Un concert mult anunţat

Atât l-am aşteptat, încât realizarea acestui mult zvonit concert (anunţat ca mai mult sau mai puţin sigur din an în an) şi-a pierdut câte ceva din efectul scontat. E adevărat că în 2004 bucureşteanul este deja mai obişnuit cu evenimentele decât era acum câţiva ani. Cu doar patru seri înainte, la Bucureşti, cânta Jose Carreras (pentru a ne menţine doar în sfera operei), în săptămâna premergătoare Crăciunului, peste tot se cântau colinde (atât în sălile de concert, cât şi în magazine, atât la radio-uri şi televiziuni publice sau private, cât şi pe stradă), astfel încât Angela Gheorghiu la Bucureşti, după 10 ani şi jumătate de la apariţia precedentă (unde, de altfel, era invitata lui Placido Domingo şi nu susţinea un concert propriu), s-a întâmplat şi a avut rezonanţă, dar nu pe cât s-ar fi crezut.

După 1990, când Angela Gheorghiu a încetat să mai fie doar o excepţională „soprană română” şi s-a transformat într-un fapt cultural al lumii, ea a revenit de multe ori în ţară, patriotismul înfocat şi declarat al artistei nefiind contestat de nimeni (în orice recital sau concert din lume ea încearcă să integreze, măcar ca bis, câte o piesă românească, vorbeşte de fiecare dată cu mândrie despre ţara în care s-a născut). Dar pe o scenă muzicală românească ea a mai apărut doar atunci, în mai 1994, alături de Placido Domingo. În mediile muzicale s-a comentat (putem spune chiar că... s-a bîrfit) pe tema pretenţiilor materiale ale Angelei Gheorghiu pentru un concert în ţară. Este prea puţin important cine avea dreptate: acei organizatori de spectacole (fie ei şi nume foarte mari), care considerau că ea trebuie să cânte gratis în ţară, sau artista, care nu accepta să scadă ştacheta materială, negăsind o motivaţie clară pentru aceasta. În 2004, banii s-au găsit (şi din surse private, nu de la bugetul statului), iar Angela Gheorghiu a venit cu valorosul dirijor Eugene Kohn pentru a cînta alături de Orchestra Naţională Radio la Sala Palatului.

Pentru cei care n-au fost invitaţii sponsorului principal, Bancpost, biletele au avut preţuri perfect comparabile cu cele occidentale (ajungând la peste 100 de euro, iar în ultimul rând al Sălii Palatului apropiindu-se de 20 de euro). Personal, consider că artiştii trebuie plătiţi conform cotei lor chiar în ţara de origine. Pavarotti nu cîntă gratis în Italia şi pe bani în Franţa, aşa cum Angela Gheorghiu, dacă ar fi invitată să susţină un concert în Bulgaria, ar fi plătită conform cotei şi la fel trebuie să se întâmple şi în România (chiar dacă vorbim despre două „cupluri” de ţări cu standarde financiare extrem de diferite). Ceea ce m-a deranjat (şi sunt sigură că nu numai pe mine) este că un iubitor al operei şi al Angelei Gherghiu care a pus deoparte această sumă pentru a se afla în sală la concert şi a o auzi pe viu, merita să primească mai multe minute de operă cu Angela Gheorghiu live decât i s-au oferit. Dacă din durata concertului scădem cele trei momente instrumentale şi colindele, ajungem la 6 (şase) arii, dintre care doar trei foarte cunoscute şi, în orice caz, toate relativ scurte şi cu destul de puţine acute spectaculoase (doar ştim că publicul iubeşte aceste acute). Cu aproximaţie, putem vorbi despre maximum 20 de minute de operă. Veţi spune... „dar cum să cuantificăm în minute aşa ceva”?... Aşa cum se cuantifică preţul biletului în lei şi onorariul în euro... În plus, sonorizarea primei părţi – până la „interval” (organizatorii puteau să întrebe un prieten, dacă nu au avut bani pentru un traducător, care le-ar fi spus că în română se spune şi se scrie „pauză”) – a anihilat valoarea a cel puţin jumătate din înregistrarea radio şi din filmarea de televiziune, chiar publicul din sală fiind pe bună dreptate deranjat de pocniturile destul de frecvente ale microfoanelor, firelor sau ale cui or fi fost (la partea a doua au dispărut; aşadar, cu puţin efort, a fost posibil). Totul a fost inclus în costul biletului...

Tot ceea ce am scris până acum nu are nici o legătură cu intensitatea emoţională a momentelor în care Angela Gheorghiu s-a aflat pe scenă şi a cântat. Chiar grupajul de colinde româneşti şi străine din final, în care solista dubla linia melodică a partidei de sopran a corului Madrigal a fost atât de dens şi de cald, a impresionat atât de puternic, încât cred că nu fost nimeni în sală care să nu fi fost puternic emoţionat de semnificaţia, de puritatea şi căldura acestor momente. Cât despre arii, am auzit-o pe Angela Gheorghiu pe multe discuri, am văzut-o în film, dar tensiunea expresivă, vraja pe care reuşeşte să o creeze ea atunci când se află pe scenă este cu adevărat unică. Încântarea vizuală (pentru că este o plăcere să o priveşti pe Angela Gheorghiu, rochiile ei de scenă superbe, silueta fină şi liniile perfect conturate ale figurii) a fost umbrită de fiorul emoţional pe care îl transmitea glasul ei de aur topit (sigur s-a mai scris asta) – descris de un fascinant control al emisiei şi o extraordinară ştiinţă a gradării nuanţelor, de dramatismul frazării, de darul actoricesc incontestabil, care răzbătea (fără a fi ostentativ) la nivelul fizionomiei, chiar şi într-un concert în care aspectul jocului scenic este secundar.

Dacă scoatem acest concert din contextul România – decembrie 2004, nu avem de spus decât că am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe ale vieţii ca spectatori. Dacă nu reuşim sau nu vrem să facem această „extragere”, multă cerneală mai poate curge de aici înainte pe această temă...