Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sică şi Didileaca (partea I-a)


Carmen Botoşaru

20.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Pe drum nu era nici ţipenie de om. Ploua torenţial, vântul clătina crengile copacilor, scuturându-le zgomotos frunzele, fulgere brăzdau cerul cu zvâcniri de lumini, tunetele îşi trimiteau spre pământ bubuiturile puternice, înspăimântând oamenii şi gonindu-i în case, la adăpost. Unii dintre ei se temeau de trăsnete. Alţii, mulţi, stăteau la ferestre şi, închinându-se, se uitau la vijelia care se pornise. Parcă era sfârşitul lumii.
La Didileaca, toţi muşteriii îşi abandonaseră pe mesele de fier, spoite cu bronz argintiu şi acoperite cu muşamale subţiri, înflorate, ţoiurile cu rachiu sau halbele cu bere şi se îngrămădiseră şi ei la geamuri, unde încremeniseră uitându-se afară, dar fără ca privirea lor să poată să răzbată prea departe prin perdeaua pâcloasă de apă. Toată lumea stătea mută, nu se mai auzeau decât răpăiturile monotone ale ploii şi vâjâiala furioasă a vântului, iar din asfalt părea că iese fum.

Înăuntru dădură buzna Giugeaua şi cu Mitică Troacă, pe care îi prinsese bulboana pe drum şi îi făcuse ciuciulete cât ai zice peşte, îi udase până la piele:
- Ǎsta-i potopul lui Noe, fraţilor! strigă Giugeaua, tropăind mărunt, pe loc, ca şi cum ar fi vrut să scuture apa de pe el, dar fără nici un folos, că era înmuiat din cap şi până-n tălpi şi făcuse o baltă de toată frumuseţea în jurul lui, pe cimentul zgrunţuros care ţinea loc de podea.
Tot aşa şi Mitică Troacă, în timp ce împingea de uşă s-o închidă, se minuna:
- Doamne fereşte... Plouă pe rupte! Se despică ceru-n două, oameni buni! N-am mai pomenit aşa ceva de când eram copil... Tot cam p-atunci a fost şi-o secetă mare. Să fi fost prin patruşcinci? Nu mai ţin minte, da’ cam aşa... Ştiu că s-au pornit după seceta aia nişte ploooi... eram la ţară, şi s-au înecat vaci la islaz... alea legate... a venit apa peste ele şi n-au avut cum să scape, să se ridice pe dâmb... aveau lanţul prea scurt... alea care-au fost slobode, au scăpat... da’ doar câteva, puţine... Şi nu ţinea mult o ploaie d-asta, o juma’ de oră, o oră... dar era destul ca să se-adune apeee... puhoaie... zău, se întindea un senin de apăăă, cât cuprindeai cu ochii. Noi ăştia micii ne suflecam pantalonii până la genu’chi şi umblam aşa pe drum, prin apă, ne mai tăiam la tălpi cu cioburi sau ne-nţepam în sârme, ori ne mai intra câte-un pietroi colţuros în carnea zbârcită, creaţă de-nmuiată ce era... ne jucam de-a marinarii...
- Băăă, da’ v-a murat, nu jucărie, se auzi vocea groasă a lui Stelică, barmanul. De ce nu v-aţi băgat şi voi mai repede undeva, la loc ferit?

Nici de data asta ploaia nu ţinuse prea mult, încet-încet îşi pierduse din putere, fulgerele şi tunetele se îndepărtaseră. Oamenii ieşiseră de pe unde se adăpostiseră şi se porniseră, în grabă, spre casele lor.
De fiecare dată când ploua mai tare, în dreptul cinematografului se făcea o baltă maaare, întinsă, de nu aveai cum să treci decât luând-o de-a dreptul prin apa care trecea mult de gleznă.

Giugeaua şi cu Mitică Troacă ajunseseră în dreptul bălţii şi se opriseră, gândindu-se cum să facă să treacă udându-se cât mai puţin. De departe li se păruse că, lângă bordură, era un câine care se bălăcea în apă. De-abia când ajunseseră la băltoacă şi se opriseră, îşi dăduseră seama că mogâldeaţa era om. Năclăit în noroi şi prins de nişte crengi căzute peste el, lungit în apa murdară, care era destul de adâncă, omul dădea din mâini, pleoşc, pleoşc, pleoşc, chinuindu-se să se ridice, dar fără sorţi de izbândă. Se zbătea în zadar, din ce în ce mai slab, mai fără vlagă, noroc că Giugeaua şi Mitică apăruseră la ţanc şi, când îşi dăduseră seama despre ce era vorba, se repeziseră să îl scoale de-acolo.
- Ce dracu faci, bre, nea Sică? Dăăă-o dreacu... chiar aşa?

Şi îl apucaseră de subsuori cu putere şi îl ridicaseră din apă, dar îl ţineau cu greu în sus, pentru că Sică îşi lăsa toată greutatea pe ei, nefiind în stare să se ţină pe picioare, necum să-şi dea seama ce e cu el, unde se află şi ce i se întâmplă.
- Acu’ ce facem cu el? E mort de beat, e făcut muci. Nu putem să-l târâm pân-acasă, e greu al dracu... aoileuuu, că ce-i mai place băuturaaa... ca la pisici untura!
- Hai să-l sprijinim de soclu’ la statuie, să nu cadă iar în apă, să moară înecat, dar-ar dracii-n capu’ lui să dea, că mult e prost! I-a luat minţile băutura asta! Şi lasă că strig eu la Stanca, când trec prin dreptul lor, şi vine ea şi-l ia cu taxiu’.
- De ce nu-l ia mai bine Dumnezeu odată, să-l scape de caznă? Şi Stanca... să nu se mai chinuie-atâta cu el... Bă, cât de animal poţi să fii, ca să bei în halu-ăsta, până nu mai ştii de tine? Mai dă-l dreacu, că ăsta nu-i om! Ar trebui lăsat să moară...

Sică rămăsese stând în fund, rezemat de soclul statuii soldatului necunoscut – o statuie din metal negru, ruginită pe alocuri şi cu creştetul acoperit de straturi bătătorite de găinaţ de porumbei şi guguştiuci, pe care nici un potop din lume n-ar mai fi putut să-l spele, aşa era de vechi -, cu capul lăsat într-o parte, bolborosind şi îngânând ceva ce aducea a cântare. Băuse toată ziua la Didileaca, până la ultimul franc, după care plecase pe şapte cărări, fără să mai vadă în dreapta şi-n stânga, dar nu apucase să înainteze prea mult spre casă, căzuse în stradă şi adormise lângă bordură, unde îl prinsese ploaia şi aproape că-l acoperise cu apă, dar el nu reuşise să se ridice şi cine ştie cât ar mai fi zăcut acolo, împotmolit, încurcat în crengile rupte şi căzute peste el, dând neputincios din mâini, dacă nu ar fi apărut Giugeaua şi cu Mitică Troacă să-l salveze.

Giugeaua era porecla lui Mitică Marcu. Nu se ştie cine îl botezase aşa, asta se întâmplase cu mulţi, mulţi ani în urmă, încă din copilărie, de când bătea mingea pe maidanul de la pod sau hoinărea prin pădure cu Mitică Troacă şi cu ceilalţi băieţi din gaşcă. Veri buni, cei doi Mitică erau băieţi tare de treabă, crescuseră împreună în aceeaşi curte, se jucaseră împreună, învăţaseră împreună la aceeaşi şcoală, în aceeaşi clasă, căci erau de-o seamă, amândoi plecaseră, ambiţioşi, la aceeaşi facultate, avuseseră amândoi norocul să intre, iar acum, lucrau tot împreună, la combinatul chimic de la marginea oraşului şi, când şi când, beau împreună la Didileaca, mai ales duminica după-amiază. Iubiseră, culmea!, aceeaşi fată, ingineră la filatură, şi a cărei inimă o câştigase, în final, Mitică Troacă - iar Mitică Marcu, deşi nu îi picase bine deloc înfrângerea, nu se supărase şi nu îi purta pică vărului său, se gândea că asta-i viaţa şi aşa a fost să fie - aşa că Mitică Troacă se însurase şi se mutase la bloc, în centru, făcuse şi trei copii, doi băieţi şi o fată, deştepţi ca el şi frumoşi ca nevastă-sa, aşa îi plăcea să se laude. Celălalt Mitică, adică Marcu, zis Giugeaua, rămăsese burlac, o vreme umblase maică-sa să îi găsească o fată de nădejde, să îl însoare, dar el nu se lăsase, refuzase orice partidă, oricât de bună, altă femeie lui nu-i mai trebuia drept nevastă, avea totuşi vreo două ibovnice pe care le vizita când avea chef, când pe una, când pe alta, dar nu mai plecase de lângă ai lui, stăteau cu toţii la casă, vecini cu Sică şi cu Stanca, gard în gard. Aşa că Giugeaua văzuse toată schimbarea pe care o suferise în ultimii ani Sică, de când se apucase de băutură, adică aproape imediat după ce ieşise la pensie şi îi murise copilul - băiat de treizeci şi cinci de ani -, cu noră-sa şi cu nepoţelul, într-un accident de maşină, când se întorceau de la mare, din concediu.

La început, Sică bea numai acasă, ţuică, pe care şi-o făcea singur, că avea livadă mare, cu pruni şi corcoduşi. Toamna, aduna prunele şi rogodelele şi le punea, separat, cu zahăr peste ele, în butoaie mari de plastic, – când începuse să nu se mai găsească zahăr şi să se dea numai pe cartelă, câte o jumătate de kilogram pe lună, de persoană, punea rahat, cumpăra cutii întregi, de trei şi de cinci kilograme, şi le deşerta în butoaie, peste fructe; rahatul de cacao nu prea era bun, dar mergea şi ăla, dacă altfel nu găsea -, iar după ce fructele fermentau acolo, în butoaie, monta alambicul tot în magazie, la loc ferit de priviri străine, unde ţinea şi boasca, şi, câteva zile nu se dezlipea de obiectele muncii, stătea pe un scăunel şi supraveghea lucrarea, gustând şi iar gustând din licoare, ca să ştie cum să o potrivească, să nu fie nici prea slabă, nici prea tare. Dacă Stanca îndrăznea să deschidă uşa la magazie, el, ameţit de aburii ţuicii şi de numeroasele degustări, se stropşea la ea, mai mereu fără nici un motiv:
- Ieşi! Lasă-mă! Să nu te-aud şi să nu te văd, neam de sânge de gândaci ce eşti!!! Piei d-aci! ’Tu-ţi Dumnezeii mă-ti de muiere, azi şi mâine!

Dacă se întâmpla să-i zică şi Stanca vreo două, se şi încingea cearta. Gura lui Sică se auzea mai tare decât a ei, Giugeaua îl auzise de multe ori strigând înjurături şi ameninţări cu moartea:
- Spăl cuţitu-n tine, Stanco! M-auzi? Îţi tai capu’ ca la peşte!
- Doamne fereşte, Maica Domnului, ai înnebunit de tot, măi, omule! Mi-ai mâncat sufletul din mine...

O vecină o învăţase să fărâmiţeze pastile de Diazepam şi să i le amestece, pe furiş, lui Sică, în ciorbă, ca să-l mai calmeze, să nu mai fie violent când bea. Stanca, în disperarea ei, aşa făcuse, sperând măcar să domolească furiile bărbatului, dacă pofta de băutură nu reuşea nicicum să i-o stingă, dar tratamentul nu prea păruse să dea roade. Mai mult, stând de vorbă cu altă vecină, infirmieră la spitalul judeţean, aflase că Diazepamul trebuie luat fără să bei alcool, ori nu era deloc cazul lui Sică:
- Eu aşa ştiu, că e periculos să iei Diazepan şi să bei tărie. Ăsta-i medicament pentru nervii capului, nu se ia aşa... oricum. Conţine nişte substanţe periculoase şi dăunătoare rău, nu ştiu eu să-ţi spun izact. Dar, oricum, ştiu sigur că când îl iei, n-ai voie să pui alcol pe limbă, nici picătură! Mai rău poa’ să-i facă, se ţicneşte şi mai tare. Zău, Stanco, ai grijă... Să n-ajungi să-l ţii, damblagit, în pat... Sau, şi mai şi, să-l omori pe nebun şi să înfunzi puşcăria pentru el...
Până la urmă, speriată, Stanca renunţase la tratament.

Sică, după ce termina de băut toată ţuica făcută acasă – nici nu îi lua prea mult timp s-o isprăvească, era tare harnic când era vorba de băutură - se înfăţişa în fiecare zi la Didileaca. La început, se ducea mai după-amiază şi bea ce bea, după care pleca acasă, unde se apuca să mai mişte câte ceva prin curte, dar nu prea mult, timp în care îi căuta nod în papură Stancăi, că, deh, avea chef de scandal. Apoi a început să se ducă din ce în ce mai devreme la cârciumă şi să se întindă tot mai târziu, spre seară, câteodată stătea chiar până la ora închiderii, era ultimul muşteriu şi îl dădea Stelică afară.
- Hai, bre, du-te-acasă, că trebuie să-nchid taraba, îi zicea cârciumarul, în timp ce spăla ultimele pahare, apoi mătura cimentul stropit cu apă – să nu se scoale praf - după ce ridicase scaunele, cu picioarele în sus, pe mese.
- Daaa’ de ce săăă-nchiiizi, Steeelică? Nuuu eraaa vuooorba că ţii cââârciumaaa deschiiisă pââână la ultimuuul muuuşteeeriu? Eu sunt uuultimul muuuşteriu, daaa’ încă n-am teeerminat de băăăut, deci mai staaai, bălmăjea Sică, clătinându-se, cu ochii aproape închişi.
- Asta a fost odată, bre. Acum sunt alte vremuri, nu mai fac eu programul cum vreau. La zece, gata, stingerea! Ordin de la împăratu’, ce, mata nu ştii? zicea Stelică, dând repede şi mărunt din mătura cu coadă lungă, fără să privească spre Sică.
- Săăă-l ia draaacu pe împăăărat, n-aaam eu treaaabă cu el, Criiistoşii şiii Dumneeezeii lui de ciiizmar şi de ţăăăran!
- Taci, bre, că te leagă ăştia, ce-ai, ce, ţi s-a urât cu binele? Hai, du-te-acasă. Şi-aşa, nu mai încape băutură-n matale! Ce vrei? Să stau aci să te păzesc cât te odihneşti mata cu capul pe masă, lângă paharul gol? Nici bani nu mai ai... Gata! Ţi-ajunge pe ziua de azi!
- Şiii ce? Miiie nu puoţi să-mi daaai pe datooorie? Scriiie-mă acolo, la Caaartea Căăărţilor, şi ţi-i daaau pe toooţi, până la uuultimul leeeu, ba chiar şi baaacşiş, când uoi luaaa peeensia.

Cartea Cărţilor era cartea sfântă a băutorilor pe datorie de la Didileaca, adică un registru mare, cu coperţi de carton, soioase, pline de jeg, cu colţurile paginilor îndoite, în care Stelică îi scria - cu creionul chimic pe care îl păstra după ureche, să-l aibă la îndemână pentru diverse socoteli care se iveau peste zi, şi pe care îl înmuia, câteodată, printr-o înţepătură rapidă, pe vârful limbii - pe datornici, nu puţini. Liniase foile – cam strâmb - şi făcuse un tabel în capul căruia scrisese, cu litere urâte şi destul de greu de desluşit: Nr. criteriu, Cliientu, Ziua, Produsu consumat, Datoriea. De scris, nu prea ştia să scrie – avea opt clase, absolvite cu chiu cu vai, şi şcoala profesională de barmani -, dar la socoteli nu greşea niciodată. Sau, cel puţin, nu ca să iasă el în pierdere. La pensie sau la leafă, după caz, fiecare datornic îşi achita suma pe care i-o spunea Stelică, după ce făcea adunarea – trei plus trei plus cinci, unşpe, unu şi una-n minte, doi plus trei, cinci, şi cu una din minte, şase - şi scria, apăsat şi subliniat de două ori, totalul; cine nu plătea la timp, nu mai primea băutură pe datorie, era regulă!, dar asta se întâmpla foarte rar, poate trei-patru cazuri să fi fost de când era Didileaca...
- Nu pot, bre, nu mai dau pe datorie, nu-i rentabil.
- Nuuu-i reeentaaabil, zici? Eeei, bine, daaacă nuuu-i reeentaaabil, haaai, fiiie şi ca tiiine, rostea Sică cu greu, lungind cuvintele, împleticindu-le, făcându-le aproape neînţelese.
Şi se lăsa plecat, dar nu era sigur că şi reuşea să ajungă până acasă.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer