de la Blejoi (şi ele . Apoi, în toamnă, expoziţia s-a mutat la Siret, în cadrul Folkever 10 ani - Festival de atitudine culturală.
Aici, la festival, am reauzit-o pe Ada Milea pe viu, în concert. Compoziţii scurte, surprinzătoare, intense, multe adevăruri disimulate în aparente capricii ludice, curgând unul către celălalt fără să apuci să-ţi dai bine seama ce te-a lovit. De pildă (amintind de un articol de-al lui Eminescu): ce libertate e aceea, când ai dări peste dări de plătit lună de lună? Bine că măcar Max Richter şi-a exercitat cu adevărat libertatea în a-l reinterpreta pe Vivaldi, în vreme ce Sleeping at Last a compus al său Saturn.
A fost un an tare frumos 2018. Ori transcendenţă, ori nimic, pare a-i fi fost mottoul. A, şi era să adorm (de oboseală) în sală la Ceaikovski. Acum aproape că-mi pare rău că n-am făcut-o. Păi dacă tot e să adorm, mai bine să adorm aşa, cu transcendenţa în urechi. Şi în suflet, dacă dă Bunul Dumnezeu. Ce-ţi poţi dori mai mult?
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)