Postfaţă

Expert în domeniul riscului şi probabilităţilor, Nassim Taleb demonstrează în cartea sa "Antifragil" că, aşa cum organismul uman are de câştigat de pe urmă stresului şi tensiunii la care este supus, tot aşa majoritatea lucrurilor au beneficii de pe urma dezordinii, volatilităţii, haosului şi factorilor de stres. Experienţa arată că improbabilul, imprevizibilul şi nesiguranţa nu sunt atât de periculoase pe cât se crede, ci se dovedesc utile, dezirabile şi chiar necesare - pentru că îmbunătăţesc şi întăresc orice sistem, organic sau anorganic. Spre deosebire de rezistenţă şi robusteţe, antifragilul nu numai că rezistă la şocuri, ci trage învăţăminte de la acestea şi se îmbunătăţeşte de pe urma lor. Tocmai de aceea, cunoaşterea prin încercări şi greşeli va fi întotdeauna superioară cunoaşterii academice, "de laborator", iar organismele călite în focul provocărilor vor fi mai puternice decât acelea dezvoltate într-un "clopot de sticlă".
 
Tratatul despre Antifragilitate este un îndreptar pentru a trăi într-o lume dominată de surprize, dar şi de obsesia umană pentru predictibil şi siguranţă. Mesajul lui Taleb este unul revelator: numai antifragilul va supravieţui.
 
Nemţii din România au trăit istorii imprevizibile, au luptat cu neprevăzutul şi i-au supravieţuit. Ce putea fi mai greu decât să schimbi ţara de câteva ori, să fii străin în aproape toate ipostazele vieţii tale, să te supui ordinelor contradictorii, să fii lovit din toate părţile de mai multe ori şi să o iei de la capăt de fiecare dată? Aşa devii extrem de antifragil!
 
Doar că, pentru saşi, într-un final, antifragilitatea căpătată nu le-a mai folosit la nimic. Decizia Germaniei de a-i readuce în ţara de origine, de a-i include în marea masă a germanilor de acasă, le-a diluat consistenţa până la disoluţie. Generaţii întregi de saşi şi şvabi stabiliţi în Germania s-au topit în mulţime, s-au aşezat confortabil în cadrul aproape perfect organizat al noii-vechii patrii, iar spiritul lor asprit de vicisitudini a cedat repede. S-au camuflat în mulţime, dornici să arate că s-au adaptat, că s-au integrat, dornici să nu fie altfel pentru a fi acceptaţi pe deplin, ca nemţi-nemţi.
 
Astfel, antifragilitatea lor n-a mai contat, odată ce au fost asimilaţi masei mari de germani din vechea patrie. Poate că, dacă ei ar fi rămas în România să lupte în continuare cu vremurile, distincţi de restul populaţiei, din ei ar fi ieşit acele energii necesare pentru schimbările pe care le cerea mileniului trei în Estul continentului.
 
Într-o Europa obosită, o Românie confuză, încă răsfăţată, căci ea se află "acasă", nemţii de la noi ar fi putut fi cei care să împingă lucrurile înainte. Dar ei la începutul tranziţiei noastre aproape că au plecat cu toţii. Unul anume, rămas la Sibiu, ajunge mai târziu preşedinte. Generaţiile fraţilor lui, căliţi de istorie, sunt acum la pensie în Germania, se uită la televizor şi se mândresc cu preşedintele lor din Sibiu.
 
Dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce. Hans Prömm, Paul Hemmerth şi or mai fi şi alţii au înţeles că vine o vreme când de bunăvoie te întorci să faci ce conştiinţa ta ştie că poate.
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.