Un gimnast dinamovist

Pe Andrei mi-l amintesc aşa cum era atunci când l-am văzut ultima dată, când am terminat şcoala generală. Înalt, suplu, atletic, destul de diferit de mine, care eram cam firav pe vremea aceea. Poate de asta ne-am şi înţeles bine. Viaţa ne-a despărţit însă rapid, ne-am dus fiecare la alt liceu, el s-a mutat la scurt timp din cartier, iar casa unde locuia cu părinţii a fost demolată. Din acel moment i-am pierdut complet urma, şi nici el nu m-a mai căutat. Până la un moment dat.

Îl admiram pentru condiţia lui fizică, era gimnast, făcea sport la Dinamo. "Primesc doi litri de lapte pe zi de la club", îmi spunea el. Asta era bine, pentru că trăia destul de modest, cu mama şi tatăl său, cu chirie la stat, într-un mic apartament de două camere de la mansarda unei case înghesuite în fundul unei curţi comune. Cred că orice ajutor îi prindea bine. Oricum, mie mi s-a părut enorm doi litri pe zi, eu cu greu beam o ceaşcă dimineaţa, şi aceea numai păcălită cu cacao, cu vanilie, sau cu scorţişoară, pentru că nu-mi prea plăcea gustul laptelui gol. Cumva m-am împrietenit cu Andrei, ne alergam pe maidane, jucam ping-pong, ne împărtăşeam experienţele ultimelor lecturi. În privinţa asta cred că era mai avansat ca mine, eu eram încă la Alexandre Dumas şi Conan Doyle când mi-a vorbit de William Golding. Am fost impresionat când mi-a recomandat Împăratul muştelor, carte pe care bineînţeles n-am avut răbdarea să o citesc.

Făceam împreună planuri bărbăteşti de care nu s-a ales nimic. Nu mai ştiu ce citisem amândoi, când am decis că trebuie neapărat să coborâm într-o vacanţă de vară cu pluta pe Bistriţa. Cai verzi pe pereţi. Tot aşa, sub influenţa cărţilor cu haiduci, ne-am decis să ne facem... fraţi de cruce. Ne-am chinuit noi cu un briceag bont, cu prăsele metalice în formă de peşte, din cele mai comune pe vremea respectivă, să ne dea sângele pe braţe, şi ne-am unit sângele, braţ tăiat pe braţ tăiat, în cruce. Cum nu aveam însă nici un secret îngrozitor de ascuns, nici nu ne păştea vreo ameninţare gravă, n-a mai urmat nimic după acest gest teribilist.

Anii au trecut, şi am uitat complet de Andrei. Până la mijlocul anilor 1990, când am lucrat un an de zile la Budapesta. Întors acasă pentru sărbătorile de iarnă, Rada mă întreabă: "Ai idee cine te-ar putea fila? Un prieten din copilărie." Cineva sunase la miezul nopţii la noi acasă. Dăduse de Rada, şi o întrebase de mine, folosind numele de Andi, pe care numai prietenii din copilărie îl foloseau. Când Rada îi spusese că sunt în tren, că mă întorc acasă de sărbători, el răspunsese "Ştim tot, doar nu degeaba îl filăm", după care a închis.

Nu ştiu de ce, primul la care m-am gândit a fost "fratele meu de cruce", Andrei, gimnast dinamovist.

(Bucureşti, februarie 2019)