07.01.2005
Auzim tot mai des că publicul nu mai merge la teatru: nimic de pe scenă nu e adevărat. Arta dramatică riscă să ajungă, ca şi opereta, un exponat de muzeu. Actorii declamă, joacă "teatral", textele nu sunt cele ale zilelor noastre, nu mai interesează pe nimeni. Teatrul pierde teren în faţa "naturaleţii" filmului. Unii dintre creatorii tineri, cei care nu sunt ocupaţi numai de televiziune şi de publicitate, se întreabă, din ce în ce mai des, cum s-ar putea ca teatrul să fie din nou viu. Să scape de îmbâcseală. O nouă formă de artă dramatică sau, mai simplu, o nouă combinaţie: aceleaşi forme, dar în alte doze. Teatrul ACT şi Teatrul LUNI de la Green Hours au adăpostit de fiecare dată aceste încercări de a "asorta" spectacolul la privirea de azi. Ultima premieră de la Teatrul LUNI, un performance, Bitter sauce, de Eric Bogosian, în regia lui Carmen Vidu, o demonstrează cu prisosinţă. Ca şi tinerii artişti care au lucrat la acest proiect. (Cristina Rusiecki)




Marius Manole: Am s-o întreb pe regizoare, eu, ca actor, de ce spectacolul ăsta aşa? E un text de Bogosian care s-a pus şi "normal", deci e un autor care poate fi montat şi firesc.

Carmen Vidu: Este o formă de spectacol pe care n-am decis-o eu, ci oameni din diferite domenii. Am stabilit că modul de a lega diferite discursuri ar fi o emoţie care a fost transpusă în muzică de cineva pe care-l preocupă mult muzica. Apoi a fost transpusă în mişcare de oameni care fac coregrafie...

Marius Manole: De ce devine aşa teatrul acum?

Carmen Vidu: Nu e teatru. E un experiment.

Marius Manole: În căutarea cărei forme stabile? Ideea e că nu facem teatru ca ăia, nu-l facem ca ăilalţi, tu simţi teatrul altfel, undeva, cândva, sigur o să găseşti un drum. Pe ce s-ar baza teatrul pe care vrei să-l faci tu? Cum vezi tu teatrul mai departe? Trăim în epoca Internetului...

Carmen Vidu: Eu nu trăiesc în Internet. Am o legătură foarte vagă cu Internetul, însă am frecventat o bună bucată de timp şi din viaţa mea cluburile. În momentul în care ascult muzică - bine, toată lumea îşi imaginează story-uri şi tot felul de relaţii şi tot felul de videoclipuri - dar eu mi-am petrecut nopţi întregi nedormind şi "văzând tot felul de imagini, aşa că, dacă ar trebui să mă exprim, mi-ar fi mult mai uşor să o fac folosind muzică şi nu cuvânt, şi nu dialog de teatru.

Marius Manole: Atunci de ce nu doar coregrafie fără cuvânt?

Carmen Vidu: Probabil fiindcă eu nu am gândirea unui coregraf. Eu am vrut să fac teatru, fiindcă teatrul este o formă în care îmi pun anumite probleme, mai mult decât în coregrafie. Teatrul necesită gândire, analiză, emoţie, durere, pe când pentru mine coregrafia, chiar dacă mă emoţionează, nu analizează, nu disecă. Coregrafia parcă nu e carnală. Încerc să mă feresc - şi nu reuşesc tot timpul - de lucrurile care nu au carne, care au doar formă. Încerc să dau carne acestei forme şi atunci combin forma coregrafilor cu carnea teatrului.

Marius Manole: Cât de dispuşi sunt actorii să adere la această formă de teatru - dificilă din punctul meu de vedere? Pentru că tu, ca actor, n-ai în ce să te sprijini decât în relaţie, care are sau nu loc, şi în muzică şi în ce se întâmplă în spatele tău ca background, dans etc.

Antoaneta Cojocaru: E greu pentru că n-ai toate mijloacele unui spectacol obişnuit ca atunci când ai şi mişcare. Dar probabil că aceasta e şi partea frumoasă.

Marius Manole: E importantă pentru un actor care joacă într-un spectacol de genul ăsta experienţa de clubbing?

Antoaneta Cojocaru: Pentru un actor e importantă orice fel de experienţă. De asta sunt şi diferenţe aşa de mari între actori. Eu merg în cluburi foarte rar. Poate să fie un minus. Majoritatea spectacolelor sunt construite clasic: au text, lumină, muzică, dacă se poate să te şi mişti puţin... cam asta e reţeta. Aici e dificil, dar te provoacă foarte tare. Pentru că, de fapt, ce lipseşte acum, sunt actorii vii, care să poată să răspundă problemelor de azi. Să revin la întrebarea ta. În ce mă sprijin? În partener.

Carmen Vidu: Şi poţi să-ţi găseşti partenerul, de exemplu, în ritmul muzicii? Poţi să-ţi găseşti partener într-un om care stă cinci minute şi nu se mişcă şi doar te priveşte cum vi se întâmplă vouă aici?

Antoaneta Cojocaru: Da, normal. Asta este frumos în spectacol şi de aceea spuneam că lucrurile ar trebui să se întâlnească toate într-un punct.

Carmen Vidu: Unui actor i se pare o atitudine profundă în a-şi găsi partener în versurile unei muzici gândită ca fundal sonor?

Marius Manole: Noi facem asta şi în teatru. Mie muzica îmi dă ceva tot timpul cînd joc. Noi gândim muzica şi coregrafia nu în sine sau pentru public, ci pentru personajul pe care îl avem de jucat.

Antoaneta Cojocaru: E greu că te simţi foarte descoperit şi că trebuie să faci foarte mult cu foarte puţine mijloace.

Marius Manole: Bogdan Dumitrescu, ai jucat în tipuri diferite de spectacol, teatru clasic, teatru sport... cum e genul acesta de spectacol pentru tine?

Bogdan Dumitrescu: S-a vorbit de muzică. Ce e nou la acest spectacol e că poate fi viu prin interacţiunea parametrilor: muzică, dans, să nu uităm că e vorba de un DJ care mixează live...

Marius Manole: Care-ţi dă o energie oricum...

Bogdan Dumitrescu: Şi care ar putea crea ceea ce în jazz se cheamă jam session: pe o temă fixată se petrece schimbul de energie între nişte lumi, între limbaje, între nişte puncte de vedere total diferite de fapt. Teatrul şi în general arta contemporană tind către forma asta sincretică.

Marius Manole: Credeţi că genul acesta de experiment menţine teatrul viu, într-o continuă căutare şi ajută la descoperirea de forme noi?

Carmen Vidu: Eu nu vreau să descopăr o formă nouă. Eu încerc să mă ascult pe mine. S-ar putea ca peste doi ani să ştiu să fac teatru clasic.

Marius Manole: Faci acest gen de teatru pentru că nu ştii să faci teatru clasic sau pentru că acuma simţi că teatrul asta înseamnă?

Carmen Vidu: Eu, când citesc un text, aud muzică, văd imagini. Şi atunci iau nişte oameni şi aflu dacă e bine cum gândesc, dacă mă satisface forma asta sau nu. Nu ştiu cum voi evolua.

Bogdan Dumitrescu: Eu am jucat în multe genuri şi am jucat în multe "reţete". Nu zic "reţetă" peiorativ, ca în teatrul comercial. Ce e bine în spectacolul acesta e că lucrurile rimează cu ceea ce gândesc oamenii care s-au plictisit să meargă la teatru.

Marius Manole: Credeţi că acest gen de teatru se limitează la un anumit public?

Bogdan Dumitrescu: Da. Şi cred că nu trebuie să ne fie frică să admitem acest fapt.

Marius Manole: Genul acesta e pentru publicul elitist?

Bogdan Dumitrescu: Nu cred. Eu am făcut teatru care se vinde, care are o reţetă infailibilă la public. În această etapă îmi dau seama că regizorul gândeşte proiectul pentru oameni, dar la un moment dat tu, ca actor, trebuie să ai curajul să te ocupi de treaba ta şi să nu faci concesii.

Marius Manole: De obicei noi considerăm publicul mai amorf, dar el nu e deloc aşa. În sală au fost actori, coregrafi şi oameni, să le spunem aşa, de rând. La un moment dat se iscase o discuţie cum că textul primează şi că se pierde coregrafia. Din contră, coregrafii spuneau: coregrafia e bună. Spectacolul nostru e construit pe mai multe niveluri.

Bogdan Dumitrescu: Cu siguranţă că a fost şi un om de muzică şi probabil că lui îi plăcea cel mai tare universul sonor.

Carmen Vidu: Muzica e foarte puternică. Actorii spuneau că e prea puternică în comparaţie cu imaginea. Coregraful spunea că imaginea e prea puternică şi textul nu se simte.

Marius Manole: Pentru mine a fost o experienţă nouă. Eu n-am jucat niciodată în Green Hours, niciodată într-un bar, nici Antoaneta Cojocaru n-a jucat în bar. Eşti atâta de descoperit şi atâta de plin, pentru că muzica e în jurul tău tot timpul. Sunt trei lucruri: muzică, dans şi teatru. De fapt ai totul. Mai trebuie să ai un partener în care să te sprijini şi cred că liantul între teatrul pe care-l ştim noi şi l-am învăţat şi teatrul pe care-l face Carmen Vidu e adevărul. Carmen Vidu ne-a cerut la început să fim atâta cât suntem, nici mai mult, nici mai puţin.

Bogdan Dumitrescu: Să avem onestitatea să recunoaştem că sunt momente în viaţă de multe ori când ne întâlnim cu un gol imens...

Marius Manole: Da, pe care trebuie sa-l joci...

Bogdan Dumitrescu: Acest gol, de fapt, acest nimic e mai important decât multe lucruri aşa-zis importante şi artificial construite.

Antoaneta Cojocaru: Modalitatea nouă de a face teatru vine şi de la cum se trăieşte acum. În ziua de azi nu prea mai sunt drame...

Marius Manole: Nu mai avem timp să le trăim.

Antoaneta Cojocaru: Eşti şi mult mai singur şi, când apuci să zici două vorbe, s-ar putea ca în ele să spui tot despre lucrurile cele mai importante. Aici seamănă spectacolul lui Carmen Vidu cu modalitatea în care se trăieşte acum: fără lucruri declarate, desfăcute, mari, grosiere: eu - acum - mor - tu - ce - faci. Aici e partea cea mai valoroasă a spectacolului.

Marius Manole: Da, partea vorbită la microfon nu-ţi prea permite să joci nimic. Dacă sari calul puţin, pare patetic, foarte teatral. Nu e ca la o sală mare.

Antoaneta Cojocaru: Şi atunci trebuie să cauţi în tine.

Marius Manole: Şi ce se naşte atunci e la nivelul cel mai adevărat cu putinţă, pentru că omul care stă la doi metri de tine te simte dacă-l minţi.

Antoaneta Cojocaru: Cam dispar reţetele: eu, acum, fiind puţin descoperită, am să fac pasajul ăsta de forţă ca după aceea să am un final comic şi apoi să plâng.

Bogdan Dumitrescu: Mai e o asemănare cu muzica - mă rog, şi cu viaţa. O melodie (sau viaţa) e o succesiune de momente în care se întâmplă câte ceva şi momente în care nu se întâmplă nimic: momente în care acţionezi, în care se aude pianul şi momente la fel de puternice în care pauza e absolut necesară după un anume ton. Fără tonul acela nu poate fi melodie. La fel cum alternanţa aceasta de ritmuri, de limbaje e prezentă aici, în proiectul nostru. Poate pe fragmente pare că oamenii nu zic nimic, dar, privit în ansamblu, e orchestrat totul, lucru de care eu, ca actor, cred că nu sunt conştient.

Antoaneta Cojocaru: E foarte aproape de viaţă pentru că se întâmplă o grămadă de lucruri în viaţă. Ai reacţii care n-au nici o legătură cu ce vezi pe scenă la teatru. Poţi să ai o zi ca dracu’ în care să ţi se întâmple foarte multe lucruri şi tu să le duci pe toate fără drame, fără să te sinucizi...

Carmen Vidu: Aş vrea ca publicul să perceapă acest spectacol ca pe o repetiţie. Mai ales actorii care au fost la spectacol mi-au spus că şi-ar fi dorit de la coregrafi să exprime mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Am forţat puţin nota şi am tăiat din expresivitatea coregrafilor tocmai pentru a-l obliga pe spectator să se holbeze şi să caute. Dacă îngroşi, e clar şi spectacolul nu-ţi mai pune probleme. Îmi dau seama că personajul suferă: OK. Dar, dacă e o imagine în care ţi se sugerează şi te pune să gândeşti... mă uit mai bine cum sunt ochii, mă uit mai bine cum sunt palmele, cum e piciorul. Şi atunci încep să simt o dată cu el şi spectacolul are o formă pe bucăţele, ca şi când aş sta de vorbă cu un spectator şi aş spune asta spui, dar de fapt asta gândeşti, de fapt uite cum simt eu în timp ce vorbesc cu tine...

Antoaneta Cojocaru: Eu am avut foarte mari emoţii. Ce m-a surprins foarte tare e că publicul stătea foarte atent. Era o tăcere în sală... cum rar o găsesc în sălile de teatru.

Bogdan Dumitrescu: Eu m-am mai confruntat cu simptomul acesta din partea publicului în spectacole de improvizaţie sau în spectacole lectură. Oamenii vin la teatru dintr-un moft intelectual. Sau vin la teatru nemotivaţi de fapt, căraţi de nevastă sau de şef. Fug de teatru tocmai pentru că nu găsesc adevărul, cum zicea profesorul meu, punctul ăla zero de sinceritate. Negândindu-te o clipă că faci ceva ca să arăţi cum e teatrul, intri în acord cu tine şi, dacă toate palierele intră la rândul lor în acord cu ele însele, respectiv muzică, dans, partea de text, atunci se poate crea din acordul acesta personal al fiecăruia o simfonie. E frumos că oamenii vor să vadă lucruri adevărate, lucrurile aparent banale, o respiraţie adevărată, lucruri neînsemnate.

Antoaneta Cojocaru: Sunt atenţi la cum respiri sau la lucruri foarte mici. E ca o bijuterie spectacolul acesta.

Marius Manole: Am o întrebare pentru Carmen Vidu. Ce libertăţi crezi că are actorul într-un spectacol de genul acesta, ce crezi că-i oferi tu unui actor în timpul spectacolului şi în timpul repetiţiilor? Cum ar trebui să fie actorul tânăr, cât de pregătit, în ce sens...?

Carmen Vidu: S-au discutat, la început, formule pe care nu ţi le asumi, nu costă nimic, nu-i nici o căutare, te faci că e textul aşa. Singurul din echipă care fost împotrivă a fost un coregraf care a gândit într-un mod personal şi deloc coregrafic. Acum a şi plecat, fiindcă toţi i-au sărit în cap. Adică punea întrebări pe text. Nu ştiu ce voce ar trebui să aibă actorul cu care aş vrea să lucrez, dar ar trebui să gândească. Dacă gândeşti, atunci replica nu poate să fie decât adevărată: are ordine, emoţie, ritm, eşti partener cu tine, îţi vorbeşti, te asculţi. Sunt mulţi actori care nu gândesc, intră într-o melodie a personajului, într-o lentoare, într-un ritm dansat. Se complac în formule. E o falsă profunzime. Şi nici teatrul, nici societatea, nici politica, nici economia nu au nevoie de făcături. Nu ştiu dacă îi ofer libertate actorului în timpul spectacolului sau al repetiţiilor. Îi dau multe responsabilităţi datorită faptului că-l rog frumos să gândească.

Bogdan Dumitrescu: Eu am vorbit cu un director de imagine, un om care se ocupă, deci, cu informaţia vizuală. Spectacolul nostru ar fi pe gustul celor obişnuiţi cu filmele de calitate, cu adevărul dat de aparat. Acolo nu poţi să te prefaci. N-ai cum. Poţi doar să fii cu minimum de mijloace artistice. De fapt eşti constrâns să trăieşti.

Antoaneta Cojocaru: Şi eu ţin mult la adevăr, şi mie mi-a fost greu şi neplăcut să dau la o parte clişee, reţete, soluţii. Şi eu m-am dus în zona aceloraşi lucruri pe care le ştiam. Care ştiam că funcţionează cu mine. Dar marele meci acesta e: să reuşeşti să le dai la o parte. M-am lămurit de la început că o să mi se întâmple şi că o să mă curăţ puţin.

Bogdan Dumitrescu: Mai e un lucru. Cred că noi trebuie să ne obişnuim să fim mai toleranţi cu tot ce înseamnă cuvântul simţit de cineva, ca modalitate de expresie. Asta lipseşte. Sau de multe ori se pică în extrema cealaltă: vreau să arăt ce simt şi nu simt. Vreau să şochez şi apelez tot la nişte clişee.

Marius Manole: Eu nu înţeleg de ce trebuie să condamnăm nişte lucruri pe care le fac unii oameni. Dacă aşa sunt simţite, dacă aşa sunt gândite... Dacă nu interes, măcar atenţie merită fiecare formă de teatru.

Antoaneta Cojocaru: Asta înseamnă să fii un spirit viu şi un artist adevărat: să fii în legătură cu vremurile în care trăieşti. Să cauţi tot timpul, să nu fii mort.

Bogdan Dumitrescu: Şi, dincolo de toate, înseamnă, de fapt, un lucru foarte simplu: să te pui în situaţia celuilalt, să zici: eu pot să vorbesc atât de tare ca ăla? De fapt e vorba de o formă de comunicare pe care trebuie să ne-o educăm. Să vin la un spectacol nu ca să zic că e bine sau nu e bine, îmi place sau nu-mi place, e conform cu metoda lui X sau lui Y, trădează în vreun fel sistemul lui X sau Y, ci trebuie să vin să văd lumea din perspectiva în primul rând a dramaturgului, în al doilea rând a regizorului şi apoi din punctul de vedere al celor care joacă. Cu onestitate spun asta, eu, la rândul meu, mă educ şi încerc pe cât pot să fiu tolerant, deşi nu-mi iese întotdeauna. Un singur lucru, de fapt, contează: onestitatea. Noi oamenii nu putem fi păcăliţi: dacă ceva e de-adevăratelea, chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă recunoaştem sau nu, ne atrage şi e un punct câştigat. Mai departe, fiecare după har, după talent, e important să te auzi în primul rând pe tine şi să zici în felul tău, cum poţi.

Carmen Vidu: La fiecare spectacol un actor e mulţumit de ceva şi nemulţumit de altceva. Unui actor i-a plăcut foarte mult costumul şi altul zice: e oribil. Unui actor i-a plăcut foarte mult textul, altuia mai puţin. Ce îmi place foarte mult e că în seara asta, după spectacol, am discutat, cât am putut, şi au fost aceleaşi mulţumiri şi nemulţumiri, ceea ce mi se pare incredibil. Atâţia oameni să simtă că acolo a fost defectul şi acolo a fost bine. Şi să spună Bogdan Dumitrescu "Am o propunere" şi noi să fim de acord. Asta mi se pare ceva de apreciat.

Bogdan Dumitrescu: E loc să mergem mai departe, să căutăm, să întrebăm cu detaşare, cu relaxare, cu crize. Şi să zicem obiectiv: e O.K.

Marius Manole: Adevărul e că rareori sunt spectacole în care coregrafia, muzica şi actoria coexistă bine. Sunt spectacole în Bucureşti care merg şi pe formula asta, deşi sunt făcute în teatre mari. Sperăm că şi forma aceasta de artă să intereseze publicul.

(Preluat din revista Cultura, decembrie 2004)

0 comentarii

Publicitate

Sus