Ordonez puţin, ca să nu amestec idei mai târziu. Deşi în reţeta noastră amestecatul e fundamental.
Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani e teatrul ăla care nu se mai face, dom'le. Sau - bine - se face, dar cu eforturi cosmice subapreciate. Casa Tineretului e locul desfăşurării noului val de teatru botoşănean, pentru că - trebuie spus - teatru în Botoşani chiar se face. Amintirile mele cu 'ăl mare sunt mult prea puţine, dar amintirile mele cu teatru sunt toate cele pe care le am. Şi mi-am promis să iau în serios rolul de spectator-comentator. Nu am apucat până să vin acasă - în mare parte din vina timpului şi / sau a mea că nu mi l-am făcut. Dar în cealaltă mare parte pentru că am vrut să încep cu o cronică de acasă.
Am aterizat - aşadar - în ajun de Joia Tineretului - o iniţiativă ludică (dar demnă de luat în serios) marca AmFiTeatru - care de obicei strânge o sală (pe care o putem numi şi salată - fiindcă nu există niciodată un grup-ţintă ca vârstă - cred că e despre a te simţi tânăr, dar nu exclud nici curiozitatea), alteori o sală şi un sfert. De data asta (mi-aş dori să spun "ca de fiecare dată" şi o să lucrez la asta în viitorul apropiat) m-a strâns şi pe mine. Ca public, sau în braţe. Cum vreţi. Am auzit din nou "căutaţi scaunele libere rămase" - semn că atmosfera marca Joia Tineretului se păstrase exact aşa cum o ştiam.
Reţeta dragostei a ieşit din condeiul gastronomico-sentimental al Sabinei Balan, creaţie, nu simplă culegere (deşi e frumos de amintit orice reţetar vechi cu foi îngălbenite în care balanţa înclină spre deserturi şi - desigur - are pe prima pagină motto-ul clasic: "Dragostea trece prin stomac").
Sinestezia asta de spectacol am prins-o şi mai demult. În 2014, cred. Pe atunci abia intram în referinţele de acolo, acum am trecut prin toate. Dar e important de revăzut în momente cheie. Nu e greu de ghicit că un spectacol care revine are un motiv bun să revină. Spectacolul ăsta a avut - probabil - o mie de motive. A revenit - cu nostalgie şi copii şi o grămadă de dileală. Mi-e dor şi de asta de multe ori.
Obiectiv:
Se iau:
2 oameni
2 perechi de ochi
200 g de emoţii
200 g de fâstâceală
150 g de roşeaţă în obraji
300 g de contact vizual
3 linguriţe de fluturaşi în stomac
Preparare: cel puţin 3 întâlniri
Gătire: o clipă care pare o eternitate
Cam asta este, după noi, Reţeta dragostei.
Subiectiv:
*sunete de smiorcăială şi dor*
Profesional vorbind (totuşi, e o cronică, frate, revino-ţi):
(Am pus heading-ul ăsta ca să pară că urmează să dau. Să critic. Să zic de rău. Să ceva, orice. Dur, nu?)
Una bucată băiat plus una bucată fată plus una bucată cină iluzorie reiterată. Totul într-un aluat de ritm şi dinamică uau - genul ăla care te ţine în scaun şi te saltă din scaun de bucurie (în acelaşi timp). Interacţiune cu sala - şi asta venită în momente imprevizibile - cling-cling! Şi o grămadă de detalii cu plus-valoare.
De pildă, costume minunate - din alea pe care să îmi doresc să le port pe stradă mereu - în calitate de hipster - după ce e gata spectacolul. Nu ştiu dacă simt doar eu asta, dar dacă vreau să port ceva neobişnuit după un spectacol există o chimie între mine-spectator şi acea tăietură specifică (marcată de cortină) a firului narativ exact cât să îl vedem noi.
Adolescenţa. Am spus că în 2014 - la prima vizionare - abia intram în referinţele de acolo. Am spus şi că acum - la 6 ani distanţă - am terminat ciclul referinţelor. E vorba de evidenţă. Iar evidenţa Atelierului de Teatru în spectacolul ăsta nu a putut fi negată. Ba mai mult, a fost savurată (chiar cu excese).
Şi aici ajung la dileală (iubesc dileala). Realitatea-ajutătoare a fost aleasă bine din condei şi - iată - conservată bine şi, ani mai târziu, din nou pe scenă. Totul a plecat de la clişee, sau obiceiuri arhi-cunoscute, care - prin puterea teatrului, desigur - au devenit motoraşul întregului spectacol. E benefic să pleci de la un statut pe care şi spectatorul şi-l poate asuma (poate încă îl are, poate abia ce l-a lăsat în spate) când construieşti mai departe. Asta face lucrurile mult mai personale. Şi o construcţie piramidală e bine-venită - cu o bază mare a "cunoscutului" şi escaladând către ironii fine / suprarealism.
Cu alte cuvinte, of, băga-mi-aş, ce mult mi-aş fi dorit să joc în spectacolul ăsta. Mutual feeling. Probabil nu numai pentru mine. Cred că toată lumea din public şi-a dorit măcar o secundă libertatea aia.
Am fost şi un pic pretenţios în limbaj, pentru că orice laudatio nu strică, şi un pic comun şi dulce, acrişor şi ceva fermecător.
Ceva fermecător e că - deşi spectacolul e construit aparent pe umerii unui protagonist prin ochii căruia se întâmplă totul - motoraşul care îl face să funcţioneze e suma celorlalte momente, cu ritm cu tot.
La un an distanţă de universul ăsta, mi se pare intangibilă mişcarea scenică. Mă uitam în gol uneori, în momentele alea în care stăteam să mă întreb serios dacă eu aş fi în stare să fac aşa ceva fără să dau totul peste cap. Şi - dincolo de tot progresul - esenţa buclucaşă a Atelierului a rămas aceeaşi. Greşâţii. Îmi place să spun despre spectacolul ăsta că e un haos controlat (ceea ce e de bine, pentru că haosul trebuia să fie acolo încă din text).
Marşul gastronomic cu referinţe culturale adiacente la Mama Rusie, Italia, Japonia, Grecia Antică, India etc. a semănat întrucâtva cu un jurnal de călătorie. Şi deşi piesa are câţiva ani în spate - e un semn bun că au rămas reperele de atunci. E dovada vie că nimic din ce e clasic nu moare. Reţeta dragostei - un clasic Atelerian - că tot ziceam.
M-am bucurat să văd oameni care ţin în viaţă dileala. Care livrează umor pur - chiar şi din mici accidente pe care le fructifică bine. M-am bucurat să văd oameni cărora chiar le place textul şi care probabil sunt conştienţi că e o onoare să joci după el. M-am bucurat să văd din nou teatru adolescent şi se înţelege de ce. Dacă dărâmi o masă în culise la repe când te urci pe ea, după care te doare spatele de nu ştii ce e cu tine şi tu totuşi spui că poţi să faci asta şi în spectacol dacă e - e pur şi simplu minunat.
Pentru cei care încă nu vor să dea o şansă spectacolului, o să simplific puţin lucrurile: Reţeta dragostei e următoarea:
**********************************************************************************!