Mişa

Când l-am cunoscut avea cam nouă ani, iar eu vreo zece, cu unul mai mult ca el. Deşi eu eram mai mare, el mi-a contestat însă mereu întâietatea.

Prima dată când ne-am văzut a fost la mare, la Eforie Nord cred. A fost o întâlnire-surpriză, Tata m-a dus cu maşina pe litoral fără să-mi spună unde o să stăm. Ne-am oprit direct pe plajă, în dreptul taberei de elevi, unde nu mai era nimeni la ora aceea, în afara unei doamne cu un băiat cam de vârsta mea, şi cu un căţeluş simpatic, un teckel maroniu. Acolo am aflat că aveam să stăm cu toţii în gazdă, la o familie din oraş.

Mişa avea o condiţie fizică de invidiat, era tot ce nu eram eu. Şolduri înguste, nici un pic de grăsime pe burtă, bronzat, cu părul cârlionţat. L-am invidiat din prima clipă pentru felul agil în care păşea, dar şi pentru cum mergea în mâini pe lângă mine, cum făcea roata de nu ştiu câte ori la rând, cum se da peste cap înainte şi-napoi, totul fără pauză, ca şi cum n-ar fi putut să stea locului o clipă pe plajă, trebuia mereu să se agite.

Am dormit în acelaşi pat. Ca să încăpem, ne-am aşezat unul cu capul la picioarele celuilalt, o experienţă inedită pentru mine. O altă surpriză pentru mine a fost a doua zi invitaţia lui la trântă, pe acelaşi pat, într-un moment când rămăsesem singuri în cameră. N-a aşteptat să-i răspund, ci s-a repezit la mine, m-a răsturnat, m-a prins ca într-un cleşte, şi m-a imobilizat cu braţul la spate. Simţeam că-mi pârâie vertebrele cervicale, braţul aproape îmi ieşise din umăr, abia dacă mai puteam respira. "Te predai? Spune că te predai!" Am încercat să spun ceva, dar n-am putut decât să hârâi. Am încercat şi să scap, dar dacă mă zbăteam, strânsoarea devenea şi mai dură. Disperat, credeam că acolo o să-mi dau duhul, când mama lui a intrat în cameră însoţită de Tata. Mişa mi-a dat brusc drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu, cu ochii ieşiţi din orbite şi roşu la faţă, am tuşit o vreme, până când mi-am revenit, şi am plecat cu toţii la plajă.

Am mai petrecut câteva vacanţe împreună, până când, prin liceu, Mişa a dispărut. Ceruse să emigreze în Israel, şi ca să nu aibă probleme, nu spusese nimănui de asta. Câteva zeci de ani n-am mai ştiut nimic despre el, până când am putut călători şi eu. L-am regăsit la New York. S-a bucurat şi m-a întrebat: "Mai ştii revista aia pe o scoteai, Pinguin?" "Cum să nu, a fost prima mea revistă, ai contribuit şi tu la ea, dar din păcate nu mai am nici un exemplar", i-am răspuns eu. "Uite exemplarul meu, l-am avut mereu la mine de când am plecat din România, ţi-l dau ţie."

(Bucureşti, iunie 2019)