15.10.2019
Era întinsă în camera copilăriei ei, pe patul pe care dormise atâţia ani până plecase de acasă, pe care apoi dormiseră o vreme şi copiii noştri. Mă întinsesem şi eu lângă ea, amintindu-mi de zilele noastre bune, de planurile pe care ni le făceam, de speranţele pe care le aveam. Privind-o cum stă pe spate, liniştită, calmă, o revedeam pe Rada cea din zilele de demult, veselă, plină de viaţă şi de energie. Dizolvându-mă cu încetul în amintiri, intram într-o altă lume, mai bună, mai fericită, unde totul era la început, unde totul era încă posibil.

"Ce faci acolo, nu ştii că nu e voie să te culci lângă mort?", m-a trezit la realitate vocea mamei ei. Nu, nu ştiam. M-am ridicat încet, şi m-am depărtat.

La cimitir, privind-o pentru ultima dată, înainte de a fi acoperită de capacul sicriului, am izbucnit într-un plâns nervos, pe care nu mi-l puteam controla. Plângeam cu sughiţuri, cum nu ştiu să mai fi plâns vreodată. Mă înecam, tuşeam, gâtul şi pieptul mi se contractau dureros. Printre lacrimile pe care nu mi le puteam opri, vedeam cum se împart blide cu porţii zdravene de varză şi fasole pentru pomană.

(Bucureşti, octombrie 2019)

0 comentarii

Publicitate

Sus