Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Savoarea dimineţilor libere


Cornel Mihai Ungureanu

10.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi s-a oferit şansa, neclară, încă, în amănuntele ei concrete şi practice, de a deveni un jurnalist ocupat. Simt deja nostalgia după dulcele farniente, în care scrisul era singura mea grijă, deşi am petrecut doar cîteva zile într-o redacţie în care unii oameni nu ştiu să scrie. Îi privesc cu o bunăvoinţă poate deplasată; nici eu nu ştiu să pictez sau să dansez în discoteci. Comparaţia e mai deplasată decît bunăvoinţa.

Am venit spre casă, obosit. O zi nevinovată căreia i-am transmis toată agitaţia mea. Un autobuz vechi, un şofer plictisit şi-o manea despre buzele tale supersenzuale, m-au condus pînă în apropierea blocul în care locuiesc.

Ajuns în camera mea, m-am gîndit la părintele Sever Negrescu şi la liniştea aia pe care o simţeam atunci cînd îmi spunea: Îngerii sînt primii care au colindat, dar şi atunci cînd nu spune nimic, dar îmi e în preajmă. Senzaţia stranie că nimic rău nu se poate întîmpla, se instaurează ca un regim nou, după o lovitură de stat sau după nişte alegeri libere, mi-e totuna.

Am citit puţin din Cleopa. Era vorba, în paginile acelea, despre responsabilitatea duhovnicului. Pentru rănile sufletului, acesta trebuie să-ţi dea doctoriile cele bune.

Nu demult, m-am spovedit pentru întîia oară. Soarele în apus, într-o zi de iarnă, strălucitor mesaj că drumul e bun. Singurele cuvinte pe care le desluşeam în slujba preotului, în murmurul lui tulbure, erau cele cu care începea şi se termina fiecare frază: Bucură-te! Şi sigur că, mi se părea - sau nu - ele mi se adresau.

Cînd am ieşit din biserică, primul lucru pe care l-am văzut a fost o stea luminînd parcă un alt oraş, iar mai tîrziu o altă cameră şi o singurătate mai blîndă întinsă pe o noapte albă şi-apoi pe savoarea unei dimineţi geroase, cu covrigi calzi şi plăcinte, cu ştrudele şi cornuri cu ciocolată, cu vînzători de ziare şi trecători puţini, căci nu venise încă ora luminii şi a aglomeratelor tramvaie, cu o căprioară care sărea peste gardul viu din curtea pustie a unei biserici mici şi neobişnuite, o bisericuţă de lemn, în care n-am îndrăznit să intru, deşi pentru asta venisem.

Iulia zisese că ar vrea să meargă la slujbă, în acea dimineaţă iar eu voisem să-i fac o surpriză, dar curtea era pustie, lumina dimineţii încă nu se lăsase peste noi, nişte mîţe în călduri miorlăind sinistru, tulburaseră, poate, bună parte din noapte, somnul măicuţelor. Uşa bisericuţei nu avea clanţă. Şi-am mai găsit cîteva haine la fel de călduţe, în care am îmbrăcat lipsa mea de îndrăzneală.

Timiditatea m-a împiedicat să ajung în atmosfera greu de descris, de început de lume creştină parcă, nu mi-a permis să intru în penumbra încăperii în care lumina intra doar printr-o fereastă micuţă cît o carte, aşa că m-am mulţumit să ascult povestea Iuliei. Ea ajunsese, înaintea mea, pe un drum diferit, la care eu nu mă gîndisem.

E aproape de miezul nopţii. Stau culcat pe pat, în camera mea, într-o linişte de Strangers In The Night- varianta orchestrală.

Sunetul telefonului. Francesca. Îmi spune că e bine şi eu îi spun că sînt bine. Mi-au crescut muguri, deşi credeam că-s bătrîn şi uscat. Vine primăvara! zice ea şi aşa cum se întîmpla uneori, pe vremuri, în dimineţile cînd o conduceam pînă la poarta liceului, îi dau dreptate. Minunatele noastre dimineţi, au rămas acum ale mele. Le vizitez, uneori, aşa cum te duci la cimitir să le mai povesteşti celor duşi, ce mai e pe-acasă, prin oraş, prin lume.

Recitesc, la ore mici, e-mailurile primite ca feedback la un editorial trecut. Cuvintele pe care Noica le spunea în loc de mulţumesc: dulce dăruire, le trimit tuturor celor care mi-au răspuns.

Bucurie multă.
Insomnie.
Zori.
Deschid uşa, încet.

Ursache, pisoiul vagabond care-şi face veacul pe scara noastră de bloc se bucură nevoie mare că mă vede. Toarce ca o jucărie uzată, se alintă. Cobor şi el mă conduce. Mureş, cîinele cionănesc al vecinilor de la etajul trei, ne latră rar şi puternic. Pisoiul se opreşte sub o maşină parcată lîngă bloc.

În aer plutesc licurici de zăpadă. Nu ninge. Licuricii se aşează numai pe crengile pomilor. Chiar şi cei din curţile uzinelor vor purta haine de basm, pînă cînd soarele după-amiezii le va topi.

În stradă, rare femei ce-aleargă după autobuze goale, oprite în staţii. Cumpăr o pîine intermediară. Această anchetă e tristă, ne spune, la radioul din magazin, o doamnă sociolog. Un cîntec cu Ştefan Bănică Jr. O dimineaţă românească.

Urc scările. Intru în camera mea. Îmi fac patul. Mă culc, fără nici o grijă.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer