Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie
Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.
Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.
6. Cristian Iacob
Cristi Iacob în Viaţa şi moartea lui Richard 2
Ovidiu Miculescu: Ce moment din biografia dumneavoastră reprezintă de fapt punctul de pornire al relaţiei dintre Cristi Iacob şi Teatrul Mic?
Cristi Iacob: Chiar terminarea facultăţii. Am fost solicitat de către marele regizor Dan Micu, director în perioada aceea (1992) la Teatrul Mic. Vă închipuiţi că n-am ezitat nici o secundă să onorez invitaţia, cu bucuria şi emoţia de rigoare. De fapt râvneam în secret la Teatrul Mic încă de pe vremea studenţiei. În centrul scenei de la sala Teatrului Foarte Mic, profitând de faptul că unul dintre colegii de an lucra ca portar de noapte, am împlinit 20 de ani (ăsta a fost cadoul meu de ziua mea, un sfert de oră, singur, în sala goală, la miezul nopţii)
O.M.: A fost o decizie corectă pentru cariera teatrală a lui Cristi Iacob angajarea în anii '90 la Teatrul Mic şi nu în altă parte?
C.I.: Parafrazând spusa unui om emblematic pentru poporul român şi păstrând, evident, proporţia, eu nu sunt actorul Teatrului Mic, eu am privilegiul să fiu actorul Teatrului Mic.
O.M.: Într-o evoluţie a carierei în care televiziunea şi filmul s-au impus de la început, ce loc i-a rămas teatrului, în general, în viaţa de actor a lui Cristi Iacob?
C.I.: Cred că teatrul n-a fost surclasat niciodată din micul meu suflet de pe poziţia pe care este şi acum. Poziţia întâi. De acolo pornesc toate celelalte, poate mai spectaculoase, mai vedetizante sau mai bănoase, dar teatrul nu poate fi decât rege.
Cristi Iacob în Karamazovii
O.M.: Aţi trecut şi prin experimentul "directorul de teatru". Cum a decurs acest episod? Vă pare rău că nu aţi continuat?
C.I.: E un episod greu şi tulbure din viaţa Teatrului Mic, dar a trecut, slavă Domnului. Mă bucur că am reuşit să fac câteva lucruri pe care îmi propusesem să le fac. Dar, această postură de manager al unei instituţii presupune un talent real, pe care eu nu îl am. Nu îl am şi gata. Şi mai presupune şi un sacrificiu personal pe care trebuie să-l faci, iar eu nu am cum. Nu mă lasă inima să renunţ la scenă pentru un birou. Admir oamenii care pot face ceea ce eu nu pot. Sau aş putea, dar nu la parametri maximi. Şi le las lor întâietatea în aceste situaţii. Directoratul meu interimar a fost, de altfel, unul de forţă majoră.
O.M.: Regăsim în repertoriul recent al Teatrului Mic spectacole precum Profesorul în Lecţia de Eugène Ionesco, regia Radu Iacoban (2019) Gaunt, York, Episcopul Carlisle în Viaţa şi moartea lui Richard 2 de William Shakespeare, regia Radu Iacoban (2018). Ivan Feodorovici Karamazov în Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul Fraţii Karamazov de F.M Dostoievski, regia Nona Ciobanu (2017) sau Zanetto în Trei gemeni veneţieni, de Antonio Collalto, regia Nona Ciobanu (2015). Are mai mult timp pentru teatru Cristi Iacob acum decât în urmă cu 5 ani să spunem? Sunt altfel de roluri cele care predomină în ultimii ani?
C.I.: Pentru teatru voi găsi întotdeauna timp. Iar rolurile sau proiectele nu diferă de la o decadă la alta, nu sunt segmente fixe reprezentative pentru o perioadă oarecare de timp. Teatrul e un organism viu, pururi în mişcare, cu evoluţii şi involuţii, cu surprize plăcute şi neplăcute, cu agonie şi extaz, cu dragoste şi ură, cu alb şi negru cu agitaţie şi nemişcare. Tocmai de aceea mai bine te laşi în voia lui, ca în braţele unui ocean imprevizibil, decât să încerci să calculezi ţinte şi strategii. E un carpe diem savuros.
Cristi Iacob în Viaţa şi moartea lui Richard 2
O.M.: La modul general, din rolurile de teatru abordate, pe care le consideraţi repere în cariera dumneavoastră?
C.I.: E un răspuns la care mulţi strâmbă din nas, dar care la mine e real: toate. Cred că în fiecare dintre ele m-am aruncat ca nebunul cu capul înainte. Sigur că unele sunt de mai mare anvergură, altele sunt mai ofertante, unele sunt mai mici, altele mai mari, unele sunt partituri grase, altele nişte idioţenii. Dar dacă dintr-o tâmpenie reuşeşti să scoţi ceva bun, atunci asta se cheamă talent. Şi trebuie să faci tot ce poţi ca să resuscitezi nătărăul.
O.M.: Dintre partenerii de scenă sau regizorii de teatru cu care aţi colaborat, care credeţi că v-a pus în valoare mai mult potenţialul uman, actoricesc...
C.I.: Nu-mi ajunge loc să scriu atâtea nume. Iar dacă cineva mă va considera un actor demn de văzut asta o datorez numai celor din preajma mea. Fiindcă actoria e o meserie de grup, de echipă, de haită, în care nu poţi străluci decât potenţat de ceilalţi. Iar aici îi includ şi pe iluştri necunoscuţi din spatele scenei: sonorizatori, light-designeri, recuziteri, maşinişti, cabiniere, macheuze, personalul de sală. Fiecare are procentul lui de importanţă în viaţa unui spectacol.
O.M.: Cu o privire din interior, cum vedeţi performanţa Teatrului Mic în ultimii ani?
C.I.: E una fastuoasă. Pentru că suntem în frunte atât în ce priveşte calitatea spectacolelor şi a trupei, cât şi în ce priveşte proiectele şi premiile. Cuvintele sunt de prisos în faţa faptelor concrete. Portofoliul şi palmaresul din ultimii ani ale Teatrului Mic vorbesc de la sine.
Cristi Iacob în Karamazovii
O.M.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani? Care e atmosfera în culisele teatrului?
C.I.: E repertoriul demn de un teatru de repertoriu, cum este Teatrul Mic. Paradoxalul Teatru Mic, teatrul cu cea mai bună trupă şi aproape fără săli. Iar atmosfera este de echipă cu chef de muncă şi fără depresii artistice sclifosite.
O.M.: Televiziunea schimbă percepţia publicului asupra actorului Cristi Iacob atunci când îl vede pe scena de teatru?
C.I.: Probabil că da, dar nu mă prea interesează, fiindcă pe scenă credeţi-mă, arrrrrrrrrrunc toate bagajele şi balasturile televizioniste şi sunt 100% al teatrului. Fără preconcepţii sau aşteptări vedetistice.
O.M.: Aţi făcut mult film şi mai exact aţi lucrat cu mulţi actori şi regizori străini. Cum de nu aţi renunţat la teatru în acest context?
C.I.: Din teatru se trage seva actoriei. Acolo se întorc chiar şi marii actori străini de film. Pentru că ceea ce are teatrul şi n-are filmul este autenticitatea. Efemerul paradoxal etern. Dacă un actor e real talentat, la teatru se va vedea, nu neapărat la film, care este tributar tehnicii. Aici e live, e actor versus spectator, ochi în ochi, faţă către faţă.
O.M.: După cum ştiţi, s-au angajat mulţi actori tineri în ultimul timp la Teatrul Mic. Cum vedeţi acest lucru, este această nouă generaţie de actori una care se ridică la nivelul generaţiei dumneavoastră, sau chiar o va depăşi?
C.I.: Timpurile se schimbă, aşa e firea lucrurilor. Generaţia care vine din urmă e una de elită, iar noi, cei care am moştenit Teatrul Mic de la cei dinaintea noastră, cred că i-am primit cu braţele, sufletele şi inimile deschise. Apartenenţa la ceva te face mai puternic şi mai stăpân pe tine. Iar ei sigur înţeleg şi simt acelaşi lucru. Să dea Dumnezeu să iubească Teatrul Mic aşa cum îl iubim noi.
O.M.: Ce rol v-aţi dorit si nu v-aţi întâlnit cu el? Ce rol vă aşteaptă acum?
C.I.: Le aştept eu pe ele, nu ele pe mine. Teatrul Mic forever!
Cristi Iacob în Karamazovii