Omul de cretă

C.J. TUDOR s-a născut în Salisbury şi locuieşte în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul şi cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată şi macabră, a început în tinereţe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King şi pe James Herbert.

De-a lungul anilor, a avut o varietate de locuri de muncă. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter şi, acum, autor de succes.

Primul ei roman, Omul de cretă, este bestseller peste tot în lume, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi.

"Dacă vă plac cărţile mele, o să vă placă şi asta." (Stephen King)

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă ştii că ascund secrete întunecate...

În 1986, Eddie şi prietenii lui îşi petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orăşel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleţîi de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el şi prietenii lui primesc un mesaj misterios şi trecutul se întoarce la viaţă mai periculos ca niciodată.

"Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coşmar, unul care îţi accelerează pulsul şi îţi îngheaţă sângele în vine." (A.J. Finn)

"O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut şi prezent şi capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosfera insulară şi uşor sinistră a unui orăşel de provincie. Copiii anilor '80 vor fi cuprinşi de nostalgie." (Kirkus Reviews)


1986

Ceva m-a trezit din nou brusc. Un zgomot ca o aversă sau grindină. M-am încruntat şi m-am întors pe partea cealaltă. Iar s-a auzit. Pietre la fereastră. Am sărit din pat, am păşit pe podeaua goală şi am deschis draperiile.

Cred că dormisem ceva. Era întuneric afară. Luna era argintie, despicând parcă cerul de culoarea cărbunelui.

Era suficient de luminos ca să-l văd pe Sean Cooper.

Stătea pe iarbă, la marginea terasei. Avea pe el blugi şi jacheta albastră de baseball sfâşiată şi murdară. Nu era verde, umflat, peştii nu-i ciuguliseră ochii, dar era foarte palid şi foarte mort.

Un vis. Sigur era. Trezeşte-te! mi-am zis. Trezeşte-te, trezeşte-te, TREZEŞTE-TE!
- Hei, căcăciosule!

Mi-a zâmbit. Stomacul mi s-a întors pe dos. Mi-am dat seama cu groază că nu era un vis. Era un coşmar.
- Pleacă! i-am şuierat cu pumnii încleştaţi şi cu unghiile intrându-mi în carne.
- Am un mesaj pentru tine.
- Nu-mi pasă! i-am strigat. Pleacă!

Am vrut să par sfidător. Dar frica mă strangula, iar cuvintele au ieşit ca un chiţăit strident.
- Ascultă la mine, căcăciosule! Dacă nu cobori, trebuie să urc şi să vin după tine.

Un Sean Cooper mort în grădină era groaznic, dar un Sean Cooper mort în dormitorul meu era şi mai groaznic. Şi încă visam, da? Trebuia să continui până mă trezeam.
- Bine... lasă-mă un minut.

Mi-am luat adidaşii de sub pat şi m-am încălţat în timp ce îmi tremurau mâinile. M-am dus tiptil la uşă, am apucat mânerul şi am apăsat. Nu am îndrăznit să aprind lumina, aşa că am bâjbâit pe lângă perete până la scări şi am înaintat încetişor în lateral ca un crab.

În sfârşit am ajuns la capul scărilor. Am traversat holul până în bucătărie. Uşa din spate era deschisă. Am păşit afară. Aerul nopţii îmi pişca pielea prin bumbacul subţire al pijamalei; o briză uşoară îmi ridica părul. Simţeam ceva umed, acru şi putrezit.
- Nu mai adulmeca aerul ca un câine, căcăciosule!

Am tresărit, m-am întors. Sean Cooper era chiar în faţa mea. De aproape arăta mai rău decât din dormitor. Pielea îi era albăstrie. Vedeam vene mici sub ea. Ochii păreau galbeni şi cumva dezumflaţi.

Mă întrebam dacă poţi ajunge într-un moment în care să nu-ţi mai fie frică. Dacă da, cred că ajunsesem acolo.
- Ce faci aici?
- Ţi-am zis, am un mesaj pentru tine.
- Ce anume?
- Fereşte-te de oamenii de cretă.
- Nu înţeleg.
- Da' tu crezi că eu pricep ceva? A făcut un pas spre mine. Crezi că vreau să fiu aici? Crezi că vreau să fiu mort? Crezi că vreau să duhnesc?

A ridicat un braţ care atârna ciudat în articulaţie şi a arătat spre mine. De fapt, mi-am dat seama că nu era în articulaţie. Era sfâşiat în partea superioară. Osul alb strălucea în lumina ceţoasă a lunii.
- Sunt aici din cauza ta.
- A mea?!
- E numai vina ta, căcăciosule! Tu ai început totul.

Am făcut un pas în spate spre uşă.
- Îmi pare rău... tare rău.
- Pe bune? Buzele i s-au dezvelit într-un mârâit ameninţător. Ia arată-mi tu cum îţi ceri scufeee?

M-a înşfăcat de braţ. A început să mi se prelingă urină pe picior.
- Suge-mi-o!
- NUUU!

Mi-am smucit braţul pe când aleea a fost scăldată într-o lumină albă strălucitoare de la fereasta de pe palier.
- EDDIE, EŞTI TREAZ? CE FACI ACOLO?

Sean Cooper a rămas acolo o clipă, luminat ca o decoraţiune sinistră de Crăciun, străpuns de lumină. Şi apoi, la fel cum fac toţi monştrii buni eliberaţi de întuneric, s-a estompat încetişor şi a ajuns pe pământ un nor de praf alb.

M-am uitat în jos. Era altceva unde stătuse. Un desen. Albul contrasta cu aleea întunecată. Un om desenat, pe jumătate înghiţit de valuri puternice, cu un braţ ridicat de parcă saluta. Nu, m-am gândit. Se îneca. Nu saluta. Şi nu era un om desenat, ci unul de cretă.

M-au trecut fiori reci pe şira spinării.
- Eddie?

Am zbughit-o înăuntru şi am închis uşa cât de încet am putut.
- Sunt bine, mama. Voiam doar să beau nişte apă.
- Am auzit cumva uşa din spate?
- Nu, mamă.
- Bea şi apoi du-te înapoi în pat. Ai şcoală mâine.
- Bine, mamă.
- Băiat cuminte!

Am închis uşa cu degetele tremurându-mi aşa de tare că am reuşit abia după câteva încercări să răsucesc cheia în broască. Apoi m-am dus tiptil la etaj, mi-am dat jos pantalonii umezi de pajama şi i-am băgat în coşul de rufe. Mi-am pus o pereche curată şi m-am suit în pat. Dar nu am adormit decât peste multă vreme. Stăteam acolo, aşteptând să aud mai multe pietre în fereastră sau poate zgomot de paşi umezi pe scări.

La un moment dat, pe când păsările începeau să ciripească şi să scoată triluri, cred că am aţipit. Nu mult. M-am trezit devreme. Înaintea mamei sau a tatei. M-am dus imediat jos şi am deschis larg uşa din spate, sperând din tot sufletul să fie totul un vis. Nu era niciun Sean Cooper mort. Niciun...

Omul de cretă era încă acolo.
- Căcăciosule, vrei să te bagi în apă? Hai cu mine - apa e mortală.

Aş fi putut să îl las acolo. Poate aşa ar fi trebuit să procedez. În schimb am luat de sub chiuvetă ligheanul de spălat al mamei şi l-am umplut cu apă. Apoi l-am golit, înecând din nou omul de cretă în apă rece şi ce a mai rămas din clăbucii de săpun.

Am încercat să-mi spun că a desenat altcineva. Poate Gav sau Hoppo. O glumă macabră. Mi-am dat seama la jumătatea drumului spre şcoală. Cu toţii aveam o anumită culoare de cretă: Gav roşu, Metal Mickey albastru, Hoppo verde, Nicky galben, iar eu portocaliu. Nimeni din gaşca noastră nu folosea alb.

2016

Mama mă sună înainte de prânz. În general reuşeşte să sune în cele mai nepotrivite momente, iar astăzi nu este o excepţie. Aş putea lăsa să intre căsuţa vocală, dar mama o detestă şi o să fie şi mai nervoasă când o să vorbesc următoarea oară cu ea, aşa că apăs fără tragere de inimă pe tasta "accept".
- Bună!
- Bună, Ed!

Ies jenat din clasă pe coridor.
- E totul în regulă? o întreb.
- Desigur. De ce n-ar fi?

Pentru că mama nu e genul care să sune din complezenţă. Dacă sună, are un motiv.
- Nu ştiu. Eşti bine? Cum e Gerry?
- Foarte bine. Am făcut detoxifiere cu suc proaspăt aşa că ne simţim foarte energizaţi acum.

Sunt sigur că mama nu a folosit niciodată cuvinte ca "energizat" sau nu s-ar fi gândit să facă o cură cu suc proaspăt în urmă cu câţiva ani. Nu când trăia tata. Gerry e vinovat.
- Super! Auzi, mamă, făceam ceva, aşa că...
- Ed, eşti la muncă?
- Păi...
- Nu e vacanţă?
- Ştiu, dar lucrurile nu mai stau aşa.
- Ed, să nu-i laşi să te muncească prea mult. Oftează: Mai sunt şi alte lucruri în viaţă.

Mama nu ar fi spus niciodată aşa ceva cu câţiva ani în urmă. Munca era viaţa ei. Dar apoi tata s-a îmbolnăvit şi s-a ocupat doar de îngrijirea lui.

Înţeleg că tot ce face acum - inclusiv relaţia cu Gerry - e să recupereze toţi acei ani pierduţi. Nu o învinovăţesc pe ea. Ci pe mine. Dacă m-aş fi însurat şi aş fi avut o familie, poate că şi-ar fi petrecut altfel timpul, nu făcând cure de detoxifiere tâmpite cu suc natural. Şi poate eu mi-aş fi umplut altfel timpul în afară de muncă. Dar nu asta vrea mama să audă.
- Ştiu, îi spun. Ai dreptate.
- Bun! Ed, ar trebui să încerci Pilates. Îţi faci bine la suflet.
- O să mă gândesc.
Nu o s-o fac.
- Mă rog, nu te mai reţin dacă eşti ocupat. Mă întrebam dacă poţi să faci ceva pentru mine.
- Bine...
- Gerry şi cu mine ne gândim să plecăm o săptămână cu rulota.
- Foarte frumos.
- Însă persoana care stă cu pisica ne-a lăsat baltă.
- O, nu!
- Ed! Ar trebui să-ţi placă animalele.
- Aşa e, dar Mittens mă urăşte.
- Prostii! E pisică. Nu urăşte pe nimeni.
- Nu e pisică, e sociopat cu blană.
- Poţi să ai grijă de ea câteva zile sau nu?
Oftez.
- Da, desigur.
- Bine. O aduc mâine-dimineaţă.
O, super!

Închid şi mă întorc în sala de clasă. Un adolescent slăbănog cu bretonul negru şi lins intrându-i în ochi se lasă pe spate în scaun, cu picioarele pe bancă, tastează pe mobil şi mestecă gumă. Danny Myers este la ora mea de engleză. E un puşti isteţ sau cel puţin aşa îmi spun toţi: directorul şi părinţii lui Danny care sunt prieteni cu directorul şi cu câţiva membri din Comitetul de Guvernatori. Nu mă îndoiesc, dar nu am văzut încă nimic sclipitor în ce face.

Desigur că nu e ceea ce vor să audă părinţii sau directorul nostru. Cred că Danny are nevoie de atenţie specială. Danny este dezamăgit de sistemul nostru educaţional "universal". E prea deştept, prea distrat, prea sensibil. Bla, bla, bla.

Aşa că Danny este acum în ceea ce numim "intervenţie". Adică este adus pentru ore în plus în timpul vacanţei şi eu trebuie să-l inspir, să-l intimidez şi să-l conving să ia notele pe care părinţii lui cred că le poate obţine.

Uneori aceste intervenţii dau rezultate cu copiii capabili, dar care nu se descurcă bine la ore. Uneori sunt o pierdere atât pentru elev, cât şi pentru mine. Nu-mi place să cred că sunt sceptic, dar sunt realist. Nu sunt domnul Chips. La urma urmei, vreau să-I învăţ ceva pe elevii care vor să încerce. Mai bine un şapte muncit decât un opt care înseamnă "mi se rupe."
- Dă-ţi jos picioarele de pe masă şi închide telefonul, îi spun în timp ce mă aşez la catedră.

Îşi dă jos picioarele, dar tot butonează telefonul. Îmi pun din nou ochelarii şi găsesc unde am rămas în textul pe care îl discutam.
- După ce termini, poate îţi captează atenţia Împăratul muştelor.

Tot butonează.
- Danny, nu aş vrea să le sugerez părinţilor tăi să-ţi blocheze toate conturile pe reţelele sociale ca să iei note mai mari...

Danny se uită urât la mine pentru o clipă. Îi zâmbesc politicos. Ar vrea să se ia la harţă cu mine. Ar vrea să mă încerce, dar de data asta închide telefonul şi şi-l strecoară în buzunar. Nu cred că e o reuşită, ci m-a lăsat să câştig.

E în regulă. Mă mulţumesc dacă astfel trec mai uşor cele două ore rămase. Uneori îmi place să mă joc aşa cu Danny. Şi chiar simt satisfacţie când îl conving să predea o temă cât de cât decentă. Dar azi nu e ziua mea norocoasă. Sunt obosit pentru că am dormit întrerupt şi mă simt tare agitat. De parcă aştept să se întâmple ceva. Ceva rău. Ceva iremediabil.

Încerc să mă concentrez asupra textului.
- Aşadar vorbeam despre ce reprezintă personajele principale: Ralph, Jack, Simon...
Dă din umeri.
- Simon era în plus de la început.
- De ce?
- Cantitate neglijabilă. Un tâmpit. Merita să moară.
- Merita? Cum aşa?
- OK, nu a fost nicio pierdere, nu? Jack avea dreptate. Dacă aveau de gând să supravieţuiască pe insulă, trebuia să uite de rahaturile alea cu civilizaţia.
- Dar ideea romanului e că, dacă recurgem la barbarie, societatea se destramă.
- Poate aşa ar trebui. Oricum totul e artificial. Asta e de fapt ideea cărţii. Ne prefacem că suntem civilizaţi când, de fapt, nu suntem.

Zâmbesc, deşi simt cum mă cuprinde o senzaţie de disconfort. Poate e doar indigestie din nou.
- E un punct de vedere interesant.

Îmi sună ceasul. Mereu pun alarma ca să marchez sfârşitul lecţiei.
- În regulă. Asta e tot pentru azi, zic şi îmi strâng manualele.O să citesc mai multe despre teoria ta într-un eseu viitor, Danny.

Se ridică şi îşi ia ghiozdanul de jos.
- Pe curând, domnule!
- La aceeaşi oră săptămâna viitoare.

Pe când pleacă grăbit din clasă, mă trezesc spunând:
- Danny, bănuiesc că în noua societate tu ai fi unul din supravieţuitori, nu?
- Logic. Se uită ciudat la mine: Dar nu vă faceţi griji, domnule. Şi dumneavoastră v-aţi număra printre ei.

Drumul prin parc până acasă e mai lung. Nici nu e o zi foarte caldă, dar oricum vreau să ocolesc. O mică plimbare pe cărarea amintirilor.

E drăguţ să te plimbi pe malul râului, într-o parte sunt câmpurile în bătaia vântului şi mai departe se vede catedrala în depărtare, deşi momentan este înconjurată de schele, cum e de câţiva ani. A durat patru sute de ani să construiască vestitul acoperiş de la zero, fără utilaje potrivite sau maşinării. Mă gândesc că restaurarea vadura mai mult cu toate minunile tehnologiei moderne.

În ciuda priveliştii pitoreşti, oricând mă plimb pe malul lacului, privirea îmi este atrasă de apa maronie care curge repede. Mă gândesc cât de rece e. Cât de nemiloşi sunt curenţii. Mă tot gândesc la Sean Cooper scufundându-se sub apă, încercând să ajungă la bicicleta lui. Bicicleta despre care nimeni nu a recunoscut că a furat-o.

În stânga mea este noua zonă de recreere. Un grup de băieţi se dau cu placa în parcul pentru skateboarding, o mamă impinge un bebeluş care râde într-un carusel şi o adolescentă singură stă într-un leagăn. Are capul plecat şi părul îi cade ca o cortină pe faţă. Păr castaniu, nu roşcat. Dar felul în care stă acolo, închisă în carapacea tare de stăpânire de sine, mă duce cu gândul la Nicky.

Îmi amintesc o altă zi din vara aceea. O clipă aproape pierdută în ceaţa altor amintiri. Mama mă trimisese în oraş să cumpăr câte ceva. Mă întorceam prin parc când am văzut-o pe Nicky pe terenul de joacă. Stătea singură în leagăn şi se uita în poală. Aproape am strigat-o: Bună, Nicky!

Dar ceva m-a oprit. Poate că felul în care se legăna încetişor înainte şi înapoi. M-am apropiat. Ţinea ceva în mână. Avea o strălucire argintie în lumina soarelui - şi am recunoscut crucifixul mic pe care îl purta de obicei la gât. Mă uitam pe când îl ridica... şi pe care apoi şi l-a înfipt în carnea moale a coapsei. Iar şi iar şi iar.

M-am dat în spate şi m-am grăbit să ajung acasă. Nu i-am spus niciodată lui Nicky şi nimănui altcuiva ce am văzut în acea zi. Dar mi-a rămas întipărit în minte. Felul în care şi-a împlântat crucifixul în picior. Iar şi iar. Probabil i-a dat sângele. Dar nu a scos niciun sunet, nici măcar nu s-a smiorcăit.

Fata din parc îşi ridică privirea şi îşi dă părul după ureche. Are mulţi cercei din argint care strălucesc, iar în nas are un inel mare din metal. E mai mare decât am crezut la început, poate e la facultate. Însă sunt perfect conştient că sunt între două vârste, arăt destul de ciudat şi mă holbez la o adolescentă într-un teren de joacă pentru copii.

Îmi cobor privirea şi merg mai repede. Telefonul îmi bâzâie în buzunar. Îl scot şi mă aştept să fie mama. Nu e. Este Chloe.
- Da?
- Mişto salut! Ar mai trebui să-ţi perfecţionezi manierele la telefon.
- Scuze... Sunt un pic... scuze, ce e?
- Prietenul tău şi-a lăsat portofelul aici.
- Mickey?
- Da, l-am găsit sub masa din hol după ce ai plecat. I-a căzut sigur din geacă.

Mă încrunt. E ora prânzului. Mickey şi-a dat cu siguranţă seama că îi lipseşte portofelul până acum. Însă era destul de beat noaptea trecută. Poate încă mai doarme la hotel.
- Păi, o să-l sun şi îi spun. Mersi.
- În regulă.

Apoi îmi dau seama de ceva.
- Poţi să iei portofelul lui Mickey şi să te uiţi înăuntru?
- Stai aşa!

O aud mişcându-se şi apoi întorcându-se la telefon.
- Bani gheaţă - cam 20 de lire - carduri de credit, carduri de debit, chitanţe, permis de conducere.
- Cardul de acces de la camera de hotel?
- Da, şi ăla.

Cardul de acces de care avea nevoie ca să intre. Sunt sigur că un angajat i-ar fi eliberat altul dacă avea un act de identitate la el... De parcă mi-ar fi citit gândurile, Chloe mă întreabă:
- Asta înseamnă că nu s-a întors la hotel noaptea trecută?
- Nu ştiu, îi răspund. Bănuiesc că o fi dormit în maşină.

Dar de ce nu m-a sunat? Şi, chiar dacă nu a vrut să mă deranjeze noaptea trecută, de ce nu m-a sunat de dimineaţă?
- Sper că nu zace printr-un şanţ pe undeva.
- De ce naiba ai spune una ca asta?

Îmi pare imediat rău că m-am luat de ea. Parcă o aud zbârlindu-se la celălalt capăt al telefonului.
- Ce e cu tine în dimineaţa asta? Te-ai ridicat din pat şi pe pernă scria "Bou"?
- Îmi cer scuze, îi zic. Sunt doar obosit.
- Bine, îmi spune pe un ton care îmi dă de gândit că nu e aşa. Ce o să faci cu prietenul tău?
- O să-l sun. Dacă nu dau de el, o să las portofelul la hotel. Să mă asigur că e bine.
- Îl las pe masa din hol.
- Ieşi?
- Ai nimerit-o, Sherlock. Ai uitat complet de viaţa mea socială incredibilă?
- Bine, atunci ne vedem mai târziu.
- Sincer, sper că nu.

Închide telefonul şi mă întreb dacă a glumit că va sta până târziu sau a fost sinceră că nu vrea să mai vadă niciodată un nebun prost dispus. Oftez şi încerc să-l sun pe Mickey. Intră direct căsuţa vocală:
"Bună, Mickey la telefon! Nu pot să vorbesc acum, aşa că ştii ce să faci după semnalul sonor."

Nu mă deranjez să las un mesaj. Ies din parc şi o iau pe drumul scurt spre casă, încercând să ignor vaga nelinişte care-mi răscoleşte stomacul. Poate nu e nimic grav. Poate că Mickey a mers împleticit până la hotel, a convins angajaţii să îi dea o cheie nouă şi doarme ca să-i treacă mahmureala. Până ajung acolo, cu siguranţă o să bage în el la prânz. Totul o să fie al naibii de bine, perfect.

Îmi spun asta de mai multe ori cu din ce în ce mai multă convingere.

Şi de fiecare dată cred din ce în ce mai puţin.

*
Hotelul este o clădire urâtă, ghemuită lângă un restaurant dărăpănat "Little Chef". Credeam că Mickey îşi putea permite să stea undeva mai bine, dar probabil că a fost mai la îndemână.

Îl mai sun de două ori pe drum. De fiecare dată intră căsuţa vocală. Sentimentul de rău augur mă sufocă din ce în ce mai mult. Parchez şi mă duc la recepţie. Un tânăr cu păr roşcat prins într-o coadă zburlită şi cu găuri enorme în urechi stă în spatele biroului şi nu pare să se simtă la locul lui într-o cămaşă prea strâmtă şi cu o cravată prost pusă la gât. La rever are un ecuson pe care scrie "Duds" şi care nu pare un nume, ci mai degrabă recunoaşterea unei greşeli grave.
- Bună ziua! Doriţi o cameră?
- Nu, de fapt, sunt aici ca să mă văd cu un prieten.
- Am înţeles.
- Mickey Cooper. Cred că s-a cazat ieri.
- Bine.

Se tot uită vag la mine.
- Aşa că aţi putea verifica dacă e aici? îl rog.
- Nu-l puteţi suna?
- Nu răspunde, iar ideea e - îmi scot portofelul din buzunar. Mi l-a lăsat acasă noaptea trecută. Înăuntru sunt cheia de la cameră şi toate cardurile de credit.

Aştept să conştientizeze importanţa acestor amănunte. Încep să-mi crească licheni la picioare. Se formează gheţari şi se topesc.
- Îmi pare rău, îmi spune în cele din urmă. Nu înţeleg.
- Vă rog să verificaţi dacă s-a întors noaptea trecută. Îmi fac griji.
- Păi, nu eram de serviciu noaptea trecută, ci Georgia.
- În regulă, dar nu ar trebui să fie ceva în calculator? Arăt spre computerul antic ghemuit într-un colţ pe un birou murdar. Ar fi trebuit să ceară o cheie nouă de la cameră. Bănuiesc că ar trebui să fie o înregistrare în sistem.
- Cred că aş putea verifica.
- Şi eu cred.

Nu a sesizat sarcasmul. Se trânteşte pe un scaun la calculator şi tastează ceva. Apoi se întoarce.
- Nu, nimic.
- Aţi putea să o sunaţi pe Georgia?

Se gândeşte. Am sentimentul că necesită un efort imens să îl pui pe Duds să facă ceva în afara atribuţiilor slujbei. Ca să fiu sincer, şi să respire pare un efort incomensurabil pentru Duds.
- Vă rog!

Oftează adânc.
- În regulă.

Ridică telefonul.
- Bună! George?

Aştept.
- S-a întors noaptea trecută un tip Mickey Cooper fără card de acces în cameră? A trebuit să-i dai altul? Bine. În regulă. Mulţumesc.

Pune jos receptorul şi vine la birou.
- Deci? îl întreb.
- Neah! Prietenul dumitale nu s-a întors aici noaptea trecută.