Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

High Fidelity


Nick Hornby, traducere de Radu Gârmacea

16.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nick Hornby
High Fidelity
Editura Polirom, 2005


traducere şi note de Radu Gârmacea



  Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Nick Hornby s-a născut în 1957 la Maidenhead, Anglia. A studiat şi apoi a predat la Cambridge, a lucrat ca jurnalist independent. Va cunoaşte un succes răsunător chiar cu romanul de debut, Febra stadioanelor, publicat în 1992, distins cu William Hill Sports Book of the Year Award şi tradus în numeroase ţări. În 1995, un alt roman al său, High Fidelity, devine imediat bestseller. În 1998, îi apare romanul Totul despre băieţi, care a stat la baza unui film de succes, iar în 2001, romanul Cum să fii bun, recompensat cu WH Smith Award for Fiction.

Despre stilul său comic, accesibil, plin de referinţe la cultura populară, Nick Hornby afirmă: "E o parte importantă din vieţile noastre şi ar trebui să se reflecte cumva în cărţile pe care le citim. Niciodată n-am înţeles de ce scriitorii nu descriu şi nici măcar nu menţionează emisiunile la care se uită oamenii. Întotdeauna am bănuit că la mijloc e chestia aia cu posteritatea".

Nick Hornby a mai editat volumul De vorbă cu îngerul, cu povestiri de Helen Fielding, Roddy Doyle, Irvine Welsh şi alţii, a publicat o culegere de eseuri despre fotbal, Anul meu preferat (1993), şi una despre muzică, 31 de cîntece (2003). A fost critic muzical la revista New Yorker şi, în 1999, a primit premiul E.M. Forster din partea Academiei Americane de Arte şi Litere.

La cei treizeci şi ceva de ani ai săi, Rob Fleming, eroul romanului High Fidelity, se chinuie din răsputeri să se maturizeze, însă întîmpină eşec după eşec. Nu a fost în stare să-şi termine studiile, magazinul de discuri al cărui proprietar este supravieţuieşte de pe o zi pe alta, iar relaţiile sale amoroase eşuează lamentabil. Dar cum ar putea fi altfel cînd muzica pe care o ascultă - şi pentru care trăieşte o pasiune obsedantă, de colecţionar monomaniac - nu vorbeşte decît despre despărţiri, inimi sfărîmate şi lacrimi? Stilul degajat, colocvial şi spumos, umorul irezistibil şi capacitatea de a creiona, din stereotipurile cele mai plate, personaje cît se poate de veridice i-au adus lui Nick Hornby numeroşi imitatori peste Ocean, unde High Fidelity a dat naştere unei adevărate mode literare. Romanul a fost ecranizat în 2000 de regizorul Stephen Frears, cu John Cusack, Catherine Zeta-Jones şi Jack Black în rolurile principale.


*****

Capitolul 1. pe vremuri...

Un top five al celor mai memorabile despărţiri, în ordine cronologică, pe care le-aş lua cu mine pe o insulă pustie:

1) Alison Ashworth
2) Penny Hardwick
3) Jackie Allen
4) Charlie Nicholson
5) Sarah Kendrew.

Le-am ales pe cele care m-au durut cu adevărat. Nu-i aşa că numele tău nu apare aici, Laura? Cred că te-ai putea strecura în top ten, dar este limpede că nu încapi în top five; locurile astea sînt rezervate pentru umilinţe şi suferinţe pe care tu pur şi simplu nu te-ai pricepe să le provoci. Poate că sună mai crud decît aş fi vrut, dar adevărul e că sîntem prea bătrîni ca să ne facem unul altuia viaţa amară, şi asta-i bine, să ştii, aşa că nu-i cazul să te simţi jignită de listă. Zilele alea s-au dus, ducă-se dracului pe pustii. Nefericirea chiar însemna ceva pe vremea aia; acum e doar o chestie nasoală, ca atunci cînd eşti răcit sau n-ai bani. Dacă voiai cu adevărat să mă dai peste cap trebuia să te trezeşti mai devreme.

1. Alison Ashworth (1972)

Cam în fiecare seară atîrnam prin parcul de lîngă casă. Locuiam în Hertfordshire, dar puteam la fel de bine să locuiesc în orice altă suburbie din Anglia: era genul acela de suburbie şi genul acela de parc - la trei minute de casă, chiar peste drum de cîteva magazine (de legume şi fructe, de ziare şi reviste, de băuturi). Nu era nimic primprejur care să te ajute să-ţi găseşti coordonatele geografice; dacă magazinele erau deschise (se închideau la cinci şi jumătate, joia la unu, iar duminica era închis toată ziua), puteai să intri la ziare şi să cauţi gazeta locală, dar s-ar fi putut ca nici măcar aşa să nu te lămureşti prea bine.

Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani şi descoperiserăm de curînd ironia - sau ceea ce am înţeles mai tîrziu că ar fi ironia: nu ne dădeam în leagănele, roţile şi celelalte chestii pentru copii care rugineau pe-acolo decît dacă o puteam face cu un fel de detaşare ironică şi conştientă de sine. Asta presupunea fie să mimăm neatenţia (de obicei fluierînd, sporovăind sau făcîndu-ne de lucru cu un chiştoc sau cu o cutie de chibrituri), fie să ne jucăm cu pericolul, aşa că săream din leagăne atunci cînd ajungeau în punctul cel mai înalt, săream pe roată cînd ajungea la viteza maximă, ne ţineam de căpătul bărcilor pînă ajungeau într-o poziţie aproape verticală. Dacă erai în stare să dovedeşti cumva că distracţiile acestea copilăreşti puteau să-ţi zobească creierii, atunci joaca devenea oarecum OK.

Însă nu eram cîtuşi de puţin ironici cînd era vorba de fete. Pur şi simplu nu aveam timp să ajungem la asta. Acum nici nu existau, nu erau prezente în nici un fel care să ne intereseze cîtuşi de puţin, şi peste două clipe le sorbeam din priviri; erau peste tot, te împiedicai de ele la tot pasul. Acum voiai să le dai cu ceva în cap pentru că erau soră-ta sau sora altcuiva, şi peste două clipe voiai să le... de fapt nici nu ştiam ce voiam, dar era ceva, ceva... Aproape peste noapte, toate aceste surori (nu existau alt fel de fete, nu încă) deveniseră interesante, tulburătoare chiar.

Vezi tu, nu ştiu ce anume se schimbase atît de mult la noi. Vocile ni se piţigăiaseră, însă o voce piţigăiată nu prea e un lucru de laudă - te face penibil, nu atrăgător. Iar părul pubian care începuse să ne crească era un secret, era ceva care trebuia să rămînă doar între noi şi şliţul nostru, şi abia peste ani de zile o persoană de sex opus va putea să verifice că era într-adevăr acolo unde trebuia. Fetele, pe de altă parte, era destul de clar că au sîni şi, de asemenea, un nou fel de a merge: cu braţele încrucişate peste piept, o poziţie care ascundea şi, în acelaşi timp, atrăgea atenţia asupra a ceea ce tocmai li se întîmplase. Şi mai erau fardurile şi parfumul, întotdeauna ieftine şi cu care se dădeau fără să se priceapă, reuşind, uneori, să fie ridicole, însă, cu toate acestea, era un semn destul de înfricoşător că lucrurile merseseră înainte fără noi, dincolo de noi, pe la spatele nostru.

Am început să mă întîlnesc cu una dintre ele... nu, nu-i adevărat, pentru că eu nu am introdus nici un fel de date în procesul decizional. Şi n-aş putea nici să spun că ea a început să se întîlnească cu mine; "a se întîlni cu", verbul ăsta e problema, pentru că sugerează un fel de paritate şi egalitate. S-a întîmplat în felul următor: sora lui David Ashworth, Alison, s-a răzleţit din turma de femele care se aduna în fiecare seară la bancă şi m-a adoptat, m-a luat sub aripa ei şi m-a dat jos din leagăne.

Acum nu mai ştiu prea bine cum anume a procedat. Nici nu cred că mi-am dat seama la momentul respectiv, pentru că, pe la jumătatea primului nostru sărut, a primului meu sărut, îmi aduc aminte că m-am simţit cît se poate de năucit, fără să fiu în stare să explic cum de ajunsesem la asemenea intimităţi cu Alison Ashworth. Nu-mi dădeam seama nici măcar cum ajunsesem în partea ei de parc, departe de frate-său, de Mark Godfrey şi de ceilalţi, nici cum ne despărţiserăm de gaşca ei şi nici de ce şi-a aplecat faţa spre mine, astfel încît am ştiut că era cazul să-mi pun gura pe gura ei. Întregul episod sfidează orice explicaţie raţională. Însă toate astea s-au întîmplat, şi s-au mai întîmplat, în mare parte, şi în seara următoare şi în seara cealaltă.

Ce era în capul meu? Ce era în capul ei? Acum, cînd vreau să sărut pe cineva în felul ăsta, cu gura şi limba şi aşa mai departe, o fac pentru că mai vreau şi alte lucruri: sex, un film vineri seara, companie şi conversaţie, reunirea familiilor şi a prietenilor, aspirină la pat atunci cînd sînt bolnav, alte urechi pentru casetele şi CD-urile mele, poate un băieţel pe nume Jack şi o fetiţă pe nume Holly sau Maisie, încă nu m-am hotărît. Dar de la Alison Ashworth nu voiam nimic din toate astea. Nu voiam copii, pentru că noi eram nişte copii, nu voiam să mergem vineri seara la film, pentru că mergeam sîmbătă dimineaţa, şi nu voiam aspirină, pentru că mi-o dădea mămica, şi nici măcar sex, mai ales sex, doamne, dumnezeule, nu sex, cea mai scîrboasă şi înspăimîntătoare invenţie a începutului anilor '70.

Ce însemna, deci, mozoleala aia? Adevărul e că nu însemna nimic; eram doar pierduţi în ceaţă. Parte imitaţie (oameni pe care i-am văzut sărutîndu-se pînă în 1972: James Bond, Simon Templar, Napoleon Solo, Barbara Windsor şi Sid James, sau poate Jim Dale, Elsie Tanner, Omar Sharif şi Julie Christie, Elvis şi o mulţime de oameni alb-negru la care mama voia să se uite, deşi ei nu se sărutau niciodată pe bune), parte sclavie hormonală, parte presiune a grupului (Kevin Bannister şi Elizabeth Barnes făcuseră şi ei chestia asta vreo două săptămîni) şi parte panică oarbă... nu exista nici un strop de conştiinţă, dorinţă sau plăcere, în afara unei ciudate şi oarecum agreabile călduri în măruntaie. Eram nişte mici animale, ceea ce nu înseamnă că în weekend ne sfîşiam hainele de pe noi; atîta că, metaforic vorbind, începuserăm să ne mirosim unul pe altul sub coadă şi mirosul nu ni se părea din cale-afară de dezgustător.

Dar fii atentă, Laura. În a patra seară a relaţiei noastre am apărut în parc şi Alison stătea pe bancă ţinîndu-l pe după gît pe Kevin Bannister, iar Elizabeth Barnes nu se zărea pe nicăieri. Nimeni nu a spus absolut nimic - nici Alison, nici Kevin, nici eu şi nici idioţii neiniţiaţi sexual care se bîţîiau în leagăne. Am rămas tîmpit, am roşit şi am uitat, dintr-o dată, cum să merg fără a fi conştient de fiecare părticică a corpului meu. Ce să fac? Unde să mă duc? Nu voiam să mă bat; nu voiam să stau acolo, lîngă ei doi; nu voiam să mă întorc acasă. Şi, deci, concentrîndu-mă din răsputeri asupra pachetelor goale de No. 6 care marcau poteca dintre băieţi şi fete, fără să mă uit nici înapoi, nici în stînga şi nici în dreapta, m-am îndreptat spre rîndurile strînse ale masculilor burlaci care se dădeau în leagăne. La jumătatea drumului, am comis singura mea greşeală: m-am oprit şi m-am uitat la ceas, dar pe viaţa mea dacă ştiu la ce speram să-mi ajute chestia asta sau pe cine încercam să prostesc. La urma urmei, care-ar fi ora potrivită pentru ca un băiat de treisprezece ani să plece cu coada între picioare de lîngă o fată şi să se ducă spre locul de joacă, cu palmele transpirate, cu inima zbătîndu-se în piept, ţinîndu-se cu greu să nu plîngă? În nici un caz ora patru a unei după-amieze tîrzii de septembrie.

Am ciordit o ţigară de la Mark Godfrey şi m-am dus să stau singur pe scrînciob.
"E o boarfă", mi-a zis David, fratele lui Alison, şi i-am zîmbit recunoscător.

Şi asta a fost tot. Unde greşisem? Prima seară: parc, ţigară, mozoleală. A doua seară: aceeaşi şmecherie. A treia seară: aceeaşi şmecherie. A patra seară: lăsat cu fundu-n baltă. OK, OK. Poate că ar fi trebuit să văd semnele. Poate că mi-o căutasem. Pe la a doua şmecherie la fel trebuia să mă fi ginit că intrasem în rutină, că lăsasem buboiul să se coacă şi că ea îşi căuta pe altul. Dar ar fi putut să încerce să-mi spună! Ar fi putut măcar să-mi mai lase vreo două zile ca să rezolv problema!

Relaţia mea cu Alison Ashworth ţinuse şase ore (cele două ore dintre şcoală şi telejurnalul de seară ori trei), aşa că n-aş prea putea să spun că mă obişnuisem să fim împreună, că nu ştiam ce să mai fac. De fapt, acum abia dacă-mi mai aduc aminte cîte ceva despre ea. Păr lung şi negru? Poate. Scundă? Mai scundă decît mine, oricum. Ochi oblici, aproape orientali şi ten măsliniu? Nu mai ştiu dacă asta era ea sau altcineva. Mă rog. Dar, dacă alcătuim topul nu cronologic, ci în ordinea suferinţei, aş pune-o pe locul doi. Ar fi bine să pot spune că după ce am crescut lucrurile s-au schimbat, că relaţiile mele au devenit mai sofisticate, femeile mai puţin crude, şoriciul mai gros, reacţiile mai rapide, instinctele mai ascuţite. Însă ceva din seara aceea a rămas în tot ce mi s-a întîmplat de atunci înainte; am impresia că toate celelalte poveşti romantice pe care le-am trăit nu sînt decît o versiune mai amestecată a acestei prime aventuri. Desigur, niciodată nu am mai fost nevoit să fac acel drum, urechile nu mi s-au mai înroşit cu aceeaşi furie şi nici nu a mai trebuit să număr pachetele de No. 6 ca să evit privirile batjocoritoare şi puhoaiele de lacrimi... nu chiar, nu cu adevărat, nu în felul ăsta. Doar sentimentul mă mai încearcă uneori.

2. Penny Hardwick (1973)

Penny Hardwick era o fată drăguţă, şi acum îmi plac la nebunie fetele drăguţe, deşi pe atunci nu eram atît de sigur. Avea o mămică drăguţă şi un tătic drăguţ, o casă drăguţă, în mijlocul unei grădini cu un copac şi un bazin mic cu peşti, o tunsoare drăguţă (era blondă şi îşi purta părul nici lung, nici scurt, într-un fel de coafură sportivă, simplă şi cu volum), ochi drăguţi şi zîmbitori şi o soră mai mică şi drăguţă, care surîdea politicos cînd îmi deschidea uşa şi dispărea atunci cînd era cazul. Avea maniere drăguţe - maică-mii îi plăcea foarte mult de ea - şi lua numai note bune la şcoală. Penny era frumuşică, iar cîntăreţii ei preferaţi erau Carly Simon, Carole King, James Taylor, Cat Stevens şi Elton John. Oamenilor le plăcea de ea. De fapt, era atît de drăguţă, încît nici nu se punea problema să mă lase să-mi pun mîna pe sutienul ei, necum să mi-o strecor pe dedesubt, aşa că am lăsat-o baltă, deşi nu i-am spus, desigur, care era motivul. A plîns, şi am urît-o pentru asta, fiindcă m-a făcut să mă simt prost.

Îmi imaginez foarte bine ce fel de persoană a devenit Penny Hardwick: o persoană drăguţă. Ştiu că a făcut o facultate, că s-a descurcat bine şi că s-a angajat ca producător la Radio BBC. Bănuiesc că este inteligentă şi serioasă, poate prea serioasă, uneori, şi ambiţioasă, dar nu la modul greţos; cam aşa era şi atunci cînd ne întîlneam, şi într-o altă etapă a vieţii mele toate aceste virtuţi m-ar fi atras. Pe vremea aceea, însă, nu mă interesau calităţile, ci doar sînii, şi din cauza asta nu era bună pentru mine.

Aş vrea să-ţi pot spune că am avut conversaţii lungi şi interesante şi că am rămas buni prieteni în anii adolescenţei - ar fi fost o prietenă excelentă -, dar nu cred să ne fi vorbit vreodată. Am mers la filme, la petreceri şi la discoteci şi ne-am luptat. Ne-am luptat în dormitorul ei, în dormitorul meu, în sufrageria ei, în sufrageria mea, în alte dormitoare pe la petreceri, în alte sufragerii, tot pe la petreceri, şi toată vara ne-am luptat pe diverse petice de iarbă. Ne-am luptat pentru una şi aceeaşi chestie. Uneori mă plictiseam într-un asemenea hal să tot încerc să-i pipăi sînii, încît aş fi fost în stare să încerc să o pipăi între picioare, un gest care ar fi avut o anumită încărcătură de ironie autoparodică: era ca şi cum aş fi încercat să împrumut cinci lire, aş fi fost refuzat, şi atunci aş fi cerut cincizeci.

Asta se întrebau băieţii unii pe alţii la şcoala mea (care era o şcoală de băieţi): "Pui mîna pe ceva?", "Îţi dă ceva?", "Ce-ţi dă?" şi aşa mai departe. Uneori întrebările erau derizorii, iar răspunsul aşteptat era "Nu": "Aşa-i că nu pui mîna pe nimic?", "Aşa-i că nici măcar nu i-ai pus mîna pe ţîţă?" În timpul ăsta, fetele trebuiau să se mulţumească cu diateza pasivă. Penny folosea cuvîntul "forţată": "Încă nu vreau să fiu forţată", explica ea cu răbdare şi, poate, cu o anumită tristeţe (părea a înţelege că într-o bună zi - dar nu acum - va trebui să cedeze şi că, atunci cînd se va întîmpla, nu o să-i placă) atunci cînd îmi îndepărta mîna de pe pieptul ei pentru a mia miliarda oară. Atac şi apărare, invazie şi respingere... era ca şi cum sînii ar fi fost nişte domenii anexate ilegal de către sexul opus - erau ale noastre de drept şi le voiam înapoi.

Existau totuşi, din fericire, trădători, cozi de topor în tabăra adversă. Unii băieţi ştiau alţi băieţi ale căror prietene "îi lăsau" să facă orice; uneori, fetele astea ar fi colaborat, chipurile, în mod activ la propria lor molestare. Desigur, nimeni nu auzise de vreo fată care să fi mers pînă într-acolo încît să se dezbrace sau chiar să-şi scoată desuurile. Ar fi însemnat să meargă prea departe cu colaborarea. Din cîte înţelesesem, pur şi simplu se aşezau într-un fel care încuraja accesul. "Îşi suge burta, şi tot tacîmul", după cum a povestit aprobator Clive Stevens despre prietena lui frate-său; abia peste vreun an am ajuns şi eu la aşa ceva. Nu-i de mirare că-mi amintesc numele mic al fetei care şi-a supt burta (Judith); o parte din mine încă mai vrea să o-ntîlnească.


Citeşte orice revistă pentru femei şi vei vedea aceeaşi lamentaţie, la nesfîrşit: bărbaţii - băieţeii ăştia de zece, de douăzeci, de treizeci de ani - sînt nişte dezastre în pat. Nu-i interesează deloc "preludiul"; nu au nici o dorinţă de a stimula zonele erogene ale sexului opus; sînt egoişti, lacomi, neîndemînatici, neciopliţi. Nu poţi să nu te gîndeşti cîtă ironie a sorţii e în lamentaţiile astea. Pe vremea aia nu ne doream decît preludiul, dar pe fete nu le interesa. Nu voiau să fie atinse, mîngîiate, stimulate, aţîţate; de fapt, chiar ne plesneau dacă încercam. Aşa că nu e deloc de mirare dacă nu ne prea pricepem. Doi sau trei ani foarte importanţi din viaţă ni s-a tot spus că nici măcar nu trebuie să ne gîndim la asta. Între vîrsta de paisprezece şi douăzeci şi patru de ani, preludiul devine, din ceva ce băieţii îşi doresc, iar fetele nu, ceva ce femeile îşi doresc, dar pe bărbaţi nu-i mai interesează. (Sau cel puţin aşa spun. Mie, unul, îmi place preludiul - mai ales pentru că vremea cînd nu voiam decît să pipăi îmi este îngrijorător de proaspătă în minte.) După părerea mea, cuplul perfect este format din femeia Cosmo şi băiatul de paisprezece ani.

Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce eram atît de chitit să pun mîna pe pieptul lui Penny Hardwick, n-aş fi ştiut ce să răspund. Şi, dacă ar fi întrebat-o cineva pe Penny de ce era atît de chitită să nu mă lase, pun pariu că nici ea n-ar fi ştiut să spună. Ce aveam eu la treaba asta? La urma urmei, nu ceream nici un fel de reciprocitate. De ce nu voia să-i fie stimulate zonele erogene? Habar n-am. Tot ce ştiu este că, dacă ai vrea, ai putea afla răspunsul la tot felul de întrebări dificile răscolind prin acel interregnum devastat de războaie care se întinde între primele fire de păr pubian şi primul Durex mînjit.

Şi, oricum, poate că nu voiam atît de mult să-mi bag mîna sub sutienul lui Penny. Poate că alţii voiau mai mult decît mine să o pipăi. După vreo două luni de lupte cu Penny pe fel de fel de canapele de prin oraş, m-am săturat; i-am mărturisit unui prieten - un lucru destul de imprudent, dacă stau să mă gîndesc acum - că nu ajungeam nicăieri, iar prietenul meu le-a spus altor prieteni, şi am devenit ciuca glumelor crude şi neplăcute. I-am mai dat lui Penny o şansă, în dormitor la mine, în timp ce ai mei erau la spectacolul unui club local de teatru cu Toad of Toad Hall; am fost de o violenţă care ar fi scandalizat-o şi înspăimîntat-o pe o femeie matură, dar n-am reuşit nimic, iar cînd am condus-o acasă abia dacă am schimbat două vorbe.

Am fost mitocan cu ea cînd ne-am întîlnit data următoare şi, cînd ne-am despărţit şi a vrut să mă sărute, am respins-o. "La ce bun?", am întrebat-o. "Oricum nu ajungem nicăieri." Cînd ne-am mai văzut m-a întrebat dacă mai voiam să ne întîlnim, iar eu m-am uitat în altă parte. Eram împreună de trei luni, ceea ce însemna, în clasa a opta, o relaţie stabilă. (Ai ei chiar se întîlniseră cu ai mei. Se plăcuseră.) A plîns atunci, şi am detestat-o pentru că m-a făcut să mă simt vinovat şi să o părăsesc.

M-am cuplat cu o fată pe care o chema Kim, care ştiam sigur că fusese invadată deja şi care (presupuneam eu, pe bună dreptate) nu va avea nimic împotrivă să fie invadată din nou; Penny s-a cuplat cu Chris Thomson, de la mine din clasă, un băiat care umblase cu mai multe fete decît noi toţi la un loc. Kim nu era de nasul meu, şi nici Thomson nu era de nasul lui Penny. Într-o dimineaţă, la vreo trei săptămîni de la ultima noastră ceartă, Thomson a intrat behăind în clasă.
- Bă, Fleming, bă, damblagiule! Ghici cu cine m-am cordit azi-noapte!

Am simţit că se învîrte pămîntul cu mine.
- Tu nici măcar nu i-ai pus mîna pe ţîţe în trei luni de zile, şi eu i-am tras-o în prima săptămînă!

L-am crezut; toată lumea ştia că obţine ce vrea de la oricine. M-a umilit, m-a făcut, m-a învins; m-am simţit un bou, m-am simţit ca un rahat şi mult, mult mai mic decît găliganul ăla enervant, papagal şi oligofren. Dar nici nu prea ar fi trebuit să conteze. Thomson era un meseriaş cînd era vorba de gagici, şi erau o grămadă de labagii într-a 8-a B care nici măcar nu luaseră o fată pe după gît. Chiar şi izbînzile mele, oricît de mărunte ar fi fost, trebuie să li se fi părut imposibil de sofisticate. Nu ieşeam cine ştie ce umilit. Dar nu puteam să înţeleg ce se întîmplase. Cum de se schimbase Penny într-atît? Cum de se transformase dintr-o fată care nu ar fi făcut nimic într-o fată care ar fi făcut orice ar fi fost de făcut? Poate că era mai bine nici să nu mă mai gîndesc la asta; nu voiam să-mi fie milă de altcineva în afară de mine.

Bănuiesc că Penny nu a ajuns pînă la urmă prea rău şi ştiu că nici eu nu am ajuns prea rău; cred că nici măcar Chris Thomson nu e cel mai rău om din lume. Nu mi-l închipui dînd buzna la serviciu, în biroul lui de la bancă, de la compania de asigurări sau de la reprezentanţa auto, aruncîndu-şi servieta şi informîndu-l pe vreun coleg, cu un hohot satisfăcut, că s-a "cordit" cu nevasta respectivului. (Deşi nu mi-e greu deloc să mi-l închipui cordindu-se cu nevasta altuia. Încă de pe vremea aia arăta ca unul care se cordeşte cu nevestele altora.) Femeile care le aduc reproşuri bărbaţilor - şi sînt o grămadă de lucruri de reproşat - ar trebui să-şi aducă aminte de unde am pornit şi cît de departe a trebuit să ajungem.

3. Jackie Allen (1975)

Jackie Allen era prietena prietenului meu Phil, şi i-am suflat-o, încetul cu încetul, cu răbdare; m-am chinuit luni de zile. A fost nevoie de mult timp, de asiduitate şi viclenie. Phil şi Jackie au început să se întîlnească tot cam pe cînd începusem şi eu să mă întîlnesc cu Penny, numai că ei au continuat şi în tembela şi hormonala clasă a opta, şi în înfricoşătoarea clasă a noua, punctul terminus al şcolii generale, şi la începutul clasei a zecea, cu seriozitatea aia care maimuţărea maturitatea. Erau cuplul nostru model, Linda şi Paul McCartney, Paul Newman şi Joanne Woodward, dovadă vie că în lumea asta fără dumnezeu şi atît de nestatornică puteai totuşi să creşti mare sau măcar să mai creşti un pic fără să te tot suceşti şi să te schimbi la fiecare cîteva săptămîni.

N-aş prea şti să spun de ce am vrut să stric totul, pentru ei şi pentru toţi cei care voiau ca ei să fie împreună. Ştii cum e atunci cînd îţi cumperi un tricou. Le vezi pe toate în magazin, aşa frumos împăturite şi aşezate pe culori... Cînd ajungi cu el acasă nu mai arată la fel. Îţi dai seama prea tîrziu că arăta bine doar în magazin, printre fraţii lui. Ei, cam asta a fost treaba. Sperasem că dacă o să mă cuplez cu Jackie statutul de personalitate respectabilă urma să treacă şi asupra mea, dar normal că, fără Phil, nici ea nu avea nimic din toate astea. (Dacă asta voiam, atunci poate că ar fi trebuit să încerc să mă cuplez cumva cu amîndoi, dar chestiile de felul ăsta nu-s prea uşoare nici cînd eşti adult; la şaptesprezece ani, cred că aş fi fost spînzurat în piaţa publică.)

Phil a început să lucreze sîmbăta într-un magazin de haine bărbăteşti, şi atunci i-am cam luat locul. Cei care nu munceam sau care - cazul meu - munceam după şcoală, dar nu în weekend, ne întîlneam sîmbăta după-amiază; ne plimbam în sus şi-n jos pe High Street, pierdeam o grămadă de timp şi de bani la Harlequin Records şi ne "tratam" (nu ştiu cum de prinsesem vocabularul abstinenţei de după război, pe care-l foloseau mamele noastre) cu o cafea la filtru, care credeam noi că este ultimul răcnet în materie de şic franţuzesc. Uneori ne duceam să-l vedem de Phil; cîteodată mă lăsa să cumpăr cu reducerea la care avea el dreptul, ca angajat. Asta nu m-a împiedicat s-o fut pe gagică-sa, pe la spatele lui.

Ştiam, pentru că învăţasem de la Alison şi de la Penny, că despărţirea de cineva putea fi o nefericire, dar nu ştiam că şi atunci cînd te întîlneşti cu cineva poate fi un lucru la fel de nefericit. Eu şi Jackie eram nefericiţi într-un fel groaznic, ca adulţii. Ne întîlneam pe ascuns, făceam sex pe ascuns, spuneam pe ascuns lucruri de genul "Ce-o să ne facem" şi vorbeam despre cît de ca lumea o să fie cînd n-o să mai trebuiască să facem tot felul de lucruri pe ascuns. Nu m-am gîndit niciodată prea bine dacă era adevărat sau nu. N-aveam timp.

Am încercat să nu dau prea tare în Phil - mă simţeam şi-aşa destul de prost că o futeam pe gagica lui şi aşa mai departe. Dar n-am mai putut să dau înapoi, fiindcă, atunci cînd Jackie şi-a exprimat îndoielile în legătură cu el, eu a trebuit să am grijă de ele ca de nişte pisoiaşi neajutoraţi, pînă au devenit ditamai resentimentele, care se lăfăiau nestingherite în conversaţiile noastre.

Şi după aia, într-o seară, la o petrecere, i-am văzut pe Phil şi Jackie şopăcăind într-un colţ; se vedea de la o poştă că Phil era negru de supărare, palid şi abia se ţinea să nu plîngă; a plecat acasă, şi în dimineaţa următoare m-a sunat ea şi m-a întrebat dacă nu vreau să ieşim să ne plimbăm; am ieşit; acum nu ne mai ascundeam; am rămas împreună vreo trei săptămîni.

O să spui că astea-s nişte copilării, Laura. O să spui că este o prostie să-i compar pe Rob şi Jackie cu Rob şi Laura, care au trecut binişor de treizeci de ani, sînt oameni aşezaţi şi stau împreună. O să spui că adulterul adulţilor e mult mai nasol decît adulterul adolescenţilor, dar n-ai dreptate. Am fost de mai multe ori, de-atunci încoace, vîrful unui triunghi, dar primul vîrf a fost cel mai ascuţit. Phil n-a mai vorbit cu mine niciodată; nici gaşca noastră, cu care mergeam sîmbăta prin magazine, nu prea a mai vrut să aibă de-a face cu noi. Mama lui Phil a sunat-o pe maică-mea. Timp de cîteva săptămîni, nu m-am simţit în largul meu la şcoală.

Dacă aş face acum o porcărie de genul ăsta ar fi altfel: aş putea să mă duc în alte cîrciumi şi cluburi, să las telefonul pe robot, să ies mai mult, să stau în casă mai mult, să-mi întind antenele sociale ca să-mi fac un nou cerc de prieteni (şi, oricum, prietenii mei nu sînt niciodată şi prietenii ei, indiferent cine ar fi ea), să evit orice contact cu părinţii dezaprobatori. Însă pe vremea aceea nu-mi puteam permite un asemenea anonimat. Trebuia să stai şi să înduri tot.

Cel mai mult m-a mirat sentimentul de dezamăgire care m-a copleşit în acea dimineaţă de sîmbătă, cînd m-a sunat Jackie. N-am putut să înţeleg. Plănuisem lovitura asta de luni de zile şi cînd a venit vestea capitulării n-am simţit nimic - ba chiar mai puţin decît nimic. Era clar că nu-i puteam spune lui Jackie asta, dar, pe de altă parte, nici nu-mi puteam arăta entuziasmul de care ştiam că are atîta nevoie, aşa că m-am hotărît să-mi tatuez numele ei pe braţul drept.

Nu ştiu ce să zic. Mi se părea mult mai uşor să mă pocesc pe viaţă decît să-i spun lui Jackie că toate astea n-au fost decît o greşeală penibilă, că am făcut o mare porcărie; mă gîndeam, în prostia mea, că dacă puteam să-i arăt tatuajul nu mai era nevoie să mă chinui să găsesc cuvinte măreţe. Poate că ar fi cazul să spun că nu sînt genul care să se tatueze. Nu sînt şi nu am fost nici genul de rocker supărat, nici genul de haidamac pilangiu. Dar pe atunci erau, din păcate, foarte la modă la noi la şcoală; ştiu sigur nişte contabili, profesori, directori de personal şi analişti-programatori trecuţi de treizeci de ani care poartă pe piele, întipărite cu litere de foc, tot felul de mesaje cumplite de pe vremea aia ("MANCHESTER UNITED DĂ CLASĂ LA TOŢI" sau "LYNYRD SKYNYRD").

Voiam să-mi fac doar un "J © R" discret pe braţ, dar Victor, tipul cu tatuajele, nu era prea încîntat.
- Ea care e? "J" sau "R"?
- "J".
- Şi de cînd eşti cu gagica asta?

Eram speriat de masculinitatea agresivă a prăvăliei - ceilalţi clienţi (care erau cu toţii genul haidamaci pilangii şi se uitau, nu ştiu de ce, foarte amuzaţi la mine), femeile goale de pe pereţi, mostrele fioroase din catalog, multe dintre ele expuse strategic pe antebraţele lui Victor, chiar şi limbajul lui cam agresiv.
- De ceva vreme.
- Bă, asta hotărăsc eu, e clar?

Mi s-a părut un stil cam ciudat de a face afaceri, dar m-am hotărît să-mi păstrez observaţia pentru altă ocazie.
- De vreo două luni.
- Şi o să te însori cu ea, nu? Sau ai lăsat-o cu burta la gură?
- Nu. Nici una, nici alta.
- Deci vă întîlniţi doar. Nu te-ai potcovit.
- Mda.
- Şi cum ai întîlnit-o?
- Păi se vedea cu un prieten de-al meu.
- Şi zi aşa. Da' cînd s-au despărţit?
- Sîmbătă.
- Sîmbătă. A rîs în hohote. Auzi, eu n-am chef să mă trezesc cu maică-ta pe-aici. Ia cară-te dracului.

M-am cărat dracului.

E clar că Victor o nimerise la fix; de multe ori am fost tentat să mă duc la el atunci cînd inima mi se zbătea în ghearele durerii. Ar fi în stare să-mi spună în zece secunde dacă cineva merită sau nu un tatuaj. Dar, nici măcar după ce Jackie şi Phil s-au regăsit cu lacrimi şi extaze, lucrurile n-au mai fost ca înainte. Unele fete de la şcoala ei şi unii băieţi de la şcoala noastră s-au gîndit că Jackie mă folosise ca să-şi renegocieze termenii relaţiei cu Phil, iar după-amiezele de sîmbătă pierdute prin magazine n-au mai fost la fel. Şi nu i-am mai admirat pe cei care erau împreună de mult; am început să-i luăm peste picior, ba chiar şi ei au început să se ia peste picior. Destul de repede, în cîteva săptămîni, imitarea căsniciei nu mai era ceva la care să aspiri şi devenise motiv de batjocură. La şaptesprezece ani ajunsesem la fel de acriţi şi de lipsiţi de romantism ca şi părinţii noştri.

Vezi, Laura? Tu nu poţi schimba totul în jurul tău, ca Jackie. Ni s-a întîmplat de prea multe ori, amîndurora; o să ne întoarcem la prietenii, la cîrciumile şi la viaţa dinainte, atît şi nimic mai mult, şi probabil că nimeni n-o să observe diferenţa.

4. Charlie Nicholson (1977-1979)

Pe Charlie am întîlnit-o la facultate. Eu făceam un curs de jurnalism, iar ea era la design şi, de cînd am văzut-o prima oară, mi-am dat seama că era genul de fată pe care voisem să o-ntîlnesc încă de pe cînd crescusem destul de mare ca să vreau să întîlnesc fete. Era înaltă, blondă, tunsă scurt (zicea că-i ştie pe unii care erau colegi cu nişte prieteni de-ai lui Johnny Rotten la St. Martin's1, dar mie nu mi i-a prezentat niciodată) şi avea un look foarte original, teatral şi exotic. Chiar şi numele ei mi se părea teatral, original şi exotic, pentru că trăisem pînă atunci într-o lume în care fetele aveau nume de fată, şi nu prea interesante. Vorbea mult, aşa că nu apăreau tăcerile alea groaznice, încordate din mai toate întîlnirile mele dintr-a zecea, iar cînd vorbea spunea nişte lucruri remarcabil de interesante - despre cursul ei, despre cursul meu, despre muzică, despre filme, cărţi şi politică.

Şi ea chiar mă plăcea. Ea plăcea. Ea mă plăcea. Ea mă plăcea. Sau cel puţin aşa cred. Aşa cred. Etc. Niciodată n-am ştiut precis ce anume le place femeilor la mine, dar ştiu că zelul e foarte bun în cazuri dintr-astea (chiar şi eu ştiu cît de greu e să-i rezişti cuiva care te găseşte irezistibil), iar eu eram cît se poate de zelos: făceam totul ca să nu fiu plictisitor, cel puţin pînă spre sfîrşit, şi nu mă întindeam niciodată mai mult decît mi-era plapuma, cel puţin atîta timp cît mai aveam o plapumă sub care să mă întind, dar eram drăguţ, sincer, atent şi devotat, îmi amintem fel de fel de lucruri despre ea, îi spuneam că e frumoasă şi-i cumpăram mici cadouri care se legau de obicei de o conversaţie pe care o avuseserăm de curînd. Nimic din toate astea nu însemna un efort pentru mine şi nu pornea din vreun calcul: mi-era uşor să-mi aduc aminte fel de fel de lucruri despre ea pentru că nici nu mă gîndeam la altceva şi chiar credeam că e frumoasă şi n-aş fi putut să nu-i cumpăr mici cadouri şi nu trebuia să mă prefac că sînt devotat. Nu era vorba de nici un fel de efort. Aşa că am fost foarte emoţionat şi surprins atunci cînd o prietenă de-a lui Charlie, o fată pe nume Kate, a spus, visătoare, că ar fi vrut să-şi găsească pe cineva ca mine. Emoţionat, pentru că era acolo şi Charlie, şi era ceva de bine, dar surprins, pentru că făcusem totul numai pentru binele meu. Şi era, totuşi, destul ca să fiu dorit. Ciudat.

Şi acum, că mă mutasem la Londra, era mai uşor să mă placă fetele. Acasă mă ştiau mulţi, sau îi ştiau pe ai mei - sau ştiau pe cineva care mă ştia sau îi ştia pe ai mei -, încă de cînd eram mic şi, de aceea, am avut mereu sentimentul neplăcut că toată lumea mă vedea ca pe un copil. Cum să mergi cu o fată să bei ceva într-un bar cînd eşti încă minor şi ştii că mai păstrezi acasă, în debara, uniforma de cercetaş? De ce-ar vrea o fată să te sărute cînd ştie (sau ştie pe cineva care ştie) că nu mai departe de acum cîţiva ani ai ţinut morţiş să-ţi coşi pe hanorac etichete din vacanţele petrecute la Norfolk Broads şi Exmoor? Acasă erau peste tot poze de-ale mele cu urechile clăpăuge şi haine oribile, călare pe tractoraş, bătînd din palme nebun de fericire la nişte trenuleţe de jucărie care intrau în nişte gări de jucărie; şi, deşi mai tîrziu, spre disperarea mea, prietenelor mele li se părea că pozele respective erau drăguţe, toate astea erau atunci prea aproape ca să mă pot simţi în largul meu. Îmi luase doar şase ani ca să mă transform dintr-un puşti de zece ani într-unul de şaisprezece ani; dar oare şase ani erau suficienţi pentru o schimbare de o asemenea magnitudine? La şaisprezece ani, hanoracul ăla cu etichete pe el mi-era doar cu două numere mai mic.

Charlie nu mă ştia cum eram la zece ani şi nici nu ştia pe cineva care să mă ştie. Mă ştia doar ca pe un adult tînăr. Eram deja destul de mare ca să merg la vot atunci cînd am cunoscut-o; eram destul de mare ca să-mi petrec noaptea cu ea - întreaga noapte, la ea în cămin -, ca să am opinii, ca să-i ofer de băut într-un bar, cu siguranţa pe care mi-o dădea permisul de conducere din buzunar, pe care vîrsta mea era ştanţată în relief... şi eram destul de mare ca să am un trecut. Acasă nu aveam în spate nici un trecut, doar lucruri pe care ceilalţi le ştiau deja şi care nu meritau, deci, povestite din nou.

Dar mă simţeam tot ca un impostor. Eram ca toţi ăia care se rad la un moment dat în cap şi spun că au fost dintotdeauna punkişti, chiar dinainte să apară punk-ul: mă simţeam ca şi cum aş fi putut fi descoperit în orice moment, ca şi cum cineva ar fi putut oricînd să dea buzna în barul facultăţii fluturînd o poză cu hanoracul şi ţipînd "Rob a fost copil! A fost un puştiulică!", iar Charlie să o vadă şi să mă lase baltă. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că avea şi ea o grămadă de cărţi de poveşti şi nişte rochiţe penibile pentru serbări ascunse pe undeva la ai ei, la St. Albans. Eu, unul, îmi închipuiam că se născuse cu nişte cercei enormi la urechi, cu blugii burlan şi cu o admiraţie incredibil de sofisticată pentru opera unuia care mozolea totul cu nişte vopsea portocalie.

Am fost împreună doi ani, şi în fiecare clipă m-am simţit de parcă aş fi stat pe o muchie periculos de ascuţită. Nu m-am putut simţi niciodată în largul meu, dacă înţelegi ce vreau să spun; pur şi simplu n-aveam loc să mă întind şi să mă relaxez. Eram deprimat de hainele mele, care nu ieşeau cu nimic din comun. Mă îngrijorau performanţele mele de amant. Nu puteam să înţeleg ce găsise la tipul ăla cu tablourile portocalii, deşi îmi explicase de o mie de ori. Mă rodea gîndul că nu eram niciodată în stare să-i spun ceva interesant sau haios, despre nimic. Mă intimidau ceilalţi bărbaţi de la cursul ei de design şi eram convins că o să se cupleze cu unul dintre ei. Şi s-a cuplat cu unul dintre ei.


Din momentul ăla intriga a luat-o razna, şi eu m-am trezit pe dinafară. La fel şi intriga secundară, scenariul, coloana sonoră, antractul, punga de floricele, genericul şi neonul verde de deasupra uşii. Am tot bîntuit prin jurul căminului lui Charlie pînă m-au prins nişte prieteni de-ai ei şi m-au ameninţat că-mi sparg faţa. M-am hotărît să-l omor pe Marco (Marco!), tipul cu care se cuplase, şi am plănuit ore întregi, în crucea nopţii, cum o s-o fac, deşi, ori de cîte ori se nimerea să dau peste el, mormăiam un salut şi treceam mai departe. Am furat de cîteva ori din magazine, n-aş mai şti să spun acum de ce, am luat o supradoză de valium şi mi-am băgat degetele pe gît imediat după aia. I-am scris scrisori interminabile, iar pe unele i le-am şi trimis, şi am compus dialoguri interminabile, dar nu am purtat nici unul. Şi, cînd mi-am mai venit în fire, după vreo două luni de coşmar, mi-am dat seama, spre surprinderea mea, că renunţasem la cursuri şi lucram la Record and Tape Exchange, în Camden.

Totul s-a întîmplat atît de repede... Sperasem că anii tinereţii vor fi lungi, consistenţi şi instructivi, dar totul s-a adunat în aceşti doi ani; cîteodată mi se pare că tot ce mi s-a întîmplat şi toate femeile pe care le-am cunoscut de atunci încoace nu au fost decît nişte distracţii mărunte. Unii nu au trecut niciodată de anii '60, de război sau de seara în care trupa lor l-a acompaniat pe Dr Feelgood în cine ştie ce pub şi-şi petrec zilele care le-au mai rămas privind înapoi; eu, unul, nu am trecut niciodată de momentul Charlie. Atunci mi s-au întîmplat lucrurile importante, lucrurile care mă definesc.

Cîteva dintre melodiile mele preferate: "Only Love Can Break Your Heart" de Neil Young, "Last Night I Dreamed That Somebody Loved Me" de The Smiths, "Call Me" de Aretha Franklin, "I Don't Want To Talk About It" de nimeni. Şi mai sînt "Love Hurts", "When Love Breaks Down", "How Can You Mend A Broken Heart", "The Speed Of The Sound Of Loneliness", "She's Gone", "I Just Don't Know What To Do With Myself"... Am ascultat unele dintre melodiile astea în medie cam o dată pe săptămînă (de trei sute de ori în prima lună şi din cînd în cînd după aceea) de la vîrsta de şaisprezece sau nouăsprezece sau douăzeci şi unu de ani. Cum să nu fi rămas cu nici o cicatrice? Cum să nu mă fi transformat în genul ăla de om de care se-alege praful cînd prima dragoste sfîrşeşte rău? Ce este la început, dragostea sau nefericirea? Ascultam muzică pentru că eram nefericit? Sau eram nefericit pentru că ascultam muzică? Oare nu cumva toate discurile astea te transformă într-o fiinţă melancolică?

Oamenii îşi fac griji că puştii se joacă cu arme de foc sau că adolescenţii se uită la filme violente; ne e teamă că va pune stăpînire pe ei o aşa-zisă cultură a violenţei. Nimeni nu-şi face griji că puştii ascultă mii - literalmente mii - de melodii despre inimi sfărîmate, respingere, durere, nefericire şi despărţiri. Cei mai nefericiţi oameni pe care îi cunosc, din punct de vedere sentimental, sînt cei cărora le place cel mai mult muzica pop; şi nu ştiu dacă muzica pop este cauza nefericirii, dar ştiu sigur că şi-au petrecut mai mult timp ascultînd melodii triste decît trăindu-şi viaţa nefericită.


Mă rog. Uite cum să nu-ţi construieşti cariera: a) te desparţi de prietenă; b) o dai în bară cu facultatea; c) îţi găseşti o slujbă într-un magazin de muzică; d) rămîi în magazinele de muzică pînă la sfîrşitul zilelor. Vezi imaginile alea cu oamenii din Pompei şi te gîndeşti cît este de ciudat că faci un joc scurt de zaruri după masă şi gata, ai încremenit, aşa îşi aduc oamenii aminte de tine mii de ani de atunci înainte. Să presupunem că era primul joc de zaruri din viaţa ta. Să presupunem că ai vrut doar să-i ţii de urît amicului Augustus. Să presupunem că taman atunci ai terminat de scris un poem extraordinar sau ceva de felul ăsta. Nu-i cam neplăcut să intri în istorie ca un jucător de zaruri? Mă uit uneori la magazinul meu (pentru că m-am mai mişcat şi eu în ultimii paisprezece ani! Acum vreo zece ani am împrumutat nişte bani şi mi-am deschis magazinul meu) şi la muşteriii fideli care-mi vin sîmbăta şi ştiu precis cum s-ar simţi locuitorii ăia din Pompei dac-ar putea simţi ceva (deşi tocmai asta-i ideea, că nu mai pot). Am încremenit în poza asta, poza patronului de magazin, pentru totdeauna, din cauza cîtorva săptămîni din anul 1979, cînd mi-a căşunat pe moment. Bănuiesc că putea să fie şi mai rău; puteam să mă duc la un birou de recrutare şi să intru în armată sau să mă angajez la cel mai apropiat abator. Dar, chiar şi aşa, mă simt ca şi cum mi-ar fi rămas întipărită o grimasă pe faţă şi acum trebuie să umblu toată viaţa schimonosindu-mă în felul ăsta penibil.

Pînă la urmă am renunţat să mai pun scrisorile la poştă; după vreo cîteva luni am renunţat şi să le mai scriu. Am mai avut fantasme criminale cu Marco, deşi moartea pe care i-o pregăteam a devenit mai rapidă (îl las o clipă, ca să-şi dea seama ce se-ntîmplă, şi apoi BUM!) - nu mai eram atît de pasionat de scenariile lente, sadice. Am început să mă culc din nou cu femei, deşi am privit toate aceste aventuri ca pe nişte accidente, nişte întîmplări, care nu-mi ridicau cîtuşi de puţin moralul. (Şi, precum James Stewart în Vertigo, mi-am compus un "tip": blondă, tunsă scurt, artistă, ameţită, logoreică, ceea ce a dus la cîteva greşeli dezastruoase.) Am renunţat să mai beau atîta, am renunţat să mai ascult versurile cîntecelor cu aceeaşi fascinaţie morbidă. (Un timp, am avut impresia că mai toate cîntecele în care cineva pierdea pe altcineva erau înspăimîntător de relevante şi, cum asta înseamnă întreaga muzică pop, iar eu lucram într-un magazin de discuri, eram speriat aproape tot timpul.) Am renunţat să mai compun replici ucigătoare care să o facă pe Charlie să se zvîrcolească pe jos, chinuită de regrete şi silă de ea însăşi.

Am avut, totuşi, grijă să nu mă implic prea mult în nimic, nici în muncă, nici în relaţii: m-am convins pe mine însumi că s-ar putea să primesc în orice moment un telefon de la Charlie, şi atunci ar trebui să acţionez într-o clipită. N-am fost sigur nici măcar dacă e bine să-mi deschid magazin; dacă ar fi vrut să plec împreună cu ea din ţară şi eu n-aş fi putut să mă mişc destul de repede? Căsătoria, ipotecile şi copiii nici nu intrau în discuţie. Nu renunţam însă la realism: din cînd în cînd aduceam la zi viaţa lui Charlie, imaginîndu-mi o serie întreagă de evenimente catastrofale (Stă cu Marco! Şi-au cumpărat împreună o casă! S-a măritat cu el! E gravidă! Are o fetiţă!), numai şi numai ca să rămîn în priză; evenimentele astea cereau o serie întreagă de reajustări şi transformări care să-mi alimenteze fantasmele. (Cînd o să se despartă n-o să aibă unde să se ducă! Chiar n-o să aibă unde să se ducă atunci cînd o să se despartă, şi o să trebuiască să o întreţin eu! Căsnicia o să-i deschidă ochii! O să-şi dea ea seama ce băiat bun sînt atunci cînd o să vadă că am grijă de copilul altuia!) Aş fi putut suporta orice veste. Orice ar fi făcut ea şi Marco, eu rămîneam convins că asta nu era decît o etapă prin care trecea relaţia noastră. Ei sînt tot împreună, din cîte ştiu, iar eu sînt acum din nou singur.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer