Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

67. Popîndăi în praful ud


Cornel Mihai Ungureanu

31.01.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
12 iulie 2001
Agigea doarme uneori pe spate. Alteori se ridică în două lăbuţe, ca un popîndău. Sau ca un iepuraş.

Cerul e senin, afară – o binecuvîntată răcoare. Larg am deschis fereastra. E bine, în cameră, doar că e totul vraişte. Aşa cum sînt în mintea mea: cinci proiecte de roman, vreo douăzeci de povestiri, articole şi teme date, Visele şi rubrica La geamandură pentru Asalt.

Pînă în toamna trecută mă ajuta Corina. Fără a fi un specialist literar, ea avea suficient instinct în a aprecia dacă un text e bun sau nu. Nu s-a înşelat niciodată. Dar, în acest an, n-a citit nici o povestire de-a mea.

În copilărie, la Alexandria, îmi plăcea să ud (cu stropitoarea sau cu o găleată) pămîntul bătătorit, poteca largă ce ducea de la poartă spre casa mică. Nici bunica mea, nici – mai tîrziu – tanti Dida nu erau încîntate de iniţiativa mea. Eu simţeam o mare bucurie, mi se părea că se răcoreşte întreaga curte, îmi era drag mirosul prafului ud.

Be your dreams! scrie pe spray-ul B. U. al Corinei.

"La lumina a două lumînări îţi scriu. E noapte şi nu ştiu ce a păţit neonul din bucătărie azi-dimineaţă, cert e că nu funcţionează becurile la noi în casă." Pagini vechi, pentru tine, găsite într-o carte.

Bine aţi venit în oraşul nostru e o chestie pe care voia şi Corina s-o spună, într-o dimineaţă, în gară, călătorilor cărora le-ar fi oferit un păhăruţ de ceai. Un proiect rămas nefinalizat.

Cu fratele meu aici (de astăzi el este în concediu), nu mai am camera mea. Va trebui tot timpul să o împart cu cineva şi îmi va fi greu să scriu fără singurătate. Mereu intervine ceva.

14 iulie
Tolănit pe mochetă în camera Corinei.

16 iulie
Despărţire de Nadia.

Tot răsfoiam nişte cursuri vechi (arhitectură funcţională, grade de libertate, proiecte mari defalcate pe sarcini simple, constrîngeri) şi, la sfîrşitul unui curs (pe verso e vorba despre variabile aleatoare; îmi place cum sună cîmp de evenimente – îmi şi imaginez o cîmpie nesfîrşită pe care se ridică, din loc în loc evenimentele) am găsit un început de scrisoare pentru Ane. Eram în tren. Şi era cîmp cu grîu verde închis, eu eram prietenul Alinei, Alina era prietena mea, dar mă gîndeam la ruptură. În timp ce Corina stătea la statuie cu gaşca, au venit poliţiştii şi ea le-a dat snacksuri, iar ei i-au rămas grav îndatoraţi.

Ieri am simţit o aşa de curată tristeţe, aşa de pură – doar ruptura de Nadia mă va scoate din ea – sau dragostea ei care, după cum ştim cu toţii, nu dă semne de viaţă.

Monotonă viaţă în oraşul meu. Nadia m-a sunat să vadă dacă m-am răzgîndit. Nu m-am răzgîndit. Nu mă duc la munte – şi ştiu ce înseamnă asta.

Ştii sentimentul ăla de exaltare care se întîmplă uneori noaptea – fericirea aia fără motiv, starea aia de maximă încredere în care toate ţi se par uşor de făcut (în ziua următoare)? Curajul de noapte cînd îţi spui că vei face lucruri pe care lumina zilei le alungă sau le amînă.

Trei nopţi consecutive cu insomnie. De fiecare dată am adormit după ce lumina zorilor a intrat pe fereastră.

Pe 20 e ziua Corinei.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer