Un veritabil final deschis

Pe farmacia Electa din colţul străzii noastre era desenat un şărpălău odios şi de aia nu intrau niciodată copiii acolo. Nevoia acută de ibuprofen, supozitoare şi pietre de raşchetat călcâiele îi împingea - totuşi - pe părinţi să îşi înfrunte poate cea mai mare temere din copilărie.

Ce vreau să spun cu asta e că nu m-am maturizat absolut deloc. Mă trezesc fugind de locul ăla. Uneori traversez. Dar de data asta am decis să stau. Să analizez. Cu orice risc. De cele mai multe ori sunt singur pe trotuar şi becul pâlpâie a film horror clasic, cu uşoare sunete de vânt / scârţâit metalic / foşnete / sticlă spartă / cioburi / telejurnal.

Bătrâna de la casă stă în fiecare zi peste program. Face casa. Cu o lanternă hibrid încropită din 5 instalaţii brichetă rămasă nefuncţională în materie de gaz. Din exterior, procesul arată exact ca o spargere. Cel puţin pentru necunoscători. Iar promoţia zilei - aceeaşi de câţiva ani încoace - întreţine orice aparenţă.

Plante din plastic împânzesc vitrina - înglobate sub numele simplu "efect de seră".

E ora două şi doamna încă face casa. Mă simt ca un huhurez cu o atracţie inexplicabilă pentru teorii conspiraţionale. Nici nu apuc să mă holbez cât trebuie şi crucea verde se rupe din trunchi. Instalaţia scoate câteva scântei, după care pendulează într-o mişcare de yoyo, dar nu se înnoadă niciodată. Doamna de la casă ridică ochii. Ridică seiful. Coboară ochii. Ridică banii şi fuge în spate. Ştiu că m-a văzut. Ştie că am văzut-o. E super chill femeia. Procesul se mută în spate. Mă apropii tot mai mult de vitrină, acum că în interior s-a născut - în sfârşit - intimitatea.

Oferta zilei e simplă. În fine, recurentă de mult timp, cum am spus, dar simplă. Unghiere. Trei la preţ de două. Nouă din zece clienţi şi-au circumcis cu ele demonii interiori. Merită. Încercaţi acasă.

Îmi sare în ochi mojarul cu pistil, într-o vitrină securizată, izolat de restul produselor. În mod sigur nu e de vânzare. În mod sigur încă se mai încropesc aici tincturi pentru friguri sau alte afecţiuni. Idem.

E ora trei (dimineaţa, apropo) şi nu ştiu ce face doamna în spate acum. Probabil casa. Încerc uşa. Deschisă. Încerc să intru. Pot. Aerul e la fel, doar vâjâitul e mai puternic între tâmple. Când eşti faţă în faţă cu frica ta, cea mai ok soluţie e să o prinzi şi să o săruţi pasional. Până e bulversată de-a binelea. Dacă nu merge, faci pe tine oricum. Te asigur.

Hipnotizat de numărul copleşitor de rafturi, mă aşez pe fotoliul destinat clienţilor, de lângă maşinăria cu apă caldă, rece. Scârţâie ca dracu'. Doamna tuşeşte. Mă gândesc pentru o clipă că asta făcea acolo în spate de la început. Tuşea. Dar n-are cum. Femeile au întotdeauna un scop (mai) nobil. Sau cu un scop mai mult decât bărbaţii în genere. Repet. Făcea casa. Sunt mulţi bani, mulţi. Mulţi bani. Sau poate uită mereu unde a rămas. Ori de câte ori tuşeşte.

Ştiaţi că paracetamolul e universal şi ar putea substitui aproximativ orice pe scara valorică (până la hepatoprotect)? Popularitate nejustificată, dacă mă întrebaţi pe mine. Echivalentă cu cea a gastronomicului Delikat borş tragic. Restul e doar o suită placebo. Dar nu am intrat aici să contest utilitatea diversităţii. Mă zgâiesc - totuşi - la câteva minuni de-alde Pandora, în cutii cu termen de revalabilitate. Cunoscute pentru aroma gingaşă de busuioc / salvie / propolis / Calciu / telejurnal.

Doamna de la ghişeu. Acum că a făcut casa, strânge masa. O eternitate. Extindere voită a programului de lucru. Ies şi eu - în fine - înaintea ei. O mai spionez ceva timp. Nu încuie. (Mi se pare normal). Fixează crucea cu puţină inspiraţie. Crucea stă. Se cară. Mă apropii să mă uit mai atent - e fix ca un puzzle 3D făcut de un copil de patru ani. Stă să nu stea. Îi dau 5 minute.

Până să apuc să mă gândesc, sigla îşi reia mişcarea de yoyo, cu un zgomot neplăcut, de plastic bucăţi. Hai să-mi bag... spun. Decid că e momentul să fug. Vântul sâsâie în capul meu pentru ultima dată, apoi totul se dă pe mute. Farmacia continuă să sperie copii şi de la distanţă.

Plec din oraş preţ de două săptămâni, timp în care locul se demolează, (ulterior) reconstruieşte şi se deschide o casă de pariuri peste amintirea vechii farmacii. Pariez că o să aibă mai mult succes. Sper că o să stea departe şi de asta copiii. Când mă întorc în oraş îmi dau seama că toată povestea anterioară nu a avut niciun rost. În fond, locul nu e bântuit. Scuze dacă am făcut să pară aşa.

Toată treaba e legată de aparenţe. Cumva, angajata casei de pariuri e tot vechea farmacistă. Primul meu gând a fost că unghierele celor 9 clienţi nu şi-au făcut bine treaba, dar - până la urmă - orice om are dreptul la reprofilare. Oricum, schimbarea de mediu s-a dovedit a fi de un succes răsunător. Era probabil singurul sediu din care oamenii plecau fericiţi că nu mai au bani. Suspiciunea m-a lovit ca o femeie când îi umbli în poşetă. Dacă - şi numai dacă - farmacia continua să existe? Dacă femeia distribuia "seruri dopaminifere", valabile sau revalabile? Dacă stătuse mai târziu decât ar fi fost normal tocmai ca să măsluiască un inventar? Atât de multe variabile convergeau în clipa aia către iminenţa unei fraude. Aşa că a trebuit cu orice preţ să intru şi eu în casa de pariuri. (Nu folosesc asta ca scuză / experiment social / nu mă eschivez din a spune ce scop am / sunt sincer / obişnuiam să mă uit la telejurnal). Am intrat pe uşa aia ex-blestemată în miezul zilei, când efectiv nu mai avea ce să scârţâie. Era caniculă. M-am intersectat cu una bucată ceafă-lată şi încă una bucată ceafă-groasă, dichisiţi, cu nişte costume veritabile S. N. S. P. A. - serviciul naţional de siguranţă şi pază "Alfabet". În fine, cu unul m-am intersectat, de celălalt m-am izbit. Îmi furase simţul orientării tot luxul din interior. Cei doi agenţi vorbeau o românească brutală, compusă din interjecţii şi multă gestică orientată spre faţa mea. Am reuşit - totuşi - să ne înţelegem. M-au condus către o cameră care mai avea nevoie doar de puţină obscuritate pentru a deveni cameră obscură. Mi-au întins un formular care contrasta cu modalitatea lor de exprimare. Era stufos, riguros, extrem de oficial. Părea un soi de "protecţia datelor" , sau ceva de genul ăsta. Le-am mulţumit, după care mi-au lăsat intimitatea necesară să îl completez. Urma să am în vedere politica lor de confidenţialitate. Tot demersul ăsta până să apuc să intru efectiv mi-a accentuat şi mai tare bănuielile. Începeam să cred tot mai mult că farmacia dubioasă nu are cum să se fi sfârşit cu totul.

După ce am completat formularul am ieşit / am fost escortat de cei doi malaci până la cortina în spatele căreia se deşirau aparatele. Nu aveam oricum nicio şansă la trei lămâi. Nu mă simţeam norocos în ziua aia. M-am aşezat pe o canapea de acolo, dornic să urmăresc tot ce se petrece.

Oamenii pierdeau pe capete. Sume modice spre sume cu multe zerouri. Treaba era cât se poate de normală. Legalitate exista - până în punctul ăsta - al corelaţiilor mele. Nici urmă de aspirine. Niciunde. O gamă largă de oameni - de la oameni simpli la afacerişti / doctori / comisari / telejurnal. Fiecare cu un ecuson de membru activ. M-am apropiat de un domn - pe care tot aparenţele mi l-au recomandat - şi l-am întrebat cum stau lucrurile pe aici.

Eşti nou? mi-a zis. O să îţi placă mult. mi-a mai zis. Fii atent! Mi-a arătat cu degetul fiecare aparat - disecat până la statistici de câştig, strategie, obsesii. Fără telejurnal, de data asta. Politica de confidenţialitate, nu de alta. După ce mi-a mai vorbit puţin despre nimicuri, mi-a zis că lumea preferă să piardă bani constant. Preţul fericirii? Nu prea cred.

sE dEzBrAcĂ AiA dĂ La cAsĂ! mi-a zis. Tu-ţ£' dai seama? Face sTrIpTeAsE! Bine, pentru ăia care pierd, înţelegi tu. Unii nici nu mai apasă să le dea lămâi. (Am râs zgomotos şi am atras atenţia tuturor, inclusiv ruletei, care s-a oprit să-mi oficializeze - parcă - ruşinea).

Am căutat-o cu privirea pe ex-farmacista de la Electa - aia demolată, cu şărpălăul în geam, ştiţi voi. Farmacia. N-am apucat să o portretizez până acum. Să zicem...

Trecută de 50 de mai bine de 10 ani, obeză, dar amabilă, extra-amabilă (de îndată ce afirmaţia tipului cu care am vorbit a căpătat ecou în mintea mea). Mai simplu - pentru unii numai straturi (cei care câştigau), pentru ceilalţi şansa vieţii (cei care alegeau să piardă). Sublimă afacere. Confidenţialitatea aia nenorocită m-a obligat să îmi ţin gura chiar şi faţă de nevastă-mea, dar toate evenimentele mi-au dat o stare de bine toată ziua. Îmi venea să râd incontrolabil. Mi se părea un haos mai mare decât cel cu farmacia. Dar nu am jucat niciodată - nu din frica de a pierde, ci dintr-o raţiune proprie. Mi se părea odios, dar bine măcar că nu am fost nevoit să privesc straturile doamnei de la casă decât prin bluză. Pfiu.

Lăsând la o parte nota serioasă, dopamina încă exista - în două forme primare. Cu toţii erau câştigători. Se reduceau şi o grămadă de pretenţii. O să o numesc Lucreţia pe doamnă, pentru simplificarea multor conexiuni. Aşadar - exista o singură Lucreţia. (e un detaliu foarte important). Exista un singur fel de a ajunge la Lucreţia. (trebuia să pierzi nişte bani). Lucreţia îşi făcea meseria cu amabilitate şi cu extaz, aşa încât singurii ruşinaţi puteau să fie numai clienţii pierzători - în anumite circumstanţe. (exista - aşadar - elementul surpriză). Totul era muşamalizat şi fiecare pleca acasă cu povestea lui. (majoritatea îşi lua inspiraţia de la telejurnal).

Acum - pentru aceia dintre voi care vor să afle detalii, probabil că v-a prins valul verosimilităţii. Sigur, nu mă supăr dacă oameni random o să viziteze Botoşaniul în căutarea locului-minune. Nici pe aceia care ocupă funcţii din care ar putea hotărî închiderea locului nu mă supăr. Puteţi închide locul, nu imaginaţia. Altfel - mai bine vă imaginaţi doar că închideţi locul. Cu regret trezesc în voi dezamăgirea că nici farmacia, nici casa de pariuri nu există. (mai precis, Dumnezeu mi-e martor, s-a raşchetat tot locul de pe scoarţa oraşului şi - ca să poată fi bine curăţat de toată întinăciunea - s-a hotărât construirea unei biserici peste.)

Desigur, acum imaginaţia funcţionează ca imaginaţia. Altarul a fost mutat neconvenţional spre vest (spre est era zona fostelor aparate şi s-ar cam fi bătut cap în cap). Doamna de la lumânări era alta, bineînţeles. Totuşi - din punct de vedere spiritual - toposul ăla nu îşi mai deservea scopul. Continuau să vină foştii jucători, cu speranţa unei minuni. Lucreţia părea şi ea că a fost iradiată de pe faţa pământului. Condiţia fundamentală a fost să se spovedească toţi. M-am dus şi eu. Easy peasy lemon squeezy. Următoarele duminici au conţinut prelegeri despre evitarea tuturor viciilor, iar despre mine se putea crede că mă întorceam în clasa a şasea pe undeva şi, ca să opresc metamorfoza asta inversă, dădeam ochii peste cap ca un copil răzgâiat. Preotul nu m-a crezut când i-am zis că venisem doar o singură dată - să văd ce se întâmplă - la fostul sediu de pariuri. Dar meseria îl obliga dă se prefacă. Încheia totul cu "aşa să fie cum zici, fiule", dar ochii trădau o veselie ca aceea a unui unchi care te stânjeneşte cu glume nepotrivite la un grătar cu familia.

Însă, o duminică oarecare devenise duminica aceea. Pe care am simţit-o de foarte mult timp. În timpul slujbei, preotul a scos - panicat - o folie de dicarbocalm. Vă daţi deama că nu a făcut poftă nimănui, dar în clipa aia mi-au sclipit ochii. Am realizat că farmacia nu poate fi ştearsă de acolo definitiv. Un detaliu minuscul, ce-i drept, dar singurul care îmi mai putea face prima parte din poveste să conteze.

Pentru că se ştie deja foarte bine că o biserică nu are cum să fie demolată (sau, dacă e, e păcat mare, aşa că mai bine keep calm and build one instead of demolishing it), de îndată ce nu a mai frecventat-o nimeni (probabil s-au prins că Lucreţia nu are cum să îşi mai facă veacul pe acolo niciodată), au venit nişte muncitori care au demontat exclusiv însemnele bisericeşti şi au refăcut acoperişul. Proprietar era acum unul dintre malaci - Ceafă-Lată sau Ceafă-Groasă (nevermind). Oamenilor le crescuse - între timp - şi mintea. Deveniseră întreprinzători. E uimitor cum poate şlefui pe cineva un curs de tâmplărie de numai câteva luni / stagiu / atelier / telejurnal. Specializarea - căluţi de lemn. Practic, vindeau oamenilor fine woodwork la preţuri de nimic, pentru că nu aveau o poveste. Şi aici am intervenit eu. Nu, nu cu povestea asta aberantă, despre farmacia horror devenită casă de pariuri devenită biserică devenită atelier cai lemn. M-am gândit că i-aş putea ajuta cu ceva notabil.

Am intrat în atelierul lor cu propunerea în minte. Slăbiseră mult, dar încă ştiam care-i care. Oameni cu scaun la cap (de lemn, part time, după terminarea normei de căluţi). Întâi am tatonat terenul. Mă ţineau încă minte de când cu formularul. I-am întrebat despre rata lor de profit, despre posibilitatea exportului, furnizorii de materie primă / teleshopping (?). Surprinzător, erau coerenţi şi nu mai abuzau de gestică. Cel puţin nu către faţa mea. Din tot ce mi-au prezentat, mi-am dat seama ce le lipsea. Povestea - cum am şi spus - un concept neobişnuit. Da, e ok să vinzi căluţi. Dar - în primul rând - de ce să nu îi închiriezi? Şi (deja plusam către neîncrederea lor - o zonă risky) - de ce nu închiriaţi mai mult - de pildă - o adevărată experienţă?

M-au întrerupt doar cât să se pună de acord asupra unui "Spune, spune!", aşa că le-am servit-o exact la fileu (în capul meu era şi ceva muzică triumfătoare, posibil nişte aplauze înregistrate, nişte flori aruncate spre mine, cel mai indicat într-un spot de lumină. Buza unei scene mari. Tot publicul erau ei doi, dar ovaţiile lor se auzeau ca de la un milion de oameni).

Deloc overrated pentru ceea ce urma să îmi iasă pe gură: "O să avem nevoie de LUCREŢIA."
Ceafă-Groasă: Prostit... ăă... vânzătoarea de la pariuri?
Ceafă-Lată: Avem numărul ei (chicotesc amândoi), doar că...

I-am oprit brusc. Atât de brusc încât să fie începutul promiţător al poveştii cu farmacia. Am reluat primele paragrafe.

Pe farmacia Electa din colţul străzii noastre era desenat un şărpălău odios şi de aia nu intrau niciodată copiii acolo. Nevoia acută de ibuprofen, supozitoare şi pietre de raşchetat călcâiele îi împingea - totuşi - pe părinţi să îşi înfrunte poate cea mai mare temere din copilărie.

Ce vreau să spun cu asta e că nu m-am maturizat absolut deloc. Mă trezesc fugind de locul ăla. Uneori traversez. Dar de data asta am decis să stau. Să analizez. Cu orice risc. De cele mai multe ori sunt singur pe trotuar şi becul pâlpâie a film horror clasic, cu uşoare sunete de vânt / scârţâit metalic / foşnete / sticlă spartă / cioburi / telejurnal. Bătrâna de la casă stă în fiecare zi peste program. Face casa. Cu o lanternă hibrid încropită din 5 instalaţii brichetă rămasă nefuncţională în materie de gaz. Din exterior, procesul arată exact ca o spargere. Cel puţin pentru necunoscători. Iar promoţia zilei - aceeaşi de câţiva ani încoace - întreţine orice aparenţă.

Plante din plastic împânzesc vitrina - înglobate sub numele simplu "efect de seră".

E ora două şi doamna încă face casa. Mă simt ca un huhurez cu o atracţie inexplicabilă pentru teorii conspiraţionale. Nici nu apuc să mă holbez cât trebuie şi crucea verde se rupe din trunchi. Instalaţia scoate câteva scântei, după care pendulează într-o mişcare de yoyo, dar nu se înnoadă niciodată. Doamna de la casă ridică ochii. Ridică seiful. Coboară ochii. Ridică banii şi fuge în spate. Ştiu că m-a văzut. Ştie că am văzut-o. E super chill femeia. Procesul se mută în spate. Mă apropii tot mai mult de vitrină, acum că în interior s-a născut - în sfârşit - intimitatea.

Oferta zilei e simplă. În fine, recurentă de mult timp, cum am spus, dar simplă. Unghiere. Trei la preţ de două. Nouă din zece clienţi şi-au circumcis cu ele demonii interiori. Merită. Încercaţi acasă.

Îmi sare în ochi mojarul cu pistil, într-o vitrină securizată, izolat de restul produselor. În mod sigur nu e de vânzare. În mod sigur încă se mai încropesc aici tincturi pentru friguri sau alte afecţiuni. Idem.

E ora trei (dimineaţa, apropo) şi nu ştiu ce face doamna în spate acum. Probabil casa. Încerc uşa. Deschisă. Încerc să intru. Pot. Aerul e la fel, doar vâjâitul e mai puternic între tâmple. Când eşti faţă în faţă cu frica ta, cea mai ok soluţie e să o prinzi şi să o săruţi pasional. Până e bulversată de-a binelea. Dacă nu merge, faci pe tine oricum. Te asigur.

Hipnotizat de numărul copleşitor de rafturi, mă aşez pe fotoliul destinat clienţilor, de lângă maşinăria cu apă caldă, rece. Scârţâie ca dracu'. Doamna tuşeşte. Mă gândesc pentru o clipă că asta făcea acolo în spate de la început. Tuşea. Dar n-are cum. Femeile au întotdeauna un scop (mai) nobil. Sau cu un scop mai mult decât bărbaţii în genere. Repet. Făcea casa. Sunt mulţi bani, mulţi. Mulţi bani. Sau poate uită mereu unde a rămas. Ori de câte ori tuşeşte.

Ştiaţi că paracetamolul e universal şi ar putea substitui aproximativ orice pe scara valorică (până la hepatoprotect)? Popularitate nejustificată, dacă mă întrebaţi pe mine. Echivalentă cu cea a gastronomicului Delikat borş tragic. Restul e doar o suită placebo. Dar nu am intrat aici să contest utilitatea diversităţii. Mă zgâiesc - totuşi - la câteva minuni de-alde Pandora, în cutii cu termen de revalabilitate. Cunoscute pentru aroma gingaşă de busuioc / salvie / propolis / Calciu / telejurnal.

Doamna de la ghişeu. Acum că a făcut casa, strânge masa. O eternitate. Extindere voită a programului de lucru. Ies şi eu - în fine - înaintea ei. O mai spionez ceva timp. Nu încuie. (Mi se pare normal). Fixează crucea cu puţină inspiraţie. Crucea stă. Se cară. Mă apropii să mă uit mai atent - e fix ca un puzzle 3D făcut de un copil de patru ani. Stă să nu stea. Îi dau 5 minute.

Până să apuc să mă gândesc, sigla îşi reia mişcarea de yoyo, cu un zgomot neplăcut, de plastic bucăţi. Hai să-mi bag... spun. Decid că e momentul să fug. Vântul sâsâie în capul meu pentru ultima dată, apoi totul se dă pe mute. Farmacia continuă să sperie copii şi de la distanţă.

În fine - le povestesc aşa - detaliat. Câteodată mă apucă nostalgia şi pe mine. Mă ascultă fascinaţi, sau cel puţin aşa am impresia. Mă dezarmează total concizia lor finală. "Şi care-i pontul în toată polologhia asta? A fost farmacistă, bingo." Sunt uimit. "Şi ce ai vrea tu? Să dăm droguri la copiii care plătesc / pentru care plătesc ai lor / telejurnal ca să zboare de-adevăratelea, nu?" Îmi trece uimirea dintr-o dată.

Totuşi - asta îmi învârte câteva rotiţe. Mă simt ca Pavlov - doar că axat pe călăreţii cailor de lemn, nu pe câini. Cuvântul AEROSOLI îmi izbeşte timpanul din străfundurile minţii. Îl urlu şi eu mai departe, din reflex. AEROSOLI...

Ceafă-Lată, respectiv - Groasă nu înţeleg unde bat. "Ia să vedem ce zice Lucreţia!" le spun, în sensul de "sunaţi-o odată!"

Unul dintre ei o sună. Trec uşor peste faptul că e la apelare rapidă, mai greu peste faptul că îi spune HONEY (miere). Meh. Iau eu cuvântul. Alo, Lucreţia... bla bla bla... (nu ne cunoscusem niciodată).... dar a înţeles din prima unde bat." Vin acum." A închis.

Ajunsă în locul pe care l-a tot evitat atâta timp în primul sfert de oră abia şi-a revenit din şocul rememorării. Poate fi traumatizant, de acord. După ce şi-a revenit, am rugat-o să le explice şi celor doi idioţi planul de bătaie.

E cât se poate de simplu. Există infuzii de plante care dau senzaţia / impresia / starea de imponderabilitate. Există şi ceaiuri şi lumea le bea pentru propria destindere. Am clarificat asta pentru cei doi idioţi, care s-ar fi putut gândi vreodată că ne propunem să le facem rău copiilor pe banii lor. Aerosoli. Se relaxează pur şi simplu. Şi au impresia de echitaţie unicorni. Ai să vezi. Şi asta se explică tot cât se poate de simplu. Imaginaţia lor funcţionează mai bine. Tot ce e în jur e un placebo pentru statutul de erou din povestea proprie. Aşa sunt toţi copiii. Le dai o fasolă, le spui că e boaba-minune care le dă puterea să zboare, copiii încep să zboare. Nu lucrăm cu nimic altceva în afară de imaginaţie. Fără conotaţii Freudiene, de asemenea.

Cu alte cuvinte, le făceam copiilor ceai de muşeţel cu iluzia că - odată inspirat - tărâmul unicornilor se va deschide. A mers, iar Ceafă - Lată şi - Groasă păreau că au înţeles mecanismul de funcţionare. (Ştiam cu certitudine că farmacia nu avea cum să dispară niciodată, avea să fie acolo, măcar prin implicaţiile ei. Şi Lucreţia se pricepea la asta - de acolo plecase - în fond).

Totul a mers ca uns până când cele două Cefe au fost lăsate de izbelişte să se ocupe de afacerea lor (pe care - de altfel - ne-am cam însuşit-o). Greşeala exponenţială a fost că băieţii au cumpărat ceaiuri cu laxative - Sena şi Cruşin - şi chiar au invitat copiii să bea (povestea concepută de ei avea în centru "seva vieţii inorogilor"). Copiii s-au bucurat în primele aproximativ 5 minute, în sensul că au fost bine introduşi în poveste, imaginaţia lor lucra cu nişte adevăraţi inorogi. Dar închirierea nu a durat mult.

S-a ajuns la o suită de copiii care "deversează" prin pantaloni pe nişte cai de lemn. Evident că ei au dat vina pe unicorni. Părinţii lor, însă, pe afacere în ansamblul ei.

Oricum trebuia să găsesc un final de căcat pentru o poveste (aparent) inutilă. Ştiu, ştiu. Dar scopul scuză mijloacele, prieteni. Şi - dacă eram unul dintre copiii oropsiţi de blestemul cruşinului - cu siguranţă trebuia să fi auzit înainte de farmacie, de biserică şi - de ce nu - de casa de pariuri (se ştie că întâmplările de genul aduc noroc). Şi poate - doar poate - că am fost şi în ipostaza oricăruia dintre copiii la un anumit moment dat.