Peter Trimper între oameni şi cerbi

Este singur. Ultimul neamţ care a mai rămas să trăiască în Charlottenburg, un sat înfiinţat pentru nemţi.
 
Asemenea cerbilor din rezervaţia de la marginea satului, Peter a rămas captiv în propria viaţă, el n-a mai putut să fugă
 
"Cea mai grea este singurătatea. Când munceşti la câmp, nu te simţi singur, auzi păsările, îi auzi pe oameni strigând unii la alţii, auzi animalele lor, dar când intri în casă, e greu de suportat.
Abia atunci e singurătatea singurătate",
Peter
 
Asemenea unui experiment social, undeva între colinele din Banat, un sat colonizat cu nemţi şi o rezervaţie colonizată cu cerbi sunt lăsate să trăiască împreună, oameni pe seama cerbilor. După câteva sute de ani "rezervaţia" de nemţi moare, dar cea de cerbi rămâne să trăiască. Cum s-a întâmplat asta?
 
Peter Trimper stă în mijlocul unui sat circular, chiar în centrul cercului. Cercul s-a lărgit, pe alocuri s-a deformat, un gard, o casă, o curte mai anapoda au stricat rotunjimea lui perfectă. Doar Peter vede asta. Deşi în mijloc, Peter pare acum periferic. Un singur neamţ într-un sat făcut numai din nemţi altădată. Trăieşte într-o casă întunecoasă şi pustie, la mii de kilometri de fraţii lui, toţi şapte în Germania. Singurul cui care-l leagă de cercul lui e biserica. Şi mai sunt două cuie în picioare: mormântul mamei în dreptul şi mormântul tatălui în stângul.
 
Are 77 de ani şi o pisică, Miţi. Câţiva vecini rromi cu copii mulţi îi mai aduc mâncare şi Peter le dă câte un bănuţ. Şi cu bănuţii stă prost. Fraţii lui, toţi, abia reuşesc să-i trimită 50 de euro pe lună. Peter nu se plânge. Tace şi priveşte în gol. Casa nu mai arată ca pe vremuri, satul nu mai arată ca pe vremuri, gardul nu mai arată ca pe vremuri. Nici biserica, nici câmpurile cu vii, nici nopţile nu mai sunt la fel... sunt nesfârşit de lungi.
 
"Aici n-a fost nimic. Şi contele Altringen a venit la vânătoare şi, găsind frumoase locurile astea, a zis să facă un sat pe ele, că e păcat să rămână pustii. L-a pus pe unul Neuman, care lucra la depozitele de sare din Lipova, să facă planurile şi a ieşit un sat rotund, singurul făcut aşa din Europa. Contele i-a dat numele soţiei lui Charlotta, semn că o iubea tare... iar satul vecin se numeşte Altringen. Ca el".
 
Bătrânul neamţ se uită în pământ, neştiind pentru o clipă dacă istoria acestui sat sau istoria neamului lui mai interesează pe cineva, dacă mai are rost să-şi adune puterile ca să continue... dacă din ce s-a întâmplat cu ei ar mai vrea cineva să înveţe ceva... Se uită derutat în jur şi, asemenea unui preot care slujeşte singur în pustiu, dă să continue.
 
"Prima dată au adus 32 de familii din sudul Germaniei, de prin Tirolul de Sud, Alsacia, Lorena şi Baden, dar mulţi dintre ei au murit din cauza climei. Apoi au mai adus şi s-au făcut vreo 131 de suflete. Li s-au dat loturi de 58 de ari de fiecare şi grădini, şi pădure din care să-şi facă apoi case. Casele s-au construit toate la fel, tip Maria Tereza, cu o uşă - vedeţi, la casa aia se mai păstrează modelul vechi! - care dădea din hol direct în stradă, cu două trei încăperi, iar pentru bătrâni o casă mai mică, în curte. Trei generaţii trăiau într-o curte, munceau împreună, creşteau copiii şi împărţeau tot ce aveau. Dar nemţii din Charlotta luaseră un obicei prost şi făceau un singur copil. Era mai uşor de crescut şi-i puteau lăsa averea, tot pământul şi toată gospodăria. Dar asta n-a fost bine, cu o jumate de copil de fiecare nu se înmulţeşte, ci piere neamul tău. Chiar era o vorbă: nemţii de toate au putut inventa, numai o jumate de copil n-au putut inventa."
 
Satul a prosperat multă vreme, pentru că pământurile erau bogate şi oamenii muncitori, se pricepeau la agricultură şi creşteau animale, mai mult cai pentru muncile la câmp. Ei au umplut dealurile cu vii şi văile cu cartofi. Charlotta se învârtea în jurul ei însăşi ca într-o buclă de timp. Nemţii se căsătoreau cu nemţi şi-n alveola lor nu intra neprevăzutul. Cercul era plin de duzi şi toţi creşteau fluturi de mătase. Satul se învelea şi el, ca un cocon, cu propriile fire.
 
La începutul secolului trecut, un alt conte austriac, Wimphen, vine la vânătoare şi descoperă bogăţia pădurilor din Charlotta, pe care familia lui le deţinea. Se gândeşte la expediţii cu prietenii, la sat, la pădure şi aduce din Austria şi Germania 12 exemplare de cerbi comuni şi lopătari şi trece la împrejmuirea unei rezervaţii cu 18 kilometri de gard. În curând se fac 92 de capete. Până în 1904, rezervaţia ajunge la 1.195 de hectare. În sat se amenajează o casă pentru administraţia rezervaţiei. Şi oameni, şi cerbi încep să trăiască împreună, în rezervaţii vecine.
 
Prin '39, rezervaţiei de oameni i se transmite un ordin de la Hitler că fiecare familie trebuie să facă cel puţin patru copii. Oamenii se supun şi Charlotta atunci se mai rotunjeşte un pic. La şcoală se învăţa numai germană, dar fuseseră vremuri când ocupaţia îi maghiarizase, dăduse ordin să se înveţe numai în ungureşte. În timpul războiului, bărbaţii se împuţinează, vreo 70-80 de familii sunt deportate în Siberia şi de acolo repatriate în Germania.
 
Timp de 20 de ani, nu au voie să vină în România nemţii trimişi forţat din Rusia în Germania. Îşi pierduseră de mai multe ori familia, patria, nu-şi cunoşteau copiii, nevestele fie rămâneau singure, fie se recăsătoreau cu maghiari, români... Asta a fost o mare greşeală să nu-i laşi să se întoarcă. Tot în '45 s-a dat poruncă să se înveţe la şcoală numai în română. "Noi eram şapte copii în clasa întâi. Nu ştiam niciunul niciun cuvânt în româneşte. Am rămas toată clasa repetenţi. Dar asta n-a durat decât trei ani, apoi s-a trecut iar la şcoala în limba germană şi am terminat zece clase germane în Charlotta. Dar ce vreau să vă spun este că, deşi ne-am împuţinat cu războiul şi deportările, România a avut meritul că, dacă Tito, Cehia şi Polonia i-au expulzat pe nemţi de prin ţările lor după război, România nu a făcut asta. A fost singura ţară comunistă care nu ne-a expulzat, ba, mai mult, ne-a dat drepturile noastre, şcolile şi limba maternă înapoi. A urmat o perioadă grea în timpul lui Ceauşescu, dar dacă nemţii noştri au plecat a fost voinţa lor, au plecat pentru că în Germania Federală nivelul de trai era de patru ori mai mare decât la noi, dar nu i-a gonit nimeni. Au început să plece masiv prin anii '70, când statul german îi cumpăra. După revoluţie au plecat şi ultimii dintre ei. Toţi fraţii mei, şapte, au plecat. Eu sunt singurul care am rămas, pentru că mama şi tata erau bătrâni şi bolnavi, am rămas să-i îngrijesc şi să-i îngrop. Cineva trebuia să facă şi asta. Am rămas aici, n-am mai avut cu cine să schimb o vorbă, nu mai aveam cu cine şi nu mai era timpul să mă însor... acum stau între pereţii ăştia şi aştept să văd cum se termină..."
 
Peter Trimper face o pauză... "Dacă ar fi să recapitulăm: străbunica mea a învăţat în limba germană, bunica în limba maghiară, mama în limba germană, eu în limba română şi apoi iar în germană. După 1880, când ne-au ocupat ungurii, ei ne-au obligat să vorbim numai maghiară, au vrut să ne facă unguri pe toţi. Şi în biserică au impus să se vorbească în maghiară, la şcoală la fel. Charlotta a fost o jucărie în mâinile istoriei, nu mare lucru!"
   
"Dacă stau să-mi amintesc cum era... aveam de lucru la câmp. Eu lucram cu ai mei, făceam de toate şi la vie, şi la pădure, şi la câmp. Dar aveam timp şi pentru sărbători... la noi târg se ţinea în prima duminică după Mendelinul din 20 octombrie. Se adunau de pe toate văile. Noi, nemţii, ne păstram costumele populare, aşa mergeam şi duminica la biserică. În 25 noiembrie era bal, dansam şi ne distram pe cinste. După ce au plecat fraţii mei în Germania, n-a mai fost niciodată bal în noiembrie... Şi la revelion era frumos, noi aveam formaţie de muzică... femeile se adunau şi lucrau serile de iarnă la câte una acasă, făceau şi economie la petrol pentru lămpi, iar bărbaţii jucau cărţi, cântau la armonică. Mama era mai credincioasă, de aceea a şi avut opt copiii şi asta a făcut-o să ne înveţe să muncim de mici. Dar nu-mi amintesc să fi suferit sau să fim lipsiţi. Creşteam cu bucurie şi nu mi-am imaginat casa asta pustie vreodată..."
 
Peter Trimper merge repezit spre centrul cercului, unde e biserica. Ia cheia, ceva mai mare ca o cheie franceză, din fier copt de rugină, o învârteşte în uşă şi, cu mişcări largi, lasă aerul rece al dimineţii să pătrundă între zidurile înţepenite de tăcere. Nişte flori de plastic încearcă să dea culoare hăului alb care se cască sub bolta înaltă.
 
În mijlocul bisericii, Peter pare şi mai mic, şi mai slab, şi mai aplecat de spate. Când ridică privirile spre El, neamţul devine dintr-o dată mai înalt, spatele lui se îndreaptă subit şi ochii lui de un albastru spălăcit se aprind: "Asta e biserica noastră, construită pe jumătate de săteni şi pe jumătate din donaţiile grofului, pe când noi eram mulţi, trăia Moşul meu şi calendarul spune că era 1875..."

În '47, toţi nemţii au fost expropriaţi, li s-au luat pământurile şi grapele şi caii şi ei au plecat la fabrici. Au continuat să muncească acolo, la fel şi la câmp, cu temeinicie. Dar sufletul lor nu mai era legat de nimic. De acum putea hoinări liniştit. Şi de prin anii '70 a început plecarea. Ei sunt toţi dincolo. Peter este singur aici. Mai merge din când în când la mănăstire la Arad, unde un preot neamţ primeşte ziare din Germania şi i le păstrează. El le ia şi le citeşte de oricând ar fi. Aşa mai află ce se întâmplă cu al lui de dincolo.
 
"Au început să nu le mai placă acolo. Poate or să vadă că au greşit când au plecat. Acolo acum e plin de turci, ţara lor pe care o ştiau germană e acum de multe feluri, sunt mai mulţi musulmani decât şi-au închipuit vreodată şi încep să creadă că Germania va deveni un stat pentru imigraţie. Adică nici acasă nu mai sunt germani. Şi dacă e aşa, nu mai bine stăteau ei aici şi făceau agricultură şi erau la ei acasă?"

Învârteşte un ziar vechi, Banater Post, şi caută să ne arate poze dintr-o ţară în care el personal n-a fost niciodată. "Cea mai grea este singurătatea", zice într-un răstimp, primind pisica în braţe. "Când munceşti la câmp, nu te simţi singur, auzi păsările, îi auzi pe oameni strigând unii la alţii, animalele lor, dar când intri în casă e greu de suportat. Abia atunci e singurătatea singurătate". Dacă îl întrebi dacă vrea să-i vadă pe fraţii lui spune încet, ca pentru el, că-i mai visează uneori noaptea. Şi pe cei care sunt şi pe cei care nu mai sunt.
 
Până să se termine de tot povestea lui, Peter Trimper mai merge în câte o duminică după preot în satele vecine, îl caută, îi promite că poate să mai aducă şi alţi localnici la slujbă şi-l convinge să vină la biserica din centrul Cercului. Uneori nu reuşeşte să mai aducă pe nimeni şi preotul face o slujbă doar pentru el. Biserica şi tot satul au intrat în patrimoniul mondial protejat UNESCO. Acum, rezervaţia e doar un muzeu locuit de alte neamuri, cu alte obiceiuri şi alte glasuri. Rezervaţia din Cerc mai deţine un singur exemplar din colonia de demult şi acela prea bătrân ca să mai dea naştere vreunui urmaş.
   
Nimeni din sat nu ne dă vreo şansă să intrăm în rezervaţia de cerbi. "E mai bine păzită ca o centrală atomică", ni se spune. Numai cu aprobări şi bani mulţi se deschid porţile de pe drumul spre Bizad. Cerbii sunt valută forte. Ca nemţii altădată. Se vând scump, tranzacţiile au loc în euro. Rezervaţia aparţine statului român de vreo 95 de ani şi, cât a durat comunismul, ei i-a mers bine.
 
Dictatorului Ceauşescu îi plăceau vânătorile, venea aici destul de des, vâna şi se simţea bine. În centrul satului Charlottenburg, în fosta casă a administraţiei parcului, s-a amenajat un muzeu cinegetic. Pe pereţii lui sunt poze de la vânătorile de altădată. Cerbi târâţi cu caii, puşi la jupuit, trofee, vânători cheflii, iar Ceauşescu apare tot la două tablouri, înconjurat de personajele vremii, miniştri şi generali, şefi de partid. El, singur lângă trofeu şi trofeul lui, cel mai mare din muzeu.
 
Avem noroc şi dimineaţa aceea de primăvară rece ne scoate în cale tractorul care duce mâncarea la animalele din rezervaţie. Obţinem aprobările necesare şi un loc în tractor, pe grămada de grâu şi porumb care se duce în pădure, la cerbi. Claudiu are treizeci şi ceva de ani, este tehnician silvic şi îngrijeşte rezervaţia împreună cu domnul Nelu, şoferul.
 
Vin zilnic şi le pun mâncare de câte două ori, dimineaţa şi seara. Uneori Claudiu rămâne în foişor la observare... îşi ia binoclul şi stă şi stă... îi notează în cap pe cei bolnavi, slabi, bătrâni. Ore în şir stă să-i vadă şi nu se plictiseşte... Iar vânătorile sunt... da, merită să le vezi! Claudiu înşiră toate regulile, când se vânează şi când nu, ca un paznic sârguincios, iar la sfârşit îţi spune în şoaptă: vom sta aici, în Observator, dar în linişte totală, cerbii şi ciutele au urechi foarte fine, orice foşnet de aici o să-l perceapă şi n-o să mai vină. Ei vin la mâncare când aud tractorul îndepărtându-se, iar acum tractorul stă şi ne aşteaptă. Va trebui să-i aşteptăm şi noi mai mult, până când or să creadă că am plecat.
   
Liniştea se lasă uşoară ca un lapte peste pădurea cenuşie, încă lipsită de viaţă, a Charlottei. Nicio pasăre nu îndrăzneşte să sufle în aerul încremenit. Încerci să le auzi paşii, să-i zăreşti primul printre siluetele cafenii ale copacilor. Pământul jucat în picioare de cerbi e negru, vâscos, nu lasă niciun sunet să iasă în aer. Din ce parte vor veni primii? De sute de ani aici îşi găsesc casa şi moartea, în locul pe care-l cunosc după miros, după sunet, după forma fiecărei frunze, fiecărei pietre. Mănâncă, trăiesc, cad seceraţi de gloanţe, mănâncă, trăiesc.
 
Şi-ncet-încet apar la liziera pădurii. Ei, maiestuoşi, cu coarnele grele despicând aerul. Ele micuţe, sfioase, albicioase, ca nişte flori de păpădie. Se înşiră departe de noi, pe lângă grămezile de porumb, adulmecă, privesc spre observator ca şi cum ar şti că suntem acolo. Mai iau o gură de porumb, se mai uită la noi. Nici nu ştii cine pe cine observă acum, care observator e mai bun. Claudiu îi numără în gând... N-au venit mulţi, au simţit omul... Şi cum să nu-i înţelegi când lecţia asta le este dată de sute de ani la fel: omul aduce moartea.
 
"Nouăzeci" - spune Claudiu. Atâţia au venit în cârdul acela de inocenţi, la întâlnirea cu noi. Aparatul de fotografiat face zgomot scurt, apăsat. Click, click. Cerbii ridică capetele cu o zvâcnitură de gât mai sus decât credeai că pot: adulmecă omul, stau încremeniţi în faţa lui, sfidându-l de la distanţă. Nu fug în primul moment. Aşteaptă. Ca şi cum ar spune vrei să mă omori, hai, ai curaj, trage acum cât mă uit la tine. Noi nici nu respirăm de emoţie. Oameni şi cerbi se privesc îndelung... Într-un târziu ne desprindem din hipnoza tăcerii şi coborâm din foişor. Cerbii se risipesc şi ei pe povârnişuri, urmând golgota captivităţii lor.
 
Claudiu ne explică încet, cu cuvinte puţine, cam câţi pui fac, cum nasc în mai, iunie şi se împerechează în noiembrie, cum vânătorile sunt îndelung pregătite şi doar pentru cerbii mai slabi. Un cerb lopătar ajunge la 80-120 de kilograme şi ciuta lui la 30-40. Carnea lor se vinde cu 3,5 euro kilogramul. Coarnele, trofeele, cu 100-150 de euro. Acum în rezervaţie sunt cam 800 de capete. Lopătari, cerbi comuni şi mufloni. Mai intră câte un şacal câteodată şi-i atacă, dar rareori se întâmplă asta. Aici doar omul este un şacal adevărat.
   
Vasile Toroc are 59 de ani şi iese la pensie în curând. Este cel mai vechi silvicultor care a lucrat vreodată la rezervaţia din Charlotta. Îi ştie istoria toată pe care o înşiră domol: 110 ani neîntrerupţi, pentru cea mai veche şi mai mare rezervaţie de cerbi lopătari din ţară.
 
"Erau mai mulţi cerbi comuni înainte, dar s-au preferat lopătarii pentru că mănâncă de patru ori mai puţin, sunt mai calmi şi au coarne spectaculoase. În plus, cerbii comuni cam evadau din ţarc, lopătarii nu prea reuşesc. A fost o perioadă de vârf aici, cam prin anii '70 când efectivele din rezervaţie au atins maximum posibil, 1.070 de exemplare. Dar au fost şi ani cu 300-400. Acum avem o medie de 800, ceea ce este şi potrivit pentru densitatea recomandată. Cea mai dură perioadă a fost cea a lui Ceauşescu. Trebuia să creştem numărul de cerbi, dar şi să raportăm producţie mare la vânat. El, Ceauşescu, obişnuia să vină aici destul de des şi asta ne dădea mult de furcă. Am avut perioade foarte grele, poate nu vă daţi seama ce însemna să organizezi o vânătoare pentru Ceauşescu... Nu voia să fie însoţit de tovarăşii cu care venea, de miniştrii sau şefii lui de la partid, pentru că n-ar fi vrut să vadă cineva dacă ar fi ratat. Trebuia să merg eu cu el şi cu oamenii Securităţii. Aveam nişte emoţii că nu vă pot spune. Dar am reuşit să-i ofer trofee spectaculoase şi-mi salvam pielea... Dar cel mai mult mă împovărau normele de vânat. Ni se transmitea: tovarăşu' vrea 100 de capete. Luam puşca şi treceam la vânătoare... Ştiţi, a fost o perioadă când animalelor le-a mers rău, noi ne descurcam greu şi nu mai ştiam ce să facem că urma să vină la vânătoare şi nu prea avea ce... atunci am făcut găuri în gard şi animalele au putut ieşi să mănânce prin culturile din jur şi să se înmulţească. Le puneam şi noi mâncare în parc, iar ele reintrau prin găuri şi mâncau şi de acolo, trăiau oarecum în semicaptivitate, era alegerea lor... Mă uitam la ele cum nu se îndepărtează, ce înseamnă obişnuinţa şi la ele. Sunt într-un fel, ca oamenii, ştim că ne este rău, dar ne e teamă de şi mai rău, de necunoscut... în plus, să ştiţi că se ataşează şi ele de familii, de turmă, ne seamănă mult."
 
Nea Vasile Toroc face o pauză, se uită în jur şi spune domol în liniştea care se lasă... "Anul trecut am predat puşca. Am dat-o băiatului meu. Gata, am spus, nu mai vreau să împuşc nicio vietate! Păi, ajunsesem să vorbesc cu ei, cu cerbii! Stăteam cu ei zile în şir, îi pândeam, îi urmăream, le observam obiceiul, viaţa lor de zi cu zi. Îmi deveniseră prieteni. La început vorbeam cu ei în gând. Apoi am observat că şi ei vin spre mine şi ei mă studiaseră, şi pentru ei eram de acum un cunoscut, unul de-al lor. Dacă vine tăcut spre tine un animal sălbatic, înseamnă ci nici el nu mai e ce-a fost, dar nici tu. Era unul, un cerb lopătar care când mă simţea venea spre mine şi era în stare să stea lângă mine ore în şir. Îi spuneam Ionuţ şi am început să vorbesc cu el. După o vreme mi-am zis: nu poţi să mai împuşti animalele cu care vorbeşti, nu? Şi gata, am dat puşca."
   
Satul Charlottenburg a fost un sat aproape perfect multă vreme. Singurul sat rotund, cu proprietăţi egale şi reguli pe care toţi le respectau. Până şi numărul copiilor era egal. În mijloc avea o fântână, de jur împrejur alte fântâni, cam una la patru case. Oamenii împărţeau apa, limba şi biserica din mijlocul satului.
 
De pitorescul satului a fost fascinat şi un pilot german, în timpul celui de-al doilea război mondial, care, atras de priveliştea aeriană, a aterizat cu avionul pe un ogor din apropiere.
 
Scriitorul german Johann Kaspar Steube scrie, în martie 1779, din Timişoara: "... acest sat este singurul sub formă circulară. În mijlocul satului se găseşte o fântână acoperită cu apă foarte bună. În jurul fântânii se găseşte o plantaţie de duzi, în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte grajdul şi şura. Apoi urmează grădina unde se găseşte plantată viţa-de-vie. Nicio casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta, şi nici cu un picior mai distanţată una faţă de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel şi cele patru intrări în sat - au aceeaşi distanţă una faţă de alta"
 
După 240 de ani, satul are casa de la numărul 1 cu gardul ieşit cu câţiva centimetri în afara cercului. Doar Peter Trimper, singurul neamţ care a mai rămas în sat, a observat asta. Pe dealul din apropiere s-au construit case de vacanţă şi s-au îngrădit proprietăţi care blochează accesul spre dealul de pe care se vedea tot satul. Primarul a luat păşunile oamenilor ca să facă un parc industrial, n-a mai făcut parcul, dar nici păşunile nu le-a mai dat înapoi, iar astăzi neamţul Trimper nu mai are păşunea lui strămoşească primită de la Maria Terezia. În 1880 aşezarea avea 239 de locuitori, iar acum are 111. În tot satul nu este nicio pensiune, deşi pe acolo roiesc televiziunile şi se fac numeroase filme cu satul rotund. Nu este nicio cafenea şi niciun loc de agrement. Un singur muzeu, cel cinegetic, nu are angajaţi, nu are bilete, nu are program.
   
Astăzi, "rezervaţia" de nemţi mai are un singur exemplar, rezervaţia de cerbi 800. Pe nemţi, dictatorul nu i-a iubit, îi erau ostili, străini, oricând posibili trădători, greu de ţinut sub control, diferiţi şi greu de înţeles. Greu de iubit. Pe cerbi îi putea domina, pe ei îi avea la îndemână, închişi între garduri de sârmă. Dacă îi împuşcă, îi domină. Dacă îi domină, e puternic. Pe nemţi i-a vândut, pe cerbi i-a păstrat. în faţa cerbului, dictatorul era învingătorul. Însă, în 25 decembrie 1989, cineva a îndreptat puşca spre dictator.
 
De undeva din nordul Europei, o mână de nemţi priveau la televizor cum vânătorul era el însuşi vânat.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.