Programare la doctor

Am un fir de păr pe nas. Este lung, îmi creşte printre pori, încerc să-l iau cu penseta. O aţă ataşată de mine, foarte scârboasă, şi de care nu mai scap de ceva ani încoace. Nu reuşesc aproape niciodată să-l scot de acolo complet, creşte mereu la loc.

Într-o zi de marţi, am mers la şcoală foarte supărată şi ruşinată. M-am simţit inconfortabil şi îmi acopeream nasul cu mâna din când în când, aproape obsesiv.
"Îţi miroase ceva urât?" Am auzit această întrebare de nenumărate ori, a fost cea mai lungă zi de marţi.
A doua zi din săptămână e prea des cea mai grea.

M-am întristat mai mult decât era cazul şi mi-am amintit de o reclamă tâmpită la mânuşi pentru nas, pe care am văzut-o pe o reţea de socializare. Arătau ca nişte petice de ochi pentru piraţi, doar că puse pe nas. Costau 5 dolari şi chiar m-am gândit dacă să-mi cumpăr una.

Am ieşit la cafea cu un băiat după care credeam că o să alerg toată viaţa mea. Îmi petreceam fiecare zi îngrijorându-mă de felul în care arăt, până am realizat (asta cel puţin la momentul ăla) că există şi lucruri reale de care să te agăţi. Eram într-un parc lângă şcoală şi ascultam o melodie în franceză. Aveam o perioadă de francofilie şi încercam să găsesc pe cineva cu care să-mi împart noua preocupare. Stăteam, ironic, cu nasul între foi, dar am apucat să văd de la depărtare un băiat. M-am holbat la el până m-a observat. Apoi m-am ascuns fiindcă am simţit cum îmi creşte firul de păr prea repede şi l-am pierdut din vedere. Era coleg cu mine la liceu şi ne mai salutam uneori în curte, doar că în perioada în care eu eram francofilă era destul de frig şi oricum nu mai ieşea nimeni în curte. Nu aveam niciun pom verde. Peste ceva timp, s-a făcut iar primăvară şi am început să port fuste şi să nu mai am scuze pentru peticele de piraţi pe care le purtam pe nas, pentru că ajunsesem să-mi cumpăr până la urmă o prostie din aia de 5 dolari. Eu şi cu el ne-am întâlnit iar în curte şi am tot vorbit şi de acolo am ajuns şi la o cafea. Am crezut că o să-l am în cap tot timpul, dar asta a fost până când a început să se comporte diferit; mi-a scanat faţa şi rezultatul acestei analize intense a fost să îmi spună mult prea des cât de frumoasă am devenit pentru el. M-am enervat cam tare într-o seară când mi-a repetat de prea multe ori că am ochi superbi, aşa că i-am spus că nu vreau să ne mai vedem. Cum să-l cred că sunt minunată dacă o spunea deşi se uita mereu la faţa mea (el n-a văzut firul meu de păr de pe nas?)

Părinţii îmi reproşează acum că sunt nebună, recent au început şi profesorii să-mi atragă atenţia. Nu-i normal să fii aşa de mare şi să ai probleme ca astea, "inexistente" îmi spun ei. Eu le zic înapoi să îşi mărească dioptriile; am un fir mare de păr pe nas. Nu e absurd şi nici inventat.

Am cerut de multe ori să fiu dusă la doctor. Credeam că dacă sunt minoră, nu am voie să-mi fac programări singură. Încă nu ştiu dacă e adevărat, am făcut 18 ani între timp şi am hotărât să merg de ziua mea la cineva. N-am fost aproape deloc prin spitale. Am mers tot într-o zi lungă de marţi la un cabinet şi mi-am făcut o programare la dermatolog.

Am avut de aşteptat trei luni.
Au fost trei luni de chin: iunie, iulie şi august. Peticele nu mai funcţionau deloc. Mi-am irosit vara şi am lipsit de la multe petreceri fiindcă nu-mi crescuse firul cum trebuia; ori era prea scurt ca să-l pensez, ori prea lung ca să merite să-l iau cu lama de ras. Şi să îţi petreci vineri seara într-un pat doar tu cu tine şi cu firul tău de pe nas nu e prea plăcut. Eu chiar n-am învăţat să-l accept, cel puţin nu aşa cum alţii îşi acceptă defectele.

Am învăţat să fac o prăjitură cu mere şi am citit două cărţi în aceeaşi seară de august. Nu mi-a plăcut deloc ce am mâncat şi singurul lucru pe care mi-l mai amintesc din pagini este umbra nasului meu şi o mică liniuţă de o lungime ciudată fix deasupra lui.

Următoarea dimineaţă, am mers la doctor, unde mi s-a spus că nu am nicio problemă. E foarte naşpa să mergi la doctor şi să ţi se spună că nu ai nicio problemă, mai ales când tu eşti convins de contrariu. În acea dimineaţă aflam asta pentru a doua oară; prima dată când am păţit-o a fost când m-am dus la psiholog mai demult cu aceeaşi problemă. Se pare că firul de păr este doar... un punct negru prins sub piele. Sunt trimisă deci la alt doctor, probabil la unul cu diplomă în puncte negre, care îmi zice că punctul de grăsime nu are cum să fie un punct de grăsime şi că dumnealui nu a mai văzut aşa ceva în întreaga sa viaţă. Am ajuns până la urmă şi la un dentist, unde am aflat că am nevoie de un detartraj.

Au trecut luni bune de la ultimele programări, iar între timp mi-am spart nasul. Părinţii au crezut că am avut vreun fel de criză, dar doar m-am împiedicat pe scările casei în timp ce citeam o recomandare de epilare definitivă cu laser. Am trecut iar pe la mulţi doctori care de data asta au ştiut ce să-mi mai facă şi mi-au bandajat nasul. Pentru mine a fost bine să stau o săptămână-două cu noua mea scuză pentru a-mi ascunde nasul. După ce mi-am scos ultimii plasturi şi am aşteptat câteva zile, am descoperit că nu mi-a mai crescut niciun fir de păr. Eu cred că îl am în continuare, doar că n-a crescut sub bandaje.

Mi-am propus să mai aştept încă o săptămână. Şi o să merg şi la un salon cu laser, doar ca să fiu sigură.