Golf cu lebede

Din pricina, sau mulţumită programului de sprijinire a turismului românesc, m-am trezit la sanatoriul balnear Mangalia, unde m-a cam expediat doamna doctor să îmi mai frăgezesc coloana vertebrală. Zis şi făcut, nu mai fusesem pe aici decât în trecere, aşa că mi-am zis să revăd locurile unde a demarat programul de terraformare a litoralului românesc în a doua jumătate a anilor cincizeci, cu Cezar Lăzărescu la cârmă. Câteva vile, restaurantul Perla de la Eforie Nord şi câteva dintre hotelurile de la Neptun-Olimp, îndeosebi Amfiteatru, rezistă în continuare trecerii a mai mult de jumătate de secol. Vezi, însă, referinţele şi modele vremii, vezi presiunea ideologiei comuniste în conformarea urbanistică şi arhitecturală. Aici se văd referinţele la Brasilia lui Niemeyer, strict contemporane cu declanşarea proiectului litoral; dar dincolo, în restaurantele cu sute de locuri la mese, adevărate văgăuni de neadministrat în regim privat, pe unde au mai rămas inscripţii cu privire la orele de servire a mesei pe serii, se vede şi turismul pentru masse, muncitoresc.

Nu a mai rămas mare lucru din vechea urbe. Programul costier de hoteluri, pe de o parte, şi blocurile ceauşiste, de-a lungul străzii principale, au strâns ca într-o menghină, sufocându-l, oraşul vechi. Prima geamie din Dobrogea subzistă, ba chiar a cântat şi muezinul. E proaspăt restaurată, cu bani din Turcia presupun, dată fiind starea execrabilă în care se află bruma de clădiri istorice rămase în picioare. De altfel, apariţia minaretelor de-a lungul şoselei de la Constanţa la Mangalia este cel mai distinctiv semn nou, în contrast cu mizerabilismul post-comunist. Boala de târg românesc devastat urbanistic sub dictatură e o pecingine şi le acoperă pe mai toate, deşi, ai zice, litoralul ar trebui să fie o oportunitate. Nu e, nivelul e tot cel din anii nouăzeci, cu chioşcuri paupere şi înjghebări de la un sezon la altul cu restaurante fără meniu afişat la intrare, despre care nu ştii ce să crezi, căci numele nu te ajută... Timid, câte un semn bun, precum o patiserie tătărască, cu şuberek bun de toate felurile şi cu bragă., dar pitită îndărătul unui şir de bloace, sau câte o cofetărie cu... confeturi. Cafea turcească - nicăieri, plin de automate de cafea sau de cafea solubilă, la hotel. E o năuceală în aer, pensionarii de la şantierul naval şi de la unitatea militară fac politică la o tablă, în faţa aşa zisului muzeu de arheologie (a cărui arhitectură sărmană, deşi e nouă, ne aminteşte că între Callatis şi Mangalia e o prăbuşire aproape continuă...), tinerii care nu au plecat încă sabotează capitalismul emergent, preferând să stea pe facebook-ul telefoanelor mobile, decât să dea atenţie patronului de-o vară, la privatizarea căruia se prefac că lucrează... Privită din capătul estic al ţării, de sub media socio-economică a capitalei dar de lângă un peisaj glorios, cel al mării negre plină de cocaină albă, patria noastră nu se vede deloc, dar deloc bine...