Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Poveştile Petrícicăi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revenirea


Ioana Scoruş

22.01.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În satul Petrícica, înălţat pe cea mai înaltă colină din faţa mării, venise vara. Veşnicia avea, mereu, chipul verii pentru oamenii satului în care în fiecare zi se întâmpla cîte ceva dar, cu toate astea, niciodată ceva esenţial pentru omenire, aşa cum sperau petrícienii din moşi strămoşi. Vălătucii de praf se ridicau iarăşi din colbul drumului, temperatura creştea din zi în zi, o stare de anestezie generală îi cuprindea, încet-încet, pe toţi. Numai că într-o zi, pe când soarele ardea mai al naibii, satul se însufleţi din pricina unui afiş pe care un om pe bicicletă venise să-l lipească pe cea mai reprezentativă clădire, nici alta decât cârciuma "La cocoşul galic". Oamenii se îmbulziră să vadă despre ce e vorba. Culmea-culmilor, în sat urma să se desfăşoare un festival de film numit TRI-Fest, "tri" pentru că ajunsese la a treia ediţie. Bucuroşi tare, sătenii se strânseră neîntârziat la cârciumă, urmând a pune la cale desfăşurarea festivalului, cu toate că nu pricepeau nici la ce foloseşte, nici cine anume va beneficia de el, însă tuturor le sclipi gândul că avea să se lase cu presă, bună ocazie pentru a-şi împărţi, din nou, rolurile şi locurile ce aveau să le ocupe, fiecare, în ce ziar sau revistă voiau.


Mai întâi, avu senzaţia că o zguduie cineva. Apoi, că e cutremur. Nu-şi putea deschide ochii, îi simţea grei şi se hotărî să mai rămână cu ei închişi câteva clipe. Culorile, sub pleoapele închise, se diluau amestecându-se între ele, într-o linişte cerească. Un zgomot ascuţit o făcu să deschidă ochii şi, în prima clipă, nu pricepu nimic. O asistentă o privea vinovată. Tocmai scăpase un vas metalic pe gresia lucioasă a camerei.
- În sfârşit, era cazul, ne speriasei pe toţi. De şapte zile stai aşa.
Fata nu pricepea, dar realiza că nu se poate afla în altă parte decât într-un spital.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu-ţi fă probleme, o să-ţi aminteşti. Ai fost în comă vreme de o săptămână. Bine c-a trecut, odihneşte-te, îţi vei aminti totul, spuse şi plecă.

Maria Perdita începu să plângă în timp ce soarele strălucea puternic pe cerul de vară. Nu mai voia să se întoarcă în satul nenorocit din care plecase şi pe care-l visase în cele şapte zile de comă, ar fi preferat să moară decât să se întoarcă acolo, în praful Bărăganului, printre scaieţii lui şi în sărăcia lucie şi prostia oamenilor. Uşa se deschise încet şi o femeie de o frumuseţe rasată îi zâmbi, repezindu-se s-o sărute.

- Gata, a trecut, o să fie bine, vei vedea, draga mea. Trebuie să te grăbeşti să te pui pe picioare, ai multe de făcut. Au telefonat cei de la editură, îţi cer ultima povestire din Poveştile Petrícicăi, vor s-o scoată până-n toamnă, când începe târgul. Apoi... tata te aşteaptă la Paris pentru zece zile. Vezi, ai motive să te grăbeşti, spuse mama şi o strânse în braţe.

Maria Perdita închise din nou ochii, liniştită, şi fericirea îi lumină chipul pe care un surâs enigmatic se aşternu, pe buzele ei încă palide de lungul coşmar din care tocmai se trezise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer