6.
În noaptea de joi spre vineri, Bălosu avu parte de un vis mirific. Se făcea că se plimba într-o ţinută uşoară de vară: pantaloni din serj crem, o cămaşă înflorată, havaiană şi o pălărie din pai, de genul celor numite panamale, printr-un parc în stil colonial, în care zonele cu copaci plantaţi la intervale egale, tufele tunse în forme geometrice şi gazonul englezesc bine întreţinut se intercalau cu porţiuni cu aspect sălbăticit în care vegetaţia luxuriantă o luase razna. Visul se derula atît de real încît avea senzaţia că ascultă aievea murmurul brizei, trăncănitul papagalilor, susurul apei printre trunchiurile palmierilor şi inspiră aerul greu de parfumuri dulci, ameţitoare. Deodată, din mijlocul unei fîntîni arteziene din marmură decorată cu delfini, naiade şi tritoni se auzi o melodie tristă, ca şi cum cineva ar fi intonat o nocturnă chopeniană la flaut, iar din şuvoiul înspumat se ridică o fată brunetă, cu părul castaniu şi pielea umedă, arămie sclipind aţîţător în lumina caldă. Era complet goală, îşi ţinea o mînă apăsată pudic pe pubis, iar cealaltă o întindea spre el, suspinînd languroasă:
"pons de lion, pons de lion, vino, corneluţule, leuţule, vino cu mine!"
"Unde, îngăimă el adormit, unde să vin?"
"Vino să bem din fîntîna tinereţii veşnice... tu eşti alesul meu, pe altul nu-l vreau, vino cu mine!"
Vru să se îndrepte spre arătarea din fîntînă şi să o prindă de mînă, dar un bubuit îngrozitor îl făcu să se pitească speriat la pămînt. Cînd se ridică şi deschise ochii constată că se afla pe parchetul locuinţei sale, adio, pajişti, palmieri, sunete de flaut, fîntîni cristaline, muieri goale, iar bubuiala care-l trezise erau banale lovituri aplicate în placajul uşii. Se înfăşură într-o cuvertură şi, încă năucit de senzaţiile din vis, se duse să deschidă.
În faţa lui, de după canat se iţi mutra roşcovană a lui Flinteşteanu, agent principal de poliţie ca şi el.
− Ce faci, Gogule, rînji acesta, dormi ca viermii de mătase?
Flinteşteanu se adresa tuturor, bărbaţi, femei, copii, adulţi sau bătrîni cu apelativul "gogu" pînă şi pe nevastă-sa o striga aşa, ceea ce-l făcea la fel de simpatic pe cît reuşeşte să fie un clovn prezent la o înmormîntare.
− Ce dracu vrei, Flintă, căscă cel trezit atît de intempestiv, n-ai ce face decît să-mi spargi mie uşa?
− Hai, c-am dat de urma suspectului tău, echipează-te rapid că ne-aşteaptă maşina jos!
− Cine, Dragoviştean Dragan, de el vorbeşti!? exclamă uimit.
− Da, de el îi vorba, nu de papa Woytila, ce mama-dracului, tre' să-ţi desenez?
− Unde l-ai reperat?
− Pe aleea Vegetaţiei, numărul patruşpatru, sector trei.
− În Bucureşti? întrebă iar în timp ce îşi trăgea pantalonii de trening decoloraţi.
− Nu, în Frankfurt pe Main, Gogule! Nu-ţi iei uniforma?
− Am frecat-o cu neofalină, avea cîteva pete de maioneză pe mîneci.
În prag, Flinteşteanu îl întrebă cu cinism:
− Da' arma nu ţi-o iei?
− Ştii bine că n-am... tu ai armă?
− Un revolver cu gloanţe de cauciuc şi o bîtă de basebal în portbagaj în caz de...
− Mai bine să nu fie cazu... şeful mereu îmi spune să operez cu mintea, nu cu forţa fizicului!
Aleea Vegetaţiei era la dracu-n praznic, tocmai în Balta Albă, o uliţă ca la ţară cu locuinţe modeste, multe ridicate din paiantă şi lemn, cu geamuri cît palma şi acoperite cu carton asfaltat, dar avea aerul unei ulicioare de mahala interbelică, cu grădini inundate de vegetaţie, straturi de muşcate şi ochiul-boului şi salcîmi scorburoşi la poartă, un farmec rustic, aparte, dacă lăsai la o parte caldarîmul surpat şi plin de glod în care roţile autoturismului se înfundau pînă la osii. Găsiră repede numărul patruzeci şi patru, o căsuţă ceva mai răsărită, cu zidurile zugrăvite în galben şi o verandă din şipci în faţă.
− Uite cum facem, şopti Flinteşteanu, cu labele încleştate pe volan şi cu ochii inspectînd bănuitori ulucile gardurilor din vecini, deşi ţepenie de om, pisică sau cîine nu se afla prin preajmă, tu baţi la uşă şi eu intru prin spate, îl luăm ca din oală!
Îi ignoră planul, coborî trîntind portiera şi bătu la poarta din tablă şi fier forjat, vopsită în verde crud.
− Alooo, e cineva acasă?
Îi răspunse lătratul unui căţel caraghios o corcitură de pechinez cu tekel care se repezi printre uluci să-l muşte. Bătu din nou, cu mai multă putere şi de data asta din interiorul casei se ivi o fată suplă, brunetă, cu pielea arămie şi buzele cărnoase. Era îmbrăcată într-o rochiţă din stambă înflorată verde-alb-albastră, iar prin decolteu i se zăreau deluşoarele sînilor săltînd liberi în timp ce păşea spre el. Bălosu exclamă surprins:
− Bionsela, ce faci tu aici?
Fata se arătă şi ea mirată:
− Aici locuiesc... dar tu ce cauţi aici?
− Ajut un coleg, e-ntr-o misiune de rutină, pe urmele unor hoţi de fier vechi!
− Eşti poliţai, se încruntă ea, cu ochii pe dacia albă parcată lîngă un stîlp de iluminat public, de ce nu mi-ai spus?
Blestemă în gînd ideea de a-l lua cu el pe haidamacul de Flinteşteanu, dacă venea singur cu un buchet de trandafiri în mînă n-ar fi dat de bănuit şi barem o cîtime din visul ce-l încîntase azi-noapte ar fi avut şanse să devină realitate.
− Un pic, adică da, mormăi el: carpen dia, carpe diam!
Ea îl măsură cu mîinile proptite în şolduri.
− Ce bombăni?
− Nimic, ziceam că-mi pare bine că te văd... locuieşti singură sau cu părinţii?
− Locuiesc cu cine am eu chef, care-i problema ta, gabore?! Sau tre' să înaintez o cerere timbrată la circa de poliţie?
Clipi lovit în orgoliul său de "om de pîslă" simţind aproape fizic arsura injuriei, ca în urmă cu două zile cînd alergase la Universitate să o întîlnească şi-l suduise cerşetorul ciung.
− Să nu ne pripim cu concluziile, am venit să te văd, nu să-ţi pun cătuşele!
Fata deschise încet poarta, păstrîndu-şi încă aerul îmbufnat, copilăros, care făcea buzele ei cărnoase să pară şi mai aţîţătoare.
− Ai vrea tu, perversule... hai, intră!
În mintea lui Bălosu se iviră parcă scrise cu cretă pe o tablă întunecată, versurile:
"Atît de fragedă, te-asameni, cu floarea albă de cireş, şi ca un înger dintre oameni în calea vieţii mele ieşi."
− Mersi, eşti foarte amabilă că mă inviţi! murmură el fără să-şi ascundă satisfacţia
Îi făcu semn lui Flinteşteanu, care se holba nedumerit prin parbriz, să-l aştepte în maşină şi păşi pe urmele fetei, pe o cărăruie aşternută cu pietriş alb, încadrată cu tufe de ochiul-boului, margarete de grădină şi cîrciumărese. Casa, modestă ca dimensiuni dar proaspăt zugrăvită, era aproape ascunsă de galeria acoperită cu viţă-de-vie şi flori mari, albastre de zorele.
Păşi înăuntru precaut, cu toate simţurile în alertă şi înaintă pe un coridor îngust, cu preşuri ţesute în casă şi cîteva fotografii vechi, în rame de nuc, atîrnate pe pereţi. La capătul coridorului slab luminat observă o uşă mică, cu geamuri cît palma împodobite cu perdeluţe din dantelă. Fata o deschise larg şi-i spuse:
− Asta e camera mea, aici îmi petrec cea mai mare din timp cînd sunt acasă!
(va urma)