Colindul ca gen este făcut pentru toată lumea. Se reţine uşor, se interpretează fără efort, dar mai presus de toate spune ceva. Induce o anume stare, al cărei registru variază de la bucuria frustă, la cea mai intensă nostalgie, o bogăţie de senzaţii ce aduce într-un final alinare, linişte, împăcare.
„Avem colinde minunate...”. Într-adevăr, printr-un noroc de care astăzi, în vremuri de somn spiritual din ce în ce mai adânc şi mai agitat, nu suntem conştienţi, noi românii avem un folclor şi respectiv o moşternire de colinde de mare, chiar unică frumuseţe şi profunzime. Mai mult decât atât, genul colindului a fost prelucrat cu inspiraţie de o seamă de compozitori – mai ales din prima jumătate a secolului XX – care au avut într-adevăr ceva de spus, dezvoltând în mod fericit, fie prin armonizări şi aranjamente corale şi orchestrale ale vechilor colinde, fie prin compoziţii originale bogatul, tulburătorul fond popular tradiţional. Ca şi bluesul celor „asupriţi şi dezrădăcinaţi de peste mări şi ţări”, colindul a fost aproape de români mai ales în momentele dificile, omul simplu sau rafinat, mai conştient sau mai liber, mai religios sau mai... recent, găsind în firava melodie interpretată sau ascultată la ceas de sărbătoare (a Crăciunului, mai ales, dar şi de Paşte sau de Sf. Ion), acel sprijin sufletesc ce l-a făcut să treacă poate mai uşor de-a lungul anilor peste lipsa căldurii, a luminii, a bucatelor sau a celor dragi.
Fie el venit de pe uliţă sau de pe scara blocului, colindul ca stare, ca semnificaţie, ca necesitate profund omenească, reprezintă în pofida aparentei fragilităţi a formei sale de exprimare unul dintre cele mai puternice şi mai statornice repere culturale şi psihologice prin care rezistăm în primul rând ca oameni şi implicit ca români.
Cântecelul cu o linie melodică simplă (dar epurată şi extrem de directă ca formă şi exprimare a afectelor) şi cu un text doar aparent rupt de umbra tot mai densă a unei realităţi ce se desfăşoară netulburată în altă parte, colindul, aşadar, aparţine în primul rând copilului din fiecare din noi. Tocmai de aceea neliniştea celor ce prevăd sufocarea colindelor prin demonetizarea lor mediatică este total – din fericire – nefondată.
În ultimul timp, colindul în România a devenit unul dintre elementele nelipsite ale nebuniei comerciale a lunii decembrie. Totuşi lumea, „sora lume“, vorba cântecului, nu ia în seamă decât aparent înşelătoarele statistici generate de comercialismul şi globalismul la modă al sărbătorilor de iarnă. Iar derapajele estetice inerente, dar nenaturale, nu fac decât să confirme faptul că a colinda înseamnă de fapt cu totul altceva.
De la cetele de copii şi flăcăi care colindau frecvent (până nu demult) prin satele româneşti în Ajunul Crăciunul şi până la versiunile dance ale aceloraşi teme folclorice este, într-adevăr cale lungă.
Din vremuri trecute şi până în urmă cu câteva decenii (când lumea rurală era încă cea autentică, netrecută prin “proba” urbanizării forţate) şi încă şi astăzi în unele sate izolate în care se încearcă păstrarea tradiţiei, a primi colindătorii, a-i asculta cântând şi a le da colaci, nuci şi mere drept răsplată era o mândrie pentru un gospodar. Din acest obicei s-au dezvoltat felurite tipuri de colinde – de gazdă, de june, de fată, de peţit, familiale, cosmogonice, religioase – unele dintre ele ieşite din repertoriu la ora actuală. Fără îndoială, colindele „de gazdă” rămân cele mai cunoscute la ora actuală, alături de cele religioase.
De la un gen prin excelenţă oral, care se cânta în principiu pe o voce şi exclusiv de grupuri de flăcăi şi copii, la cumpăna secolelor al XIX-lea şi XX s-a dezvoltat foarte mult în România colindul în armonizări la 4 voci mixte. Compozitori care au excelat în domeniul muzicii corale au scris superbe piese care au devenit clasice ale genului, fie că tematica era laică (pornindu-se de la diferite teme folclorice) sau religioasă. Mărire-ntru cele-nalte, Astăzi s-a născut Hristos, Domn, Domn să-nălţăm, Sus la poarta raiului şi Colindiţa, O ce veste minunată şi Plecarea magilor, Moş Crăciun cu plete dalbe şi Bună dimineaţa la Moş Ajun sunt titluri cu tematică evident religioasă care au căpătat o asemenea celebritate, încât au făcut drumul invers, devenind dacă nu folclor, cel puţin muzică populară în sensul propriu al termenului. Cine nu ştie să fredoneze astăzi măcar câteva din refrenele de mai sus?
Odată o muzică devenită populară, precum colindele româneşti, ea intră practic într-un fel de... “domeniu public” şi este supusă celor mai neaşteptate adaptări, armonizări, remake-uri, cover-uri sau cum vreţi să le mai spuneţi. Aşa se face că în ultimul deceniu, de când s-a dezvoltat şi la noi industria discografică într-o manieră ce încearcă să o imite pe cea occidentală, fiecare lună decembrie a generat o explozie de apariţii de colinde sau cântece de Crăciun în cele mai variate forme şi înveşmântări. În topul popularităţii se găseşte constant, se pare, “canadianul” Ştefan Hruşcă cu ale sale culegeri şi adaptări de colinde din Maramureş. An de an, el lansează la diferite case de discuri noi tiraje ale colindelor sale cu voce şi chitară pe care românii le agrează pentru a le însoţi serile din ajunul şi din timpul sărbătorilor petrecute alături de familie şi prieteni şi, mai mult decât atât, chiar le cumpără.
Un reper estetic relativ constant în materie de colinde, mai ales în rândul celor trecuţi de 30 de ani, îl mai costituie încă interpretările corului Madrigal dirijat de Marin Constantin. Este vorba despre acele titluri de colinde cu autor cunoscut, armonizate la patru voci, pentru care Madrigalul a înregistrat versiunea considerată de mulţi ideală. Evident că în ultimii 15 ani, apariţia a numeroase coruri sau doar grupuri vocale care şi-au inclus în repertoriu colinde a făcut ca posibilitatea de a alege versiuni interpretative diverse să crească exponenţial, dar Madrigalul şi înregistrările sale pentru Electrecord dinainte de 1989 continuă să reprezinte un reper.
Colindul şi marketingul
Privind din alt unghi, notabile sunt şi încercările (câteodată chiar onorabile din punct de vedere artistic) grupurilor consacrate sau de conjunctură din zona pop, rock, jazz sau chiar dance de a-şi impresiona fanii prin abordarea unui gen „trendy”, de sărbători. Aşa se face că în discografia ultimilor ani nu lipsesc tot felul de producţii de „decembrie”.
Unele sunt compilaţii ale unor case de discuri care îşi pun trupele la modă să cânte câte o adaptare de colind, pentru că „dă bine”. În aceste combinaţii de un gust discutabil, întâlneşti interpreţi consacraţi de folclor (şi ajunge să menţionăm numele lui Nicolae Furdui Iancu şi Gheorghe Turda) care cântă alături de trupe dance precum K1, Ro-Mania, Etno, Hora, Double D etc. Alte producţii ce adună mai mulţi interpreţi pop oferă fie cântece de Crăciun originale, scrise de compozitori ai vremurilor noastre (Ioan Gyuri Pascu – Ce frumos e de Crăciun), fie teme clasice în versiuni interpretative noi.
Există şi discuri integral de colinde ale unui artist sau ale unei trupe – vezi Colinde şi cântece sfinte cu Paula Seling şi Narcisa Suciu, sau albumele fiecăreia în parte, Paula Seling cu Album de Crăciun sau Narcisa Suciu cu Ce bucurie... de Crăciun ! şi nu numai. Au apărut şi producţii ce alternează colindul românesc şi cântecul de Crăciun american, cum ar fi albumele lui Ştefan Bănică, sau chiar remarcabile prelucrări jazzistice ale unora dintre principalele teme de colind româneşti (Maria Răducanu, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu – Colinde).
Iar exemplele ar putea continua, pentru că într-adevăr, colindul a devenit un produs care se vinde foarte bine în prima parte a lunii decembrie, iar dacă rămâne “pe stoc” se poate valorifica în anul următor. Dacă avem curiozitatea să şi ascultăm discul de colinde primit cadou, constatăm că există derapaje estetice în această colecţie parcă nesfârşită de versiuni de colinde, dar sunt şi prelucrări purtătoare de expresie şi care reuşesc să transpună într-un limbaj mai familiar contemporanilor mesajul cald al colindelor.
Această evoluţie a colindului în umbra marketing-ului (care se întâmplă şi la noi ca peste tot în lumea aceasta cu tendinţe de globalizare) poate îndepărta tinerele generaţii de la valorile autentice ale colindului tradiţional, dar implică şi o serie de aspecte pozitive, precum acela al stimulării curiozităţii acestora faţă de un gen pe care în versiune originară nu mai au unde să-l audă live. Se poate spune că faţă de deceniile comuniste, când colindul (cel puţin cel religios) parcă dispăruse, lucrurile stau mult mai bine. Iar dacă ne gândim mai bine, în acea perioadă, colindul făcea parte din arsenalul de rezistenţă spirituală al românilor.
Nu este de loc întâmplător faptul că în memoria de durată a ascultătorilor de colinde îşi găsesc locul doar interpretările şi repertoriul purtător de emoţie artistică reală, restul pierzându-se de fapt într-o zonă a subconştientului de care din păcate mai toţi ne batem joc ori de câte ori „cântă undeva o muzică”, fără a-i acorda atenţia cuvenită, indiferent dacă acest lucru ne face plăcere sau nu.
În consecinţă, panica unora privind dispariţia colindului sau cel puţin pervertirea lui definitivă este lipsită de obiect. Atunci când îi cânţi copilului tău colinde, să audă şi el prima dată cum sună, nu o vei face acompaniat de un ritm techno şi doar cu glasul tău, neacompaniat. Dacă nu a dispărut colindul adevărat în aproape jumătate de veac de comunism, nu va dispărea nici acum, continuând să fie parte integrantă a Crăciunului.
Pogorât-a, pogorât
Pogorât-a, pogorât
La mulţi ani cu bine
Dumnezeu pe-acest pământ,
În mijlocul satului
La casa bogatului.
"Bună sara, om bogat.
Gata-i cina de cinat?"
"Gata-i, gata, nu-i de voi,
Că-i de oameni mai ca noi"
Dumnezeu s-o mâniat
Şi de-acolo o plecat
La marginea satului
La casa săracului.
“Bună sara, om sărac,
Gata-i cina de cinat?"
"Gata-i, gata-i puţinea
Pofteşte şi dumneata la ea"
Dumnezeu s-o bucurat
La masă s-o aşezat
Din care pâine tăia
Domnul la loc o creştea,
Din care pahar bea,
Domnul la loc îl umplea
Şi-aşa o lăsat Dumnezeu