08.05.2020
Ilinca Bernea este Membră a Uniunii Scriitorilor din România. Romancieră şi poetă, a scris, de asemenea, piese de teatru şi scenarii de film. Este absolventă a Universităţii de Teatru şi Film, secţia Regie de Teatru şi este doctor în filosofie. Ilinca Bernea este şi artist vizual, cu participări la expoziţii naţionale şi internaţionale, şi colaborator al Facultăţii de Filosofie Bucureşti, laureată a unui premiu USR, a premiului pentru proză acordat de Convorbiri Literare şi a unuia pentru Sinopsis acordat de CNC.


Despre dumnezeii hârtiei şi darurile lor către o muritoare

B.L.: Te-ai născut într-o familie ilustră, din care au făcut parte marele etnolog Ernest Bernea şi pictorul Horia Bernea. A cântărit greu această realitate în devenirea şi educaţia ta? Conştiinţa acestui dat biografic a funcţionat ca o presiune înăbuşitoare sau, dimpotrivă, ca o moştenire stimulatoare, care te-a făcut, poate, să iubeşti şi mai mult tot ce faci acum?
I.B.: Pe Horia şi pe Ernest am avut bucuria să îi cunosc, dar nu îndeaproape. Abia acum îi descopăr cu adevărat gândirea lui Ernest şi încep să rezonez cu ea, citindu-i cărţile. Nu pot să spun că m-au influenţat, pentru că nu am stat îndeajuns în preajma lor. Am crescut printre oameni de ştiinţă. Tatăl meu, Radu Dobrescu, este un savant, un pionier în cercetare şi un filosof al ştiinţei, membru al Academiei Tehnice şi membru onorific al unor facultăţi de prim-rang, specializat în teoria haosului şi a sistemelor. Bunica mea, Elena Bernea, căreia i-am preluat şi numele după ce a murit, sora lui Ernest şi mama mamei mele, a fost o excepţională matematiciană şi profesoară de astronomie. Mama a fost în prima tinereţe o pianistă cunoscută în Braşov şi apoi o ingineră care a proiectat în România primele computere. Cel mai mult din familie mă regăsesc, ca profil uman, să zicem, în fratele tatei, Tiberiu, care este un psihiatru remarcabil. Există un desenator şi grafician foarte bun în vărul meu, Radu Dimitriu, tot din partea familiei tatei, pe care îl iubesc ca pe un frate. Şi el, ca şi fratele meu, e inginer. Trăind cu ei, gândirea mea se supune mai degrabă rigorilor şi reperelor ştiinţifice.

B.L.: Cum e să fii doctor în filosofie, specializat în estetică şi teoria artei, şi cum ai trăit acest parcurs de la începutul şcolii doctorale până la obţinerea diplomei? Ai simţit vreodată o încleştare între Ilinca cea riguroasă, cea supusă regulilor redactării unei lucrări ştiinţifice şi Ilinca-artista, cea care vrea să spună şi să dea totul în toate felurile?
I.B.: Cam aşa sunt toţi ai mei, mama e şi ea muziciană-ingineră, iată. Unchiul, pictor-psihiatru, iar tata e şi el poet şi calamburist. Eu am fost cea mai prostuţă din familie şi cam puturoasă. Mi-a fost clar de când eram copil că am să mă fac scriitoare, aici nu au prea fost dubii... Aveam o imaginaţie de nepotolit şi trăiam mereu într-un scenariu în mintea mea. Presiunea de a pune poveştile pe hârtie era mare. N-avem chef să cânt la pian, deşi acesta fusese planul mamei. Mi-ar fi plăcut să dansez. Probabil că e valabil pentru cei mai mulţi. Suntem puşi de mici pe o orbită. Aveam şi ceva înzestrări pentru filosofie, dar eu o practic în stil antic, nu contemporan. Nu scriu articole academice.

B.L.: Din formaţia şi preocupările tale active fac parte literatura, teatrul, dansul, pictura, fotografia - domeniu, în care ai obţinut, de altfel, şi câteva premii - şi, bineînţeles, filosofia şi estetica. La LiterNet ai o rubrică săptămânală de poezie, Legile Hazardului, ceea ce îţi impune un ritm de "producţie" după orar. Mi-ai spus că scrii zilnic cel puţin opt-nouă ore pe zi "sau poate chiar mai mult". Când şi cum le faci pe toate? Tu speli vase şi rufe, Ilinca Bernea?
I.B.: Sigur, când îmi sar în ochi... Glumesc. Sunt lucruri care mi-au intrat în reflex. Mă duc şi o oră la sala de fitness. Merg pe jos, prin parc, îmi plac mult parcurile Londrei, am şi iubit. E adevărat că nu am copii şi asta îmi permite multe libertăţi. Dar nu o spun cu bucurie.
Tratez scrisul tot ca pe viaţă personală şi domestică, cred că aşa se explică. Am şi pisici. Nu simt efortul, totul curge firesc. Lucrez acasă. Uneori mai sar peste câte o masă. Nu sunt foarte disciplinată decât cu textele, uneori vorbesc la telefon cât fac curat. În Londra am tabieturi şi trasee fixe, acolo nu prea gătesc acasă, deşi, uneori, îmi mai vine. Caut să evit stresul, nu fac nimic bine sub presiune. De aceea am şi preferat artele solitare. Cele ale spectacolului erau prea solicitante în sensul trăitului sub tensiune. Scrisul mă epuizează uneori, dacă e roman, dar sunt cumva obişnuită, antrenată. E ca un maraton. Când eram mai tânără mă consumam mai tare.


Poezie, proză, o cămaşă şi nişte sânge

B.L.: Între volumul tău publicat la LiterNet în 2002, Poeme în mi bemol major, şi poeziile din Legile Hazardului, apărute pe aceeaşi platformă începând cu 2017 şi până în prezent, se resimte o diferenţă considerabilă la nivelul registrului stilistic. Tonul liric a căpătat nuanţe mai aspre, mai obraznice, mai straighforward, dacă vrei. Am zice că tânăra obsedată de frumuseţe şi hălăduind printre stele a învăţat (sau acceptat că poate şi) să scuipe. Cum îţi explici devenirea aceasta?
I.B.: În ce priveşte scrisul meu, nu există manierism. Conţinutul impune forma. Scrisul meu de copilă era unul introvertit şi auto-exploratoriu, să zicem, cu instrumentele pe care le aveam la îndemână atunci. Când am început să scriu pe teme mai conflictuale şi cu miză socială, s-a schimbat şi registrul expresiv. În plus, pe atunci rezonam mai tare cu tematicile şi motivele poeziei moderne şi, încet-încet, am făcut paşi pe tărâmul celei contemporane.

B.L.: Ce influenţează nevoia ta de a te exprima prin poeme sau prin proză la un moment dat? Le faci să coexiste sau o formă de expresie o domină inevitabil pe cealaltă?
I.B.: Proză am scris doar când am avut de descărcat câte o poveste mai lungă şi mai alambicată. În interval de doi-trei ani se acumulează experienţe care se cer decantate aşa, de obicei în roman. Poezie scriu când îmi vine câte o idee, e ceva spontan, mă las pe mâna inspiraţiei şi iese ce iese.

B.L.: Ai un proces personal de "selecţie, suprimare şi reciclare"? Cât ştergi, cât reinventezi din ceea ce scrii în mod curent?
I.B.: În proză sunt foarte elaborată, lucrez cu multe straturi, ştiu de la început despre ce va fi vorba în fiecare capitol. Poeziile le scriu în general lăsând textul să graviteze în jurul unei idei sau să leviteze peste o anumită atmosferă interioară.

B.L.: "Ca şi sângele, poezia ar putea păta albul cămăşilor, s-ar putea infiltra în canalul în care se scurg rămăşiţele zeilor", spui tu în poemul La capăt. Ţi-a adus poezia rele şi belele în viaţă? Ce cămăşi ţi-a pătat ţie poezia?
I.B.: Pentru mine, ca pentru mulţi alţii de altfel, poezia e o metaforă a sexualităţii. Benedetto Croce, care e filosoful meu preferat în domeniul esteticii, a fost printre primii care au teoretizat chestiunea. Pe urmă, Gaston Bachelard, în Apele îndrăgostite, face nişte variaţiuni pe temă. Ce trebuie spus este că amândoi se aliniază tradiţiilor antice greceşti care vedeau în poezie starea de graţie a fiecărei arte în parte, iar arta amorului este poezie pură. Se poate spune şi invers, că lirismul e tensiune erotică. Limbajul poetic trezeşte simţurile dintr-un fel de apatie, le pune în mişcare şi odată cu ele se trezesc şi alte stări-fantomă. Dragostea are meritul că angrenează toate simţirile, e o apoteoză a unei arderi estetice, în fond, e o stare prin excelenţă lirică. Frumseţea li se dezvăluie simultan tuturor simţurilor, în dragoste şi în poezie. Nu se rezumă niciodată la un singur plan, cum se întâmplă când asculţi muzică sau vezi un tablou.

B.L.: Este scrisul o neputinţă, o compensaţie care vine din incapacitatea de a trăi plenar sau o resimţi, dimpotrivă, ca pe o "putinţă supremă", un fel de superpower care nu exclude nicicum acest trăit pe deplin? Ştiu, o întrebare imposibilă, cu tentă kitsch şi poate cu un fals conflict...
I.B.: Sigur că umple şi golul respectiv, când e cazul, e şi super-putere la nevoie, e o antecameră a realităţii, o extensie a existenţei. Nu are întotdeauna aceeaşi funcţie. Uneori e sală de antrenament al gândirii, alteori spaţiu de rugăciune, alteori exerciţiu ludic sau contrapondere a melancoliei. Sunt zile în care mi se pare un simplu obicei vicios şi zile în care mă gândesc că e exact ceea ce mă menţine calmă şi în echilibru.

B.L.: Într-un interviu acordat revistei LandEscape, spuneai că "one cannot make art inspired by theory, on the contrary, in order to make art, one has to get rid of any theoretical influence from his (her) own feeling and understanding." Este însă oare posibil ca artistul să se izoleze în creaţie de tot ceea ce s-a sedimentat inconştient şi definitiv în el ca acumulare teoretică? Ce le-ai răspunde celor care cred că această "debarasare de orice influenţă teoretică" este o iluzie?
I.B.: O iau mai pe ocolite. Unii impun registrul dialogului şi mobilul. Sunt inşi care nu pot schimba două replici sau asculta cea mai scurtă naraţiune fără să îi schiţeze imediat modelul teoretic. E un sindrom. Eu, fiind de felul meu predispusă să fac ce vrea celălalt, dacă mi se cere să mă produc abstract şi în termeni filosofici, mă execut. Dar nu ar fi niciodată prima mea opţiune. Când sunt lăsată să aleg eu, spun poveşti, cu haz, în general se râde... Şi reuşesc, de multe ori cu succes, să las povestea în seve proprii. Sigur că stilul relatării e deja interpretare. Dar interpretarea nu are neapărat o teorie în fundal, o formă de cunoaştere teoretică. Există mai multe tipuri de cunoaştere. Eu am - lucru dovedit prin teste - o gândire foarte puternic conectată la cunoaşterea senzorială. Poeţii, artiştii cam aşa sunt de fel. De exemplu, pot să descriu cu un grad de acurateţe destul de mare biografia unui om privind o poză. Sedimentările de care aminteşti sunt mult mai pregnante la cei care structural sunt mai predispuşi la înţelegere matematică şi analitică. S-au descoperit - prin cercetările lui Jung - câteva fenotipuri ale inteligenţei net diferite. Cea senzorială, pe care o posed eu, operează cu modele pe care le recunoaşte în natură, e foarte legată de empiric. Artiştii înţeleg cu corpul, gândesc cu simţurile. E greu de explicat, dar foarte uşor de dovedit. Şi mai e ceva: pe măsură ce mai trăim una, alta, teoriile pe care le creditam anterior se mai clatină... Viaţa şi experienţele sunt făcute să ne răstoarne reperele, nu să ni le confirme.


Fetiţă, femeie, fantasmă

B.L.: Poemele tale, în special cele din rubrica Legile Hazardului, sunt străbătute de imaginea unei femei-cameleon, ambiguă, capabilă de metamorfoze uimitoare, de la cea mai supusă până la cea mai eretică şi "vrăjitorească". Dar ceea ce m-a frapat în mod special a fost cruzimea cu care intentezi singură procese acestei femei, în tonuri care amintesc uşor de (auto)violenţa unor Sarah Kane sau Sylvia Plath. Nu te interesează, înţelegem, prototipul femeii "în control"...
I.B.: Cameleonismul e al artistului care imaginează, cred; nu îmi dau seama. Nu sunt conştientă de faptul că eul ficţional poate avea atâtea chipuri. Conflictul meu e cu lumea, e în mine o femeie care îşi adoră iubitul, care e la picioarele lui. Eu mă supun doar Zeului Eros. În faţa oricui altcuiva sunt altfel... E o schismă cât toate zilele în mine între viaţa intimă, care e raiul, şi mediul social, care e iadul. Să zicem că scrisul e un fel de purgatoriu, care se întâmplă la confluenţa dintre cele două vieţi ale mele. De asemenea, lumea mea interioară e în armonie, în pace. N-am avut în viaţa mea un conflict interior sau vreun moment de derută în care să nu ştiu cine sunt şi ce îmi doresc. Relaţia mea cu lumea, însă, e una conflictuală, poate de aici apare armata de femei de care zici. În dialog cu lumea sunt obraznică, rebelă, erezia e acolo. În faţa bărbatului dorit stau în genunchi. Spaţiul intim e sacru pentru mine, erosul e sacru. Dar în cel profan şi "străin", în planul exilului, sunt în permanentă stare de alertă. Mediul mundan e un focar de angoasă. Eu, ca femeie, sunt ingenuă şi sfioasă. Nu mă reped la microfon, nu sar la bătaie, sunt mereu tampon între forţe opuse, caut calea de mijloc... Scrisul e un purgatoriu, da, ard nişte lucruri în conflicte trăite fictiv. Simt că această ingenuitatea mea e prezentă şi în esenţa poeziei proprii.
Erezia e întotdeauna faţă de obiectul credinţelor altora; faţă de a mea, sunt cât se poate de devotată.

B.L.: Îţi foloseşti poezia ca pe un act de răzbunare faţă de bărbaţii care nu te-au apreciat, faţă de o cultură care te-a învăţat să fii "o fetiţă bună" şi, în fine, faţă de tine însăţi?
I.B.: Pe mine nu m-a dezamăgit cu nimic bărbăţia, doar lipsa ei. Simt nevoia să o spun. Dar nu am niciun fel de porniri răzbunătoare, sunt foarte instinctuală şi reflexul de apărare e bun, nu mă consum cu "victimitatea". Dacă cineva se poartă rău cu mine, dispare din viaţa mea, consecinţa e că îl uit. Eu nu am suferit grav decât de dor. Şi de cei dragi care sunt departe şi de cei care nu mai sunt. Mediul cultural în care am crescut eu, şi nu mă refer la familie, ci la societate şi şcoală, a încercat să îmi demoleze feminitatea şi m-a chinuit încercând să scoată din mine o formă de revoltă artificială şi de rebeliune fără miză. Eu sunt o fată cuminte şi genul de femeie care nu iese din cuvântul bărbatului ei şi nici nu intenţionează. Îmi place imens să spun: "Sunt femeia lui", uneori chiar şi sclava lui. Nu aş suporta în preajma mea un bărbat care nu mă domină. Mi se pare grotesc să conducă femeia la tango sau în cuplu. Bărbaţii din viaţa mea, rude, prieteni, colaboratori, sunt minunaţi. Nu m-au supărat cu nimic, mi se pare chiar că mă supraestimează. Nu sunt nimic fără bărbat. Mă simt minunat sub puterea privirii lui. Graţia, fascinaţia şi dorinţa pe care această privire o investeşte în mine mă fac să mă simt şi să fiu feminină, iar feminitatea e tot ce preţuiesc mai tare.
Sigur că social apar situaţii oribile, dar societatea e o junglă, e inevitabil. Nu mă aştept să fiu iubită, înţeleasă sau evaluată just în afara mediului meu. Eu sunt complet indiferentă faţă de evaluarea socială pentru că sunt foarte iubită în viaţa particulară. Cei care cer cu atâta insistenţă respectul şi aprecierea sociale sunt oameni cu probleme în spaţiul lor vital şi în mediul intim. Nu se justifică nevoia de a fi înţeles de străini dacă eşti înţeles de ai tăi.
Răfuiala mea e cu directivele culturii contemporane care are în centru o nouă icoană a Fecioarei de Fier, un imago al unei amazoane înzestrate cu o independenţă trupească şi sufletească din registrul distopiei. Nu suntem făcuţi să trăim "dezlegaţi" de sexul opus, nici unii, nici ceilalţi. Eu iubesc bărbăţia, lipsa ei, de care dau dovadă unii, îmi pare mai stânjenitoare.
Mă mai răfuiesc şi cu stilurile de viaţă promiscue, cu faptul că sexualitatea femeilor nu este deloc respectată. E inadmisibil dispreţul culturii contemporane la adresa nevoii funciare, instinctuale, a femeilor de stabilitate intimă. Ele nu sunt "vânători", ele nu au chemare să fie cu o armată de bărbaţi, cele două tipuri de sexualitate sunt diferite şi nu pot fi echivalate. Abia atunci e discriminatoriu, când femeilor li se cere să se muleze pe tiparul psihologiei sexuale masculine. Psihismul celor două sexe e diferit, iar misoginia ar înceta doar dacă cultura socială va fi dispusă să admită chestiunea.

B.L.: Dar din păcate misoginia, fără constrângeri sociale şi legale, cel mai probabil nu va înceta, iar scenariul pe care îl descrii tu aici este mai degrabă o excepţie, un caz privilegiat într-o lume în care există taţi ce îşi violează fiicele, bărbaţi care îşi omoară chiar acum partenerele în bătaie sau conducători religioşi care hotărăsc ce poate să facă sau nu o femeie cu corpul ei. Cum împaci tu, în termeni şi mai concreţi, feminismul tău personal, trăit aproape ca un fel de ritual, cu necesitatea, cred eu, indiscutabilă, a unui feminism social, care are nevoie să se fondeze, totuşi, pe o formă de universalitate pentru a putea opera în sprijinul femeilor din întreaga lume? Cât despre "mularea pe tiparul psihologiei masculine" care li s-ar impune femeilor de astăzi, generalizarea îmi pare riscantă şi nedreaptă. Dacă tu te simţi confortabil, ca femeie straight, cu raportul ales de tine însăţi faţă de feminitatea ta şi bărbaţii pe care îi iubeşti, de ce să nu admiţi că există o varietate infinită a acestor raporturi de la om la om şi că toţi au dreptul la aceeaşi vizibilitate în societate, indiferent de poziţia lor pe axa sex-gen?
I.B.: În mediile culturale progresiste există indiscutabil această tendinţă de disoluţie a genurilor. Sunt chestiuni despre care am vorbit pe larg într-un interviu luat de Andra Tischer (vezi aici I şi II - nota LiterNet), mi-e că mă lungesc prea mult şi că mă repet pentru că am tot scris pe tema asta. În linii mari, eu văd raportul yin-yang ca pe unul de forme şi forţe naturale, înnăscute. Să zicem că sunt mai esenţialistă în această privinţă şi mai apropiată de psihanalişti, de Freud şi de Jung. Nu e o aşa de mare schismă între ideile lor în ce priveşte viziunea asupra masculinităţii şi feminităţii. Mă regăsesc în feminitatea tradiţională şi mi-e greu să îmi imaginez că această chestiune e doar un caz particular. Tot ce scriu şi fac are legătură cu o formă de epifanie a eternului masculin-feminin. Sigur că ororile pe care le-ai pomenit sunt o ruşine şi o nenorocire şi sunt necesare programe şi reforme sociale. Dar şi la adresa bărbaţilor se întâmplă în regimurile autocratice multe abuzuri, şi drepturile lor sunt încălcate în anumite contexte. Mulţi sunt târâţi pe front sau în armată, sunt torturaţi ca prizonieri. Sunt probleme globale greu de gestionat. Nu cred, însă, în reformele sociale impuse prin edict sau prin revoluţie, ci doar în cele care se produc prin consimţământul comunităţii, în timp.
Misoginia e ceva foarte prezent şi nu doar în aşa zisa lume a doua sau a treia. Femeile sunt încă realmente maltratate şi dispreţuite, mai ales pentru tot ce ţine de natura lor şi de instinctele lor. Sexualitatea lor e în continuare considerată, cam peste tot în lume, un accesoriu, un element de agrement dedicat satisfacţiei masculine. Dorinţa femeilor nici nu e luată în calcul, nici măcar faptul că au nevoi sexuale. Dar, din păcate, educaţia şi cultura respectului dintre genuri sunt chestiuni care variază de la familie la familie şi de la individ la individ. N-aş putea să spun că există o categorie de oameni mai predispuşi la misoginie. Eu am cunoscut misogini hiper-educaţi, de ambe sexe, şi oameni fără studii care respectă femeile şi se poartă minunat cu ele.

B.L.: "Nici de Dumnezeu nu e nevoie până nu iubim cu adevărat" - aşa îţi închei textul Sfârşit de 2019, publicat pe LiterNet în rubrica tradiţională de Topuri de final de an. Este iubirea un mod de a-ţi inventa o religie, un ritual personal sau un mod prin care poţi da, în sfârşit, contur acelui Dumnezeu care ai vrea uneori să crezi că există, aşa cum o declari răspicat şi în poemul Ora nebuniei?
I.B.: Cred că dragostea dintre bărbat şi femeie e ce am eu mai sfânt, ca să o zic simplu şi la obiect. Pentru mine, Dumnezeu (deşi mă feresc să îi spun aşa) e Eros. Uneori îmi pierd credinţa. Dar de obicei cred că e atotputernic şi că învinge orice. Când am scris acel poem eram într-un moment greu. Poate că fiecăruia i se arată în alt chip: ca justiţie divină sau compasiune sau bunătate sau infinită clemenţă. Mie mi-a fost dat să îl descifrez în trăirea erotică. Toate celelalte chestiuni mi se par relative, profane şi cam prea la cheremul omului şi libertăţilor conştiinţei lui. În termeni filosofici, probabil că sunt deistă. Sunt legată de instincte şi de natură, miracolul e forţa vitală care face ca lucrurile să dăinuie. Erotismul nu e manevrabil raţional, e mult mai presus de noi şi de pârlitele noastre de conştiinţe. Noi suntem doar în trecere pe-aici, ca indivizi, dar ceea ce numim suflet ţine mai mult de trăiri mai universale, mai abisale, de ceea ce investim în formele de care suntem noi legaţi.
Pentru mine, sufletul e un amestec de pasiune şi melancolie, ele sunt mereu feţele aceleiaşi medalii. Sunt poftă de viaţă, legătură cu viaţa. Dincolo de sufletul personal, este unul al lumii şi unul care e centrul a orice există. Dumnezeu e acest centru al conştiinţei a tot ce există, poate...


Geografii subiective

B.L.: În Numele tău şi alte erezii, precum şi în Aquaphobia, roman a cărui publicare a fost amânată din cauza declanşării pandemiei, Turcia are un rol privilegiat, devenind un spaţiu geografic şi intim care influenţează decisiv destinul personajelor. De ce Turcia şi ce înseamnă ea pentru protagonista din roman?
I.B.: Turcia e o lume a contrastelor şi un mediu foarte eclectic. Un spaţiu de confluenţă a multor culturi, credinţe, cutume. Şi acum e la fel. Există mai multe Turcii suprapuse şi intercalate, e fascinant. Timpurile se amestecă şi se suprapun. Simţi suflul şi sufletul mai multor epoci şi chiar civilizaţii cum răzbat prin ziduri şi prin atmosfera levantină.
Turcii au o axiologie care se bazează mult pe o cultură a onoarei şi datoriei. Pasiunea e contrapunctul firesc al trăitului sub asemenea auspicii. Chiar şi cei laici sau nereligioşi, liberali, au tendinţa de a pune pe primul plan îndatoririle. Dorinţele răbufnesc eruptiv în pusee pasionale. În Imperiul Otoman a existat o formă de multiculturalism activ, care se simte puternic şi acum în marile oraşe. Ceea ce am descoperit ca trăsături şi calităţi dominate la turci sunt: simţul responsabilităţii, un fel de pacifism care se răzbate până şi în timbrul molcom şi discret al vocilor şi în felul în care gesticulează, o căldură nedisimulată şi un sentimentalism pe care noi l-am numi naiv. Nu promit fără acoperire şi mai ales nu bârfesc. Mi s-a părut ireal, dar am cunoscut îndeaproape peste 20 de turci din medii diferite şi, oricât de şocant ar părea, nu bârfesc. Bărbaţii au arta seducţiei în sânge. Ştiu să subjuge o femeie din priviri. Şi nu numai. Este o adevărată artă secretă a amorului pe care ei o stăpânesc şi pe care "revoluţiile sexuale" şi emancipările filosofice ale occidentalilor nu o pot concura. Comparativ cu mediul în care am crescut şi cu cele în care am mai trăit, în Occident, pot spune că Turcia este un spaţiu cultural mult mai favorabil senzualităţii şi valorizării ei. Au centrul de greutate în inimă, nu sunt raţionalişti precum europenii cu care am tot convieţuit. Am avut şi un soţ canadian, amerindian. Şi ei sunt oameni mai puţin centraţi pe arte marţial-intelectuale şi pe stiluri de viaţă smucite şi cerebrale, sunt mai puţin tensionaţi decât cei din culturile europene. Sigur, eu am trăit printre turci obişnuiţi, orăşeni, nu printre figuri sociale importante sau printre ţărani din sate izolate. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost faptul că au obiceiul să relaţioneze mult în grup. Dacă ai prieten turc, trebuie să te cunoască toate rubedeniile. Dacă ai o prietenă, ajungi să te întreţii cu toată gaşca. Noi suntem obişnuiţi cu un stil de interacţiune individual. Nu îmi place atunci când fac bisericuţă femeile şi bărbaţii separat. Nici când se duc ei la ceai şi se pun pe sporovăit în legea lor şi se aşteaptă să nu te plictiseşti. În schimb, îmi place că femeile sunt foarte dichisite în intimitate, în casă se aranjează ele de fapt, dantelele şi farmecele nu se etalează în public. E o chestiune care se potriveşte cu sensibilitatea mea. Nu am simţit niciun fel de concurenţă în mediile turceşti, femeile au fost foarte prietenoase şi bărbaţii curtenitori. Spiritul competiţional e mult mai puţin prezent. Dar e greu de suportat chestiunea cu familionul şi comunitatea. Eu sunt foarte reticentă la relaţiile de grup şi la suroritatea impusă social. Şi prieteniile mi se par greu de frecventat în "clan". Sunt foarte intimistă şi individualistă în forul meu lăuntric. Aş putea trăi cu omul meu în sălbăticie fără probleme.
Mai e ceva care în acelaşi timp mă impresionează, mă tulbură, dar nu pot să spun că mi se pare tocmai în regulă este că, dacă un băiat se naşte într-o familie sărmană sau cu probleme, el are răspunderi, încă de mic, cel mai adesea e nevoit să muncească de timpuriu, de la zece ani chiar, maxim de la paisprezece. Uneori nu îşi poate permite nici să meargă la şcoală. E foarte scump să te întreţii într-o facultate bună acolo. Îndatoririle faţă de familia în care s-a născut pot fi valabile şi o viaţă. De asemenea, nu se prea însoară dacă sunt săraci, căci nu acceptă rudele fetelor. Încă se practică şi căsătoriile aranjate.

Dacă nota dominantă emoţional în Occident e cinismul, în Turcia e melancolia. E o stare de tânjală care mocneşte în tot şi în toate, în felul lor de a percepe şi asimila timpul, în felul lor de a gestiona crizele, dilemele sau dramele. N-aş zice că e fatalism balcanic, ci mai degrabă o împăcare cu soarta al cărei efect secundar e o nostalgie cronică a celor doar visate şi presimţite.
Îmi spunea anecdotic un prieten: "Turcii au răbdare infinită". Aşa e. Trăiesc cumva fără presiunea de a schimba, de a îmbunătăţi şi de a inova. Sunt mai degrabă predispuşi la contemplaţie. Încă nu i-a atins sufleteşte blestemul modernităţii, febra aceea a progresului care nu te mai lasă să savurezi nimic. Tocmai asta face presiunea modernistă: nu permite aprofundarea şi plictisul, liniştea din care ţâşneşte acel ceva răscolitor, care face sufletul să cânte sau să jelească.

Romanul meu, Aquaphobia, este povestea unei femei şi a doi bărbaţi. Unul cu o spaimă patologică de apă, celălalt un înotător înfocat. Întâmplarea îi pune în legătură pe cei doi, în copilărie, când are loc un accident, iar cel cu fobie de apă este salvat de înotător. Cel scos din valuri îşi tot caută salvatorul, căruia nu îi cunoaşte numele, dar nu dă de el până în ziua în care, la peste 40 de ani, îi vede mutra de puştan pe ecranul telefonului amantei sale, care e cea al cărei monolog ţese toată naraţiunea. O coincidenţă de destin face ca ea să fie persoana de legătură dintre ei.
Romanul conţine mai multe piste de investigare a contemporaneităţii din lumea liberală, o caută de boale şi de ifose. Personajul principal, care deţine vocea confesivă, e un caz de inadaptare, o conştiinţă romantică într-o societate barbar utilitaristă. Puritanismul îi face intolerabilă convieţuirea cu precaritatea şi mediocritatea relaţiilor de tip nou, cu jocurile de societate, cu spiritul nu ludic, aşa cum se pretinde, ci mai degrabă facil al vremurilor actuale. Evadarea e însă imposibilă, pentru că ea însăşi poartă stigmatul mediului din care vrea să fugă. Personajele negative sunt colective: rătăciţi şi inadaptaţi care se cred vindecători, "hateri" travestiţi în vânzători de minuni, adaptaţi care speculează slăbiciuni, justiţiari sociali resentimentari şi amatori de promiscuitate, împătimiţi ai "trăitului fără consecinţe" din noua junglă sexuală. Fibra ei pasională o menţine în tensiune, ea nu se poate împlini nici în climatul de experiment perpetuu şi libertinaj pe care i-l oferă lumea familiară, căci e prea derizoriu, nici în cel de restricţii şi represiune a trăirii pe care lumea veche îl impune romanticilor. E un personaj cu simţ tragic într-un context istoric din care tragedia a fost alungată şi în care cei ca ea sunt priviţi ca fiinţe patetice. E un paria, dotat cu toate datele pentru o carieră de succes şi pentru o viaţă de individualist rebel. Ea refuză această ofertă de destin, pentru că visează la o viaţă simplă, visează să fie femeia cuiva. Unul dintre capitole vizează tema îmbătrânirii. Cum se simte o femeie când e privită ca "expirată".
O femeie, două iubiri, perfecte şi imposibile. Miza ei e să ştie cu cine se îngroapă.

B.L.: În acelaşi timp, pe harta ta personală, şi Londra pare să fie un reper semnificativ în scriitura ta, dacă ne gândim la romanul Cutia Neagră, dar şi la multe dintre poemele tale. În lumina a ceea ce ai povestit despre Turcia, ce înseamnă spaţiul occidental anglo-saxon pentru tine şi cum îţi influenţează viaţa şi scriitura această "plimbare" perpetuă între două lumi atât de diferite?
I.B.: În lumea londoneză am descoperit Turcia. Pe urmă am făcut săpături ceva mai adânci. Ambele romane pe care le-am scris în ultimii ani se împart de fapt între trei lumi: România, Anglia şi Turcia. Le cunosc pe toate trei îndeaproape. Povestea din Numele Tău are şi o dimensiune istorică, în sensul că acţiunea se derulează pe două falii temporare, dintre care una e în contemporaneitate şi cealaltă în renaşterea otomană.

B.L.: Nu ţi-a fost teamă, punând pe hârtie aceste raporturi geografice şi socio-politice dintre două culturi străine, că rişti să exotizezi un stil de viaţă şi un anumit tip de profil uman prin privirea ta de outsider?
I.B.: Depinde cum abordăm orice subiect. O cultură nu mai e chiar străină când trăieşti în ea. Despre Londra e chiar foarte uşor de scris din interior, e un port al lumii, plin de emigranţi. Asta nu înseamnă că aş contesta posibilitatea de a concepe o ficţiune în proză despre un mediu social la care nu puteam avea acces direct. Orice roman istoric e rezultatul unei documentaţii temeinice şi al unei imaginaţii bogate. Când mediul invocat nu e accesibil direct autorului, el procedează în mod analog. Dar nu cred că m-aş fi hazardat să scriu despre Thailanda fără să fi trăit cu thailandezi... N-aş risca să scriu nici despre viaţa unor ţărani din Bucovina. Dar eu trăiesc cu români, englezi şi turci. Oricum nu încerc să fac frescă socială, nici să scriu roman cu substrat politic. Scriu doar despre chestiuni pe care le cunosc îndeaproape.

B.L.: Se poate trăi dragostea pentru o cultură, pentru un spaţiu geografic precis, asemenea unei poveşti de iubire?
I.B.: Nu îmi dau seama. Eu nu cred că aş putea. Când însă am apucat să iubesc un om cu toată fiinţa mea, îmi vine să sărut pământul pe care a călcat. Am simţit, de la un punct încolo, nu doar că destinele noastre fuzionează în prezent, ci că îl cunosc dintotdeauna, că şi viitorul şi trecutul nostru sunt legate prin fibre sensibile, că ni s-au amestecat şi copilăriile. Îmi pare că am fost mereu împreună, că undeva, dincolo de pelicula de la suprafaţa conştiinţei, sufletele noastre au fost mereu într-o continuă comunicare, că toate momentele petrecute în singurătate, de fapt, au fost momente împreună. Ba chiar uneori am viziuni şi de dincolo de biografiile actuale, îmi vin în minte, ca nişte amintiri îndepărtate, scene cu noi din alte veacuri. Îi recunosc celui iubit chipul în tablouri de acum sute de ani, îl văd trecând pe uliţele unor oraşe necunoscute sau dispărute... Gellu Naum, pe care am avut şansa să îl cunosc personal când eram adolescentă, spunea că unii dintre noi sunt meniţi să fie paznicii dragostei pe pământ. Eu aşa simt, că doar de iubit sunt bună...
Cu cât e mai profundă o dragoste, cu atât e mai puţin particulară, ea transcende graniţele propriei biografii... Resimţi prin ea, cum zice Jung, o fiinţă arhetipală, universală. În tot cazul, are o dimensiune abisală care te aruncă peste bordul propriilor limite şi coordonate de destin.
Există încă un tabu în simţul comun legat de faptul că omul n-ar putea iubi mai mult de o dată în viaţă la modul ăsta. Ba poate. În ultimul meu roman, Aquaphobia, arăt că se poate.

0 comentarii

Publicitate

Sus