Lukas Barfuss: Nu ştiu ce înseamnă să fii liber

Elveţianul Lukas Barfuss a ajuns la teatru, cum mărturiseşte, din accident. Voia să devină romancier, dar un prieten regizor l-a rugat să facă o versiune concisă după Oedip. A constatat că textul lui Sofocle era atât de bine scris, că era imposibil de tăiat. Aşa că a conceput o nouă versiune. Cu ea a luat un premiu. De atunci n-a mai scăpat de teatru. A urmat piesa Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri. Pentru ea, în scurt timp, Lukas Barfuss avea să fie declarat, de patruzeci de critici din Germania, Austria şi Elveţia, cel mai bun autor al anului în spaţiul cultural de expresie germană. Piesa a prilejuit o montare excepţională în regia lui Radu Afrim la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti. De curând Lukas Barfuss a venit în România pentru un workshop.

Subliniază că Nevrozele nu e o piesă despre sexualitate, ci despre idee de liberalism în societate. A scris-o ca să clarifice relaţia generaţiei lui cu cea a anilor `68. O generaţie dedată tuturor libertăţilor într-o ţară în care, până în `74, rămăsese în vigoare legea prin care oamenii, dacă erau şomeri, alcoolici sau nu erau buni cetăţeni, erau castraţi. Pericolul de a fi castrat exista încă în generaţia părinţilor lui. Lukas Barfuss e convins că un teatru de interes e un teatru politic.


Lukas Barfuss: În Elveţia mulţi politicieni merg la teatru şi folosesc experienţa amoralităţii pentru propria lor carieră. La teatru ţi se face frică: te îmbraci frumos, te temi că ai putea fi văzut aşa cum vor actorii. Spaima cea mai mare a spectatorului e să nu fie dus să facă ceva pe scenă. Experienţa aceasta de a-i vedea pe alţii riscând să se facă de râs e un exerciţiu bun pentru politicieni. Un mijloc important de a avea putere asupra celorlalţi e să-i faci să se teamă. Atunci se pot propune pe ei înşişi ca soluţie. Mai mult, când, pe vremea lui Shakespeare, oamenii mergeau la Globe Theatre, treceau printr-un cartier periculos, în care riscau să fie atacaţi de pungaşi. Ajungeau la teatru şi vedeau pungaşii pe scenă. Aşa că la întoarcere se temeau mai puţin de bandiţii adevăraţi. După ce-ai văzut cât de jalnic poate fi omul în Macbeth, un bandit e ca un fel de ursuleţ.

Principalul motiv pentru care merg oamenii la teatru e să-i vadă pe alţii asumându-şi riscuri. Ca la circ. Textul trebuie să fie sârma de la circ. Cel mai liniştitor e să vezi oameni eşuând. Eroii care reuşesc sunt plictisitori. Beckett spunea că nu există nimic mai vesel decât să vezi fericirea celorlalţi (asta include şi nefericirea actorilor).

Cristina Rusiecki: Şi atunci, ca să-i ajutaţi să se simtă pe sârmă, nu puneţi nici măcar semne de punctuaţie.

L.B.: Un text trebuie să scârţâie, nu să renunţe la toate rigorile pentru a fi scenic. La mine începe de la punctuaţie. Nu există. Când dramaturgul pune un semn de întrebare, nouă actori din zece produc intonaţii identice. Textul trebuie să ofere cât mai puţine premise regizorilor sau actorilor să vină cu stereotipii.

C.R.: Aţi vorbit mult de vanitatea dvs. şi automat v-aţi referit la Shakespeare, Goethe, Artaud. De ce?

L.B.: Ca scriitor, totdeauna scrii împotriva lor. Nu scrii pentru cei vii. Vrei să fiu mai bun decât toţi marii dispăruţi. Când scriu, încerc să fiu mai bun decât Goethe. Nu vreau să fiu mai bun decât un scriitor în viaţă, ci mai bun decât toţi scriitorii în viaţă. Asta-i vanitatea. Când îmi critic opera, o fac de la nivelul celor mai bune scrise vreodată. Trebuie să încerci imposibilul. Nu pornesc de la reacţia la o întâmplare personală. Eu reacţionez la literatură. Trăirea personală poate fi cel mult un catalizator sau un impuls. E un câmp de tensiuni foarte complicat. Încerci să închizi şi să depăşeşti balastul cultural.

C.R.: De ce e Sisif aşa de interesant?

L.B.: Pentru că face ceva ce pare stupid, dar îl face iar şi iar. Întrebarea e de ce. Să vezi o piatră rostogolindu-se în josul muntelui poate fi un tip de frumos. La fel să vezi eşecul pe scenă.

C.R.: Atunci nu e o relaţie între Sisif şi o anumită concepţie hedonistică?

L.B.: Da, poate aveţi dreptate. Dar măreţia fiinţei umane nu stă numai în lucrurile mari, se poate vedea şi în lucrurile mici, în slăbiciunea lor.

C.R.: Ce lucruri mici se găsesc în piesa dvs?

L.B.: E vorba de oamenii mărunţi, care nu sunt în centrul societăţii şi trăiesc la limită. M-am întrebat unde sunt limitele, marginile societăţii noastre unde e Dora. Vreau să ştiu cum se trăieşte acolo, să mă simt parte din această societate.

C.R.: Au oamenii mărunţi din Nevroze dreptul să aleagă?

L.B.: Care e alegerea pe care s-o alegi? Poţi alege, dar nu eşti liber să vrei orice. Dorei îi place violul, îi place acest bărbat bădăran, sexualitatea mai brutală. Nu-i e interzis să vrea ce vrea. Dar e trist ce trebuie să vrei: o maşină bună, o casă mare... Astea sunt valorile societăţii noastre. Ai o groază de probleme dacă vrei alte lucruri decât toată lumea: să fii tu însuţi, nu ca toţi ceilalţi. E o problemă între a fi şi a avea.

C.R.: Ce anume vreţi dvs să aveţi?

L.B.: Dragoste. Lucrurile importante nu le poţi cumpăra. Dragostea e ceva ce nu poţi avea. Am absolut tot ce-mi trebuie din punct de vedere material, mâncare, haine bune, dar sunt fericit cu acestea? Fericirea nu ţine de material. Ceea ce face oamenii fericiţi e dragostea ca şi căutarea dragostei. Căutarea dragostei e ea însăşi dragoste. N-o poţi avea. Dacă o ai, ai pierdut-o deja. Ca şi cu fericirea. Numai urmărirea ei e posibilă, nu s-o şi ai în mâini. Cel mai important lucru e că totul se termină. Asta nu depinde de societate sau de lucrurile pe care le ai.

C.R.: Ce lucru imposibil aţi încercat dvs?

L.B.: Să pun o poveste tristă, ca aceea a Dorei, în ceva frumos.

C.R.: Ce mai înseamnă, în cazul acesta, frumosul?

L.B.: Ceva ce-ţi atinge inima şi spiritul, care poate că nici nu poate fi descris.

C.R.: Ce lucru văzut pe scenă v-a atins inima ultima dată?

L.B.: Am văzut un Gabriel Borkman foarte impresionant.

Căutarea individualităţii, când cineva vrea să fie un om, nu numai o imagine sau un sclav sau cineva care vorbeşte cum vorbeşte toată lumea, asta-i ceea ce mă mişcă. Cineva care vrea să ştie cine e cu adevărat.

C.R.: Îşi caută vreun personaj din Nevroze individualitatea?

L.B.: Dora. Ea-şi caută individualitatea, caută lucrurile care-i plac. Poate iubi şi asta e aproape imposibil pentru o persoană ca ea.

C.R.: Pot să-şi permită oamenii mărunţi să-şi caute individualitatea?

L.B.: Nu, nu cred. Ar trebui să aibă acest drept, dar nu-l au.

C.R.: Şi dramaturgul poate să-i ajute?

L.B.: Nu. Scopul artistului e să formuleze întrebări, nu să aibă răspunsuri. Eu nu sunt politician.

C.R.: Ce întrebări puneţi în ultima dvs piesă, Pelerinul?

L.B.: Despre religie, despre adevărul sentimentelor religioase. Fiecare suflet caută veşnicia, să fii muritor e lucrul cel mai greu de acceptat pentru om, aşa că e o piesă despre misterul dragostei.

C.R.: Întâi vă fixaţi tema, întrebările pe care vreţi să le formulaţi şi apoi confecţionaţi şi povestea?

L.B.: Nu, lucrurile acestea vin împreună. Văd o problemă sau văd o persoană sau un subiect. Nu ştiu cum se întâmplă. Am o idee şi nu ştiu de unde vine. Caut să-mi apropii ideea, sunt un fel de detectiv, de explorator în căutarea sensului.

C.R.: Scrieţi la piesa aceasta de doi ani. De ce merge aşa de greu?

L.B.: Pentru că nu vreau să mă repet. Vreau să pătrund adânc în mine şi în ceilalţi, vreau să scriu ceva ce n-am mai scris până acum. E greu. E foarte uşor să repeţi aceeaşi piesă cu altă poveste, dar eu vreau să scriu ceva cu totul nou. Şi asta-nseamnă o groază de muncă. Ca scriitor, trebuie să-ţi asumi riscuri.

C.R.: Ce fel de riscuri?

L.B.: Tot ce e nou e un risc. Tot ce nu ştiu şi trebuie să caut. Nu ştiu multe lucruri despre un subiect înainte de a scrie despre el. Sunt ca un om de ştiinţă care explorează lucruri noi.

C.R.: Să explorezi în tine sau în realitatea exterioară?

L.B.: De fapt e acelaşi lucru. Poţi merge în exterior sau în interior, tot sentimentele tale sunt, creierul tău, ochii tă, oriunde ai privi. Când privesc în interiorul meu, mă uit de fapt în exterior.

C.R.: Ce exterior a fost în cazul Dorei?

L.B.: În exterior a fost situaţia socială, ideologia societăţii noastre elveţiene care ne spune că totul e posibil, poţi alege orice vrei să faci. În interior - lupta puternică de a fi liber. M-a interesat ce se întâmplă când o persoană e liberă să aleagă ceea ce vrea.

C.R.: Care-i sensul, în acest context, a lui liber?

L.B.: Nu ştiu încă. Nu ştiu ce înseamnă să fii liber. Sigur e un lucru important. Fiecare vrea să-l aibă. În dragoste nu sunt liber. Nu sunt liber să-mi iubesc femeia, o iubesc, n-am de ales.

Viaţa mea depinde oarecum de a ei, de oamenii pe care-i iubesc, aşa că nu sunt liber. Dar, în dragoste, sunt fericit. E un paradox.

Notă: Acest interviu a apărut iniţial în revista "Cultura".