Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Corina Dumitrescu şi libertatea de expresie


Oltea Şerban-Pârâu, Virgil Oprina

10.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Numele Corinei Dumitrescu s-a desprins cu fermitate în ultimul deceniu dintre solistele companiei de balet a Operei Române din Bucureşti. Aflată la apogeul carierei, ea continuă să încânte publicul cu cele mai importante roluri titulare ale baletului clasic.

Dintre baletele importante pe care Corina Dumitrescu le are în repertoriu amintim Don Quijote, Giselle, Lacul lebedelor, Baiadera, Spărgătorul de nuci, Frumoasa din pădurea adormită, Notre-Dame de Paris, Cenuşăreasa, Anna Karenina, Ritualul primăverii, Romeo şi Julieta şi nu numai, atenţia ei îndreptându-se şi spre partituri contemporane.

Corina Dumitrescu este una dintre puţinele balerine române care trăieşte în ţară şi are contracte importante în afara ţării. “Contactul direct cu alte scene ale lumii te face să progresezi, te duce înainte ca artist. Colaborezi cu alte trupe, cunoşti alte modalităţi de lucru, alţi maeştri de balet, vezi alte montări, alte stiluri şi, nu în ultimul rând, duci numele României pe alte meleaguri.”

Am văzut-o pe Corina Dumitrescu în roluri clasice, dar şi în creaţii originale, ale unor coregrafi profilaţi pe dansul modern. “Mi-aş dori să am în repertoriu mai multe roluri de compoziţie, care să abordeze probleme legate de feminitate, spectacole care să-mi dea mai multă libertate de expresie. E posibil ca publicul să aibă altă percepţie şi să spună peste ani că rolul vieţii ei a fost unul sau altul, şi-atunci despre mine se va spune că a fost Odette/Odile din Lacul lebedelor, poate pentru că l-am dansat foarte mult. Peste 70 de spectacole de Lacul lebedelor înseamnă foarte mult, cantitativ. Îmi iubesc toate personajele, dar cred că în momentul de faţă ar trebui să mi se ofere şi alte roluri. Am trecut de epoca în care era foarte important să fac 32 de fouettés şi multe piruete, de aceea şi personajele mele clasice de acum sunt mult diferite faţă de cum erau altădată. Caut mai mult în interior, decât în mişcare. Să exprimi şi sentimente prin forme, nu doar să arăţi forme. Personajul se coace în timp şi nu poţi rămâne la nesfârşit doar lebădă sau prinţesă. Mă bucur ca Răzvan Mazilu mi-a propus mie să o interpretez pe Francesca da Rimini, mă bucur că belgianul Marc Bogaerts s-a gândit la mine când a dorit să pună în scenă un personaj de complexitatea lui Camille Claudel, într-un libret care va sintetiza momente din relaţia ei cu sculptorul Auguste Rodin. Consider că mă aflu într-o perioadă în care pot da, din punct de vedere artistic, mai mult decât înainte. Mi-as dori ca Opera sa reia titluri precum Carmen de Bizet-Scedrin, pe care l-am dansat cu ani în urmă, dar şi spectacole în genul celor făcute de Mihai Babuşka – Palladio sau Transhumanţa, balete neoclasice, în care accentul cade pe formă, dar care te ajută să ieşi din şablonul poveştilor dansate. Şi mi-aş mai dori să dansez în creaţii ale marilor coregrafi neoclasici şi moderni actuali – John Forsythe, Jiri Killian, John Cranko şi alţii. La urma urmei, în toate marile companii din lume, o prim-balerină nu este doar o clasiciană, ci poate şi chiar este obligată să danseze orice rol sau gen, fiindcă repertoriul este variat.”

În afara Liceului de coregrafie din Bucureşti, Corina Dumitrescu a absolvit şi Universitatea de Teatru şi Film, arătându-se preocupată de creaţia coregrafică. După cum se ştie, cariera scenică a unei balerine se încheie la o vârstă destul de tânără, moment în care opţiunea către o continuare a relaţiei cu această meserie este extrem de delicată. Totuşi, această întrebare nu pare să o deranjeze pe prim-balerina Corina Dumitrescu : “Este clar că o dată şi-o dată, cariera de balerină se va termina. De aceea, eu am început de multă vreme să mă “îmbogăţesc”, încercând să aflu cât mai multe despre pedagogie şi creaţie coregrafică. Am ţinut ore de repertoriu la Liceul de Coregrafie, ocazional am montat lucrări proprii de mici dimensiuni – unele chiar au fost premiate – dar nu cred că acesta e viitorul meu. De pedagogie mă simt atrasă şi am avut deja ceva rezultate. Se spune că marii artişti împărtăşesc foarte greu din cunoştinţele lor şi că un mare dansator nu devine neapărat un bun pedagog, odată cariera de interpret încheiată. În ceea ce mă priveşte, cred sincer că o să fiu un pedagog bun.”

Am reluat discuţia cu Corina Dumitrescu chiar luna trecută, încercând să aruncăm o privire atât asupra trecutului cât şi a prezentului şi viitorului carierei ei.

Care este povestea începuturilor relaţiei între Corina Dumitrescu şi balet?
Am început cu gimnastica pe la cinci ani, când mama m-a dat la un club sportiv din cartier, probabil cu gândul de a-mi dezvolta abilităţile fizice. A trebuit să renunţ la gimnastică, însă cei care au observat la mine atât calităţi fizice, cât şi artistice au îndemnat-o pe mama să mă dea la balet. Aşa a început cariera mea, drumul meu spre balet. Am pornit la 11 ani (de obicei la 9 ani se începe). La 18 ani am terminat Liceul de coregrafie din Bucureşti şi am intrat la Operă “fără loc”. Era o vreme când concurenţa era foarte mare şi am obţinut doar un statut de colaborator. Nu aveam carte de muncă. După această perioadă s-a înfiinţat facultatea de pedagogie-coregrafie în cadrul I.A.T.C.-ului, am dat admitere şi am intrat. La vremea respectivă consideram că ar trebui să-mi îmbogăţesc spectrul artistic. În consecinţă m-am mutat la o companie de dans contemporan, Orion, unde am activat un an şi jumătate, după care am luat hotărârea că trebuie să mă întorc la Operă, pentru că de fapt acesta era drumul meu. Am reintrat în Operă, la început în ansamblu, după care am început să primesc roluri solistice şi, încet-încet, am ajuns la statutul de prim-balerină.

Un drum care a decurs treptat, cu multă muncă, fără “lovituri” spectaculoase...
Pot spune că a mers chiar greu, pentru că în vremea aceea competiţia era foarte mare. Erau mult mai mulţi dansatori. Acum, probabil că nu aş avea nici un fel de problemă...

Pornind de la momentul în care aţi ajuns să interpretaţi frecvent roluri solistice, care a fost relaţia şi respectiv proporţia între baletul clasic şi cel contemporan în cariera dvs. ?
De câte ori am avut ocazia, m-am îndreptat şi spre baletul contemporan. Am şi un premiu pentru coregrafie care chiar m-a surprins şi m-a amuzat la vremea respectivă. Într-o joacă, am făcut o coregrafie pentru o balerină italiană care a participat la Concursul “Oleg Danovski” de la Constanţa, pentru care am primit Premiul de coregrafie. Complet neaşteptat pentru mine, pentru că nu am avut şi nici chiar acum nu am pretenţii de coregraf. Am început să fac asistenţă la toate baletele lui Mihai Babuşka (şeful companiei de balet a Operei Naţionale din Bucureşti şi soţul Corinei Dumitrescu, n.n.) şi cred că acesta va deveni drumul meu, în paralel cu cel legat de pedagogie. Nu văd în mine un coregraf; evident că îmi mai vin idei, dar toate acestea sunt lucruri inerente pe care le împărtăşeşti celui cu care lucrezi şi care are în fapt această abilitate de a crea paşii de pe scenă. Îmi văd viitorul ca asistent coregraf, ca pedagog, ca formator de viitori dansatori.

Revenind la prezent şi referindu-ne la trecutul Corinei Dumitrescu, legat de dansul clasic, este clar că publicul românesc identifică persoana dvs. cu marile roluri ale baletului clasic...
Eu consider că în momentul actual un adevărat dansator este cel care poate să danseze orice, de la dans clasic, la neoclasic, la dans contemporan, la balet postmodern, să facă experimente... El trebuie să fie dispus şi deschis la orice experienţă. De fapt, dansul contemporan te eliberează de anumite clişee pe care le impune dansul clasic. De fapt, chiar şi în dansul clasic te poţi dezbăra de ele, pentru că în momentul de faţă acest balet clasic nu mai arată aşa cum arăta acum 20 sau 30 de ani. Face eforturi şi este nevoit să se apropie de “civil”, bineînţeles în limitele de rigoare.

Există o tendinţă către o comunicare mai bună cu mentalitatea actuală... Dar cum se poate face aşa ceva, când mijloacele de expresie, paşii, forma... toate sunt atât de stricte şi clare în dansul clasic ?
Dansul devine doar suport al unui text. Se dezvoltă în primul rând expresivitatea corporală ... Pentru că de cele mai multe ori trebuie să fii foarte atent la expresivitatea facială, pentru că distanţa dintre public şi tine – sala fiind mare – te poate determina să exagerezi. Şi nu e bine...

În ultimii ani au existat mai multe invitaţii pe linie profesionale în afara ţării pentru Corina Dumitrescu ? Care au fost cele mai importante prin prisma experienţei câştigate?
Am dansat cu Baletul Naţional Coreean la Seul, dansez de câteva ori pe an cu Baletul Naţional din Belgrad, cu Baletul din Cipru, am proiecte pentru Paris, în septembrie... Am avut destul de mulţi parteneri veniţi din afara ţării... Sunt experienţe care te ajută să te dezvoţi ca artist. Îţi înfrunţi mai bine emoţiile, eşti pus în faţa unor companii care au cu totul alt stil de dans, bineînţeles că nu trebuie ca tu să te adaptezi acelui stil. Trebuie să-ţi păstrezi personalitatea. Pentru că ceea ce te-a ridicat în România, te poate ridca şi acolo. Nu cred că publicul românesc e mai slab receptor decât cel din afară.

Cât de important este contextul. Mă refer la partener, la regie, chiar la ansamblul alături de care evoluezi ?
De cele mai multe ori eu mă acomodez uşor la condiţiile date. Dacă pot eu să dansez pe o scenă cum este aceea a Operei Naţionale, care este plină de “gropi”... Sigur că există spectacole în care îţi este totul foarte comod, colaborarea cu regizorul, cu ansamblul respectiv sau cu partenerul decurg normal. Sunt situaţii în care trebuie să faci anumite sacrificii pentru a ajunge la un numitor comun, atât cu partenerul, cât şi cu spectacolul în sine. Nu pot să spun că am avut ocazia prea des să lucrez în regii deosebite, însă eşti obligat să te adaptezi. În general am căutat să am parteneri cu care să mă înţeleg, mai ales pe scenă. Nu a contat ce s-a întâmplat în afara scenei, însă în general am găsit parteneri cu care am avut o comunicare bună sau foarte bună.

Ce v-aţi dori pentru baletul din România ?
Aş vrea să se înţeleagă că baletul românesc nu e cu nimic mai prejos decât cel al altor ţări. Diferenţele pleacă însă de la condiţiile financiare, care îl afectează pe dansator nu numai din punct de vedere social, ci şi artistic. Sunt lucruri pe care le pot modifica nu numai cei în drept, adică Ministerul Culturii, ci şi societatea românească, de la care aştept să-şi îndrepte privirea şi către artă, nu doar către sport. Cu un minim de independenţă bănească sunt convinsp că trupa noastră va începe să atragă interpreţi, coregrafi, maeştri şi, nu în ultimul rând, va schimba percepţia publicului printr-o îmbogăţire a repertoriului. Sper ca în curând să devenim companie naţională, astfel ca toate proiectele visate să se poată realiza cu mai multă uşuriţă şi să ne depăşim frustrările culturale, dovedind că suntem mai mult decât simpli executanţi. Oricum, viitorul va decide dacă, vorbind româneşte, am ales corect...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer