Marie-Rose Mociorniţă: Salt în timp între două Românii

Marie-Rose Mociorniţă este nepoata marelui industriaş interbelic Dumitru Mociorniţă. Familia ei a fost acuzată de comunişti că "a supt sîngele poporului". După anii de închisoare "cuveniţi" şi după alte persecuţii, părinţii ei au hotărît să plece din ţară. Astăzi, Marie-Rose Mociorniţă s-a întors în România şi este patronul spiritual al unor organizaţii de caritate cu profil medical: Hospice Casa Speranţei din Braşov şi Mobilmed din Bucureşti.


ELLE: Aţi trăit în România pe cînd eraţi copil şi v-aţi întors femeie matură. Cum e o astfel de experienţă?

Marie-Rose Mociorniţă: Eu am plecat din România cînd eram foarte tînără. Eram în şcoala primară. E foarte greu să vă explic... În ciuda circumstanţelor stranii de viaţă pe care le aveam pe-atunci, pentru că trăiam în nişte condiţii de nedescris, într-o mansardă mizerabilă, şi eram destul de încercaţi de diverse experienţe (tata fusese închis şi era urmărit de Securitate), eram totuşi nişte oameni foarte bogaţi, pentru că mai erau în jurul nostru rămăşiţe ale societăţii burgheze. Mai subzista încă un anume stil de viaţă. Mama mea, care fusese una dintre cele mai frumoase şi mai bogate femei din România, îmi povestea, de exemplu, că pe cînd tata era în închisoare, se ducea să-i ducă pachet, la vorbitor. Şi niciodată nu se ducea acolo fără să se parfumeze şi să se îmbrace elegant, cu ultimele rochii pe care reuşise să le ia cu ea în noaptea în care fusese obligată să plece din casa de pe strada Paris 53. Rochiile acelea fuseseră transformate de zeci de ori, dar era o ambiţie personală să nu se ducă la închisoare îmbrăcată prost. Era, dacă vreţi, o lecţie pentru acei torţionari, că sînt unele lucruri care nu pot fi distruse. Şi cred că asta este cea mai importantă moştenire pe care am primit-o de la mama: credinţa că sînt cîteva valori pe pămîntul ăsta de care atîta timp cît te agăţi, te poţi clătina dar îţi dau puterea de a reveni. Eu m-am născut în anul în care tata a ieşit din închisoare. Stăteam cu toţii în acea mansardă care era foarte stranie, pentru că era o singură cameră, în care se aflau cîteva obiecte de valoare, printre care un pat cu baldachin de care-mi amintesc că nu reuşeam să înţeleg ce căuta acolo, şi un tablou enorm, în ulei, cu răstignirea. Astea sînt imaginile care mi-au rămas cel mai bine în memorie din copilărie. În rest, totul era o catastrofă. Aşa că, toate aceste lucruri constituiau un mozaic destul de interesant pentru un copil, care mă făcea să visez că viaţa nu e plată, nu e gri. Îmi mai amintesc cum la unele evenimente - aniversări, nunţi, botezuri - ultimele rochii ieşeau de la naftalină, se scoteau ultimele bijuterii şi se dăruiau. Oamenii ăştia erau incredibil de săraci, dar îţi dăruiau cîte o bijuterie veche pentru că aşa se cuvenea. Cu timpul, ei au dispărut şi sărăcia, îndobitocirea, disperarea au atins tot ce era spirit. Cînd am plecat de-aici, total nepregătită, am ajuns într-o lume cu totul diferită. Eram cu totul căzuţi din Lună, spre deosebire de românii care pleacă acum şi sînt mult mai sofisticaţi, pentru că, după mai bine de zece ani de transformări în societatea românească, nu mai sînt speriaţi de metrou, de magazine, de străzi.

ELLE: V-aţi adaptat greu la noua viaţă?

M.R.M.: Din cauză că mă trag dintr-o familie cu o identitate românească foarte puternică, din amîndouă ramurile, am rezistat întotdeauna integrării mele în cultura nord-americană. Am rezistat prin diferite trucuri. De exemplu, timp de opt ani am "evadat" în Anglia, unde mi-am făcut studiile.

ELLE: Dar ce-aţi făcut cînd aţi plecat din ţară, dumneavoastră şi cu mama, singure?

M.R.M.: A fost foarte greu, pentru că am plecat la Frankfurt fără bani. Ştiţi că nu era voie să deţii valută, iar noi am plecat cu cinci dolari în buzunar, pe care mi i-a dat mama să-i ţin eu şi pe care i-am pierdut. Am avut noroc de cîţiva oameni care ne-au ajutat. Întîi am dormit la un domn, care astăzi nu mai trăieşte, şi care lucrase în fabrica bunicului meu. El ne-a ajutat foarte mult, din recunoştinţă pentru bunicul meu. Apoi am plecat spre Canada, pentru că ai mei erau obsedaţi să fie cît mai departe de Rusia. Acolo am primit puţin ajutor, la început, de la nişte prieteni ai mamei. Apoi mama mea, care era pictoriţă, s-a angajat profesoară la o şcoală de artă, într-un cartier defavorizat din Montreal. Mie mi-era foarte greu, pentru că nu ştiam dacă o să-l mai văd pe tata vreodată, de care eram şi sînt foarte apropiată. El a reuşit să plece din ţară abia peste trei ani. Mama mea picta icoane, ceea ce era un lucru total străin de cultura canadiană. Oamenii de-acolo erau pe-atunci închişi cu totul Europei, era o societate care abia se năştea şi ieşea dintr-o epocă aproape feudală. Familiile încă aveau cîte 10-11 copii, pentru că erau foarte catolici. Nu cunoşteau nimic din cultura europeană. Doar puţin din cea franceză - ăsta era cel mai exotic lucru de care auziseră. Aşa că a fost foarte greu pentru noi. Dar mama a fost foarte ambiţioasă şi hotărîtă şi chiar a reuşit să trăiască acolo din pictură şi să-şi cîştige respectul în acea societate. Acum are o expoziţie permanentă într-o catedrală importantă din Quebec, ceea ce mie mi se pare remarcabil pentru o persoană care, pe lîngă faptul că era imigrantă, aducea şi o formă de artă total necunoscută acelui loc.

ELLE: Cum aţi trăit acolo momentul 1989?

M.R.M.: Cu entuziasm, ca toată lumea. Acum, uitîndu-mă în urmă, pot să-l numesc entuziasm infantil. Am crezut că se vor rezolva toate problemele, dar pe parcurs a devenit clar că schimbările au fost mai mult cosmetice. Am venit în România prima dată în 1992. Dar abia în 1997 am decis să rămîn aici. Pentru că tatăl meu a îmbătrînit, a fost scîrbit de ceea ce se întîmplă şi atunci am hotărît că trebuie să preiau eu totul. N-a fost o decizie conştientă, poate, dar am început să stau în România din ce în ce mai mult. Am fost, de multe ori, destul de dezorientată, pentru că nu înţelegeam multe lucruri. Mi-au trebuit trei ani, multe eşecuri, mulţi bani pierduţi şi multe lecţii importante ca să înţeleg cît de complexă este societatea românească şi cum să reuşesc să comunic cu oamenii. România este o mare şcoală şi am învăţat foarte mult despre mine cunoscîndu-i mai bine pe români, pentru că am văzut la mulţi dintre ei trăsături pe care le am şi eu şi pe care nu le conştientizam acolo, bune şi rele şi, din toate locurile pe care le-am cunoscut, aş putea să spun că aici este cel mai aproape de ideea de acasă.

ELLE: N-aţi întîlnit oameni care să se mire că vreţi să locuiţi în România?

M.R.M.: Unii nu înţeleg ce caut eu aici, într-o ţară de unde mulţi ar vrea să plece. Dar aici există o umanitate de care sînt foarte însetată, pe care nu o găsesc în Occident, unde oamenii sînt aproape robotizaţi şi, în spatele surîsului afişat, nu se află nimic, e un gol. Sînt foarte amabili, e adevărat, îţi vînd o marfă, dar nu poţi să comunici cu ei. De bine de rău, cu timpul, aici, cînd mă duc să-mi cumpăr ceva în cartier, am prieteni la colţul străzii, care-mi vînd pîine, sau merg cu taxiul şi şoferul îmi vorbeşte deschis, fără să mă cunoască măcar, pot să comunic şi ăsta este un lucru preţios, pentru că această comunicare îmi hrăneşte spiritul. Românii care pleacă în străinătate duc lipsa acestei comunicări. Îi văd cum ajung acolo, sînt foarte motivaţi să reuşească financiar, îşi fac calcule că într-un an îşi vor cumpăra o casă, o maşină, lucru care poate nu s-ar fi întîmplat aici nici în cinci ani, dar pe de altă parte văd cum se şi stinge ceva în ei. Şi ăsta este preţul pe care îl plătesc.

ELLE: Cum aţi ajuns să vă implicaţi într-un domeniu atît de exotic pentru România, precum activitatea de caritate?

M.R.M.: Cînd am venit în România, am cunoscut diverse persoane implicate în proiecte de ajutor şi, printre ele, un domn din Anglia, Graham Perrolls, care din 1991 a adus sistemul de îngrijire paleativă aici, în România, pentru persoane bolnave cronic. A îngrijit în jur de 2000 de bolnavi de cancer, în zona Braşovului, la domiciliu, cu o echipă mobilă - e vorba de controlul durerilor şi asistenţa familiei, consiliere psihologică. Pentru că, ştiţi, în momentele grele, şi familia celui în suferinţă are nevoie de ajutor. În anul 2000, domnul Perrolls a reuşit, cu fonduri din Anglia, să deschidă prima unitate cu paturi la Braşov. Pacienţii sînt internaţi acolo gratuit şi mai există şi un centru de zi, unde vin bolnavi pentru terapie. În general, la noi vin persoane din zone foarte defavorizate şi, foarte important, copii. Din păcate, nu am avut susţinere din partea Ministerului Sănătăţii şi, ca să obţinem permisul de funcţionare, acum doi ani, a trebuit să apelăm la presă, pentru că de doi ani se plimbau nişte hîrtii dintr-un sertar în altul, pentru o ştampilă, şi nu ajungeam la nici un rezultat.

ELLE: Din ce motiv?

M.R.M.: Incompetenţă, corupţie, peste tot motivul e acelaşi, toată lumea cunoaşte acest lucru. În sfîrşit, am obţinut avizul. Bineînţeles, nu am primit nici un sprijin din partea Casei de Asigurări de Sănătate. Mai mult, anul trecut, în mai, am invitat în România cîteva personalităţi din National Health System din Anglia, care trebuiau să se întîlnească cu ministrul Sănătăţii din România. Oaspeţii au ajuns cu toţii, dar la "rendez-vous" nu a venit nimeni din partea română. A fost destul de penibil. Apoi, am reuşit să organizăm şi un centru de studii, unde se fac cursuri de îngrijire paleativă, cu durata de şase săptămîni. Toate aceste eforturi au drept scop introducerea în vocabularul românesc a termenului de "îngrijire paleativă", care era, pînă nu de mult, necunoscut.

ELLE: Credeţi că societatea românească este educată să-i pese de suferinţa celuilalt?

M.R.M.: Dacă nu, atunci trebuie să începem, la un moment dat. Fiecare persoană ar trebui să înţeleagă că nici o sumă de bani nu este prea mică pentru a fi donată. Pentru că o sută de mii de lei se adună cu altă sută de mii şi aşa mai departe. Dacă toată lumea gîndeşte că o sută de mii de lei e prea puţin, atunci nu vom putea aduna nimic şi nu vom ajuta pe nimeni. În plus, mai există şi această mentalitate tipică noilor societăţi în tranziţie, că numai lucrurile scumpe au valoare. Dacă un obiect este frumos, dar nu este cumpărat de la Escada, nu valorează nimic. Şi atunci se pierde valoarea lui intrinsecă şi rămîne numai valoarea etichetei ataşate.

ELLE: Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă implicaţi în acest tip de activitate?

M.R.M.: Cred că vine un moment în viaţa oamenilor cînd, după ce şi-au făcut o familie, o carieră şi au ajuns la o anumită bunăstare, se întîmplă ceva în sufletul lor şi îşi dau seama că de fapt nu sînt împliniţi aşa cum sperau că vor fi. Şi atunci se întorc la lucrurile simple, se apropie mai mult de natură, o lasă mai uşor cu munca, îşi dau seama că sînt vulnerabili. Anul trecut, doi prieteni de-ai mei din Canada, foarte bogaţi, au murit de infarct din cauza stresului şi, în urma lor, cîţiva cunoscuţi au hotărît să-şi vîndă afacerile şi să se retragă. Şi-au dat seama că tot acest efort e aberant şi că, pînă la urmă, adevăratele satisfacţii provin din momentele acelea în care sîntem umani, ne apropiem de alţii, în care recunoaştem fiinţa umană din noi. Sprijinul pe care îl acordăm celor din jur este un act care decurge natural din conştientizarea acestor lucruri.

ELLE: Atunci cum se face că nu toţi cei care au suferit învaţă acelaşi lucru din asta?

M.R.M.: Pentru că unii oameni sînt superficiali, pur şi simplu. Am înţeles asta vara trecută, cînd m-am dus în Canada şi l-am găsit pe tatăl meu, care era bolnav, în spital. Cu toate că spitalele arată mai bine acolo decît la noi, un spital e un spital oriunde - ai de-a face cu aceeaşi durere peste tot. Atunci cînd am plecat de-acolo aveam un moral foarte scăzut şi singura formă de terapie care mi-a venit în minte a fost să mă duc la shopping, într-un magazin care-mi place mult. Cînd am ajuns acolo, am aterizat într-o lume care era complet la polul celălat. Trecusem de la şocul unei realităţi dure într-o lume unde tot felul de femei se agitau să pună mîna pe un lucru. Era acolo o femeie aproape isterică pentru că nu mai găsea un costum Armani gri, de anul acesta, cu nasturii puţin mai rotunzi decît cei de anul trecut... Era incredibil pentru că, în paralel, în creierul meu, cele două lumi coexistau.

ELLE: Cu toate astea, se vede că sînteţi o femeie preocupată de felul în care arătaţi.

M.R.M.: Cred că-i foarte important să fii pus la punct. Pentru mine este, în orice caz, important să revizuiesc din cînd în cînd cine sînt, pe dinăuntru, şi să armonizez cu cine sînt pe dinafară. Cred că toată lumea ar trebui să facă asta, ca să nu ne trezim că purtăm haine care nu corespund personalităţii noastre şi să nu cădem în ridicol. E foarte important să urmăreşti trendurile şi să-ţi găseşti un stil care să te reprezinte - este cartea ta de vizită pînă la urmă. În clipa în care deschizi o uşă, felul în care arăţi comunică celor din jur cine eşti. Dacă ai silicon şi îl expui, înseamnă că vrei să fii percepută într-un fel, dacă eşti îmbrăcată într-un costum business şi eşti machiată corect, înseamnă că vrei să comunici celor din jur altceva.

ELLE: Asta ţine şi de stil. Cum definiţi o persoană cu stil?

M.R.M.: O persoană cu stil, pentru mine, este Audrey Hepburn. Dacă ar fi să zugrăvesc stilul, aş arăta fotografia lui Audrey Hepburn. Mă uit la fotografiile ei de acum 30-40 de ani şi îmi dau seama că oricînd poţi să te îmbraci şi să te machiezi aşa şi să arăţi bine. Faptul că a trecut peste pragul timpului este o dovadă că are simplitatea stilului. Simplitatea mi se pare a fi esenţa stilului. Cred că sînt foarte multe femei în România care ştiu să se îmbrace. Am început să văd în unele instituţii femei care au un stil corect, echilibrat, interesant, personal. Cred că stilul se şi învaţă.

ELLE: Stilul constă doar în aparenţa exterioară?

M.R.M.: Mulţi psihologi spun că trebuie să începi cu exteriorul şi interiorul te va urma. Cîteodată este adevărat, cîteodată nu sînt sigură că e aşa. Dacă e să vorbesc despre mine, de exemplu, în ziua în care îmi pun pantofi cu toc sau o fustă mai strîmtă, sau ceva mai decoltat, mă simt altfel decît atunci cînd port tenişi şi pantaloni. Mă uit adesea la oamenii din jurul meu să-mi dau seama ce-i face pe unii atrăgători, aşa încît îmi vine să mă duc lîngă ei, să vorbesc cu ei. Îmi dau seama că nu e o chestie de vîrstă sau de kilograme. Nu pot să cred că oamenii nu mai sînt valabili de la un anumit punct al vieţii lor şi nu vreau să accept acest lucru. Atunci toată experienţa pe care am acumulat-o ar fi inutilă. Ar trebui să încep să tricotez şi să mă pregătesc să mă îngraş cu zece kilograme. Or, am cîştigat cu greu maturitatea şi înţelepciunea pe care o am acum, am avut parte de lecţii dure din partea vieţii. Cred că ceea ce-l face pe om atrăgător este acea armonie cu el însuşi, care determină o eleganţă interioară ce curge din tine şi ajunge în exterior. Asta cred eu că este stilul. Să vă dau un exemplu de ce înseamnă să nu ai stil. Eram undeva, într-o adunare de femei şi printre noi era o vedetă de televiziune foarte atrăgătoare şi inteligentă, dar care a făcut o gafă. Fiind într-o cameră plină de femei, la un moment dat s-a ridicat, şi-a spus punctul de vedere despre un lucru - s-a exprimat inteligent, chiar surprinzător de inteligent pentru o persoană atît de voluptuoasă, dar a stricat totul spunînd: "Ştiu că atrag foarte multă antipatie din cauza felului în care arăt". Poate este adevărat. Dar nu-i necesar să spui asta, să te aperi în felul ăsta şi nici să-i provoci pe ceilalţi. Acest lucru ar fi bine să se elimine din mentalitatea feminină în România: această agresivitate între femei. De parcă trebuie să iei locul cuiva sub soare şi asta cît mai repede posibil şi la braţul unui bărbat bogat, dacă se poate.

ELLE: Dar despre bărbaţii din România ce spuneţi, au stil?

M.R.M.: Nu-mi place să generalizez şi asta e o întrebare care cere generalizare. Ce pot să spun? Dacă ar fi mai puţin macho cred că ar avea mai mult stil. Şi să pună mai puţină apă de colonie. Ştiţi, de vreo cîţiva ani, există o tendinţă a bărbaţilor să-şi exprime mai bine latura feminină şi sensibilitatea. Şi cred că bărbaţii tineri tind spre asta şi în România. Cei mai în vîrstă e mai greu să se schimbe, pentru că au fost educaţi aşa, de mamele lor şi de femeilor lor. Dar dacă vor afla cît este de atrăgător pentru o femeie să aibă un partener serios, sensibil, cu care poate comunica, şi dacă ar putea să înţeleagă că trofeele sexuale sînt de fapt o insultă şi la adresa femeilor şi la adresa lor, poate ceva s-ar schimba. Pe acest drum complicat care este viaţa, ai nevoie de cineva solid alături. Şi oamenii solizi sînt destul de puţini, iar atunci cînd îi găseşti e o bucurie şi un privilegiu. Dacă bărbaţii din România ar ajunge la acest nivel de maturitate, aşa încît femeile să se poată sprijini pe ei, dacă s-ar naşte acest tip de bărbat, atunci ar fi atrăgători. Ar avea stil. Pentru că fizic, românii sînt bărbaţi frumoşi.

ELLE: Şi vreţi să spuneţi că nu aţi întîlnit în România astfel de bărbaţi?

M.R.M.: Da, am întîlnit, mai ales în domeniile de activitate creative, artistice, în advertising... Ei sînt deja cetăţeni europeni, au împrumutat mult din acest spirit. Dar, ştiţi, sînt puţini. Aş vrea să fie mai domni. Şi cred că ar trebui şi noi femeile să-i învăţăm sau chiar să le pretindem să fie mai domni. Şi pentru asta trebuie să învăţăm să fim şi noi mai doamne. Nu mă refer la statutul social. E vorba de o a atitudine personală.

ELLE: Ce vă doriţi cel mai mult?

M.R.M.: Nu-mi mai doresc nimic. Glumesc. Îmi doresc foarte mult să fac o oarecare dreptate familiei mele înainte ca tatăl meu să nu mai fie printre noi, pentru că merită acest lucru, această împăcare. Bineînţeles, ca mamă, aş vrea să-mi văd copilul cît mai echilibrat şi mai definit ca fiinţă şi capabil să negocieze cu viaţa asta care este foarte complicată, oriunde, şi aici şi acolo. Mi-ar plăcea foarte mult să reuşesc să fac din îngrijirea oamenilor foarte grav bolnavi un succes aici, în România. Lucrul ăsta m-ar face fericită, pentru că ştiu ce important e să te susţină cineva atunci cînd eşti singur şi speriat. Cred că ar fi lucrul cel mai important pe care aş putea să-l fac cu viaţa mea. Aş simţi că nu am trecut degeaba pe-aici, prin lumea asta. La mai mult de-atît nu pot să mă gîndesc.


(Preluat din Elle, 2003)