De ce e cool... - P. G. Wodehouse
Din tot atîtea motive cîte cărți a scris, adică 95. Din acestea, cea mai recent apărută în librăriile noastre este Codul de onoare al Wooster-ilor (1938), în românește de Carmen Toader. N-o cunosc pe doamna sau domnișoara Toader, dar știu un lucru despre ea: e o femeie fericită. După capul meu, job-ul pe care-l face ea, traducîndu-l pe Wodehouse, ocupă locul doi în topul celor mai mișto job-uri din lume. (Pe locul unu e job-ul meu: acela de a citi tot ce a scris Wodehouse.) Nu subestimez efortul pe care trebuie să-l depună ca să aducă la îndemîna cititorului român, în toată efervescența sa inițială, glorioasa mixtură wodehousiană de limbaj formal și limbaj argotic, din care se ridică necontenit bule - fiecare din ele un miracol - ce gîdilă nasul cititorului cu exploziile lor vesele. Îmi închipui că în unele momente, la unele pasaje, trebuie să-i fie foarte greu. Sînt momentele în care ar trebui să se relaxeze total și să-și spună că, dacă Editura Polirom duce pînă la capăt proiectul traducerii lui Wodehouse (și unii dintre noi considerăm că nu e doar un proiect editorial, ci o inițiativă umanitară) și dacă ea însăși își menține ritmul de trei cărți pe an, o să ajungă la ultima carte peste vreo 32 de ani. 32 de ani de intimitate cu Wodehouse! De asemenea fericire nu mai au parte decît eroinele comediilor cu Cary Grant, și ele abia la sfîrșit, cînd le devine clar că vor rămîne cu eroul. Dar ce m-a apucat să-i dau sfaturi? Eu sînt doar un suflet oarecare (adică expus la toate intemperiile) care, la fiecare patru-cinci luni, așteaptă ca ea să-i aducă pe tavă cîte un nou Wodehouse, tot așa cum Bertie Wooster, mahmur, așteaptă ca Jeeves să-i aducă una din băuturile lui remontante. (Am renunțat să-l mai citesc în engleză; îmi plac versiunile românești și îmi plac lunile de așteptare.)
Dar ce-a scris Wodehouse? Ei bine, ca să luăm un exemplu, Codul de onoare al Wooster-ilor e povestea unei căni pentru smîntînă - "un soi de vacă din argint cu un fel de expresie cherchelită pe față" - rîvnită atît de unchiul lui Bertie Wooster, Tom, cît și de terifiantul sir Watkyn Bassett, care ajunge primul la ea și nu vrea să-i mai dea drumul decît în schimbul serviciilor lui Anatole, "maestrul cel neîntrecut", bucătarul unchiului Tom și al mătușii Dahlia. Cu ajutorul genialului său servitor, Jeeves, Bertie trebuie să recupereze cana de la reședința lui sir Watkyn. De asemenea, el trebuie să ocrotească iubirea dintre Gussie Fink-Nottle, un prieten pasionat de studiul salamandrelor, și Madeline, fiica lui sir Watkyn, "un exponat sentimental, nebulos și vestejit", care crede că iepurii sînt gnomi în serviciul Reginei Zînelor ("Nu sînt deloc așa ceva.") și, mult mai groaznic, e convinsă că Bertie e îndrăgostit de ea, fiind gata să sară pe el dacă logodna ei cu Gussie se rupe. Soarta acestei logodne depinde de recuperarea unui anumit carnet ajuns în posesia nepoatei lui sir Watkyn, Stephanie, care în schimb îi cere lui Bertie să fure vaca pentru ea. Ca să ajungă la carnet, Bertie și Jeeves trebuie să treacă de cîinele lui Stephanie, Bartholomew, care îi întîmpină privindu-i "pe sub sprîncene ca un moșneag scoțian care beștelește pastorii predicatori păcătoși". Hai să rămînem aici, cu Bertie (cocoțat pe scrin) interesîndu-se de părerea lui Jeeves (cocoțat pe dulap) despre Bartholomew: "Ce zici de cîinele ăsta?" "Da, domnule." "Cum adică «Da, domnule»?" "Încercam să vă comunic că apreciez subiectul pe care l-ați adus în discuție." N-are rost să mergem mai departe cu povestea. Poveștile lui Wodehouse sînt vise ce se retrag - construcția ultraelaborată se dematerializează, muzica vocii lui Jeeves se îndepărtează, cîteva metafore și comparații din puzderia aceea de sclipiri continuă să licărească în semn de rămas-bun - o dată ce și-au făcut datoria și tu te-ai trezit fericit.
Nu demult am aflat din Observator cultural că, dacă scrierile lui Wodehouse ar fi doar atît - farse, divertismente -, ar însemna că sînt proaste; dar nu sînt proaste, pentru că au fost scrise cu un scop mai important - acela de a satiriza aristocrația britanică. Pentru persoana care scrisese articolul, existența unui asemenea scop era de la sine înțeleasă, altfel n-ar mai fi avut rost să-și bată capul cu Wodehouse - n-ar fi fost un scriitor onorabil; de parcă a-ți dedica toată viața înveselirii celorlalți - fără vreo altă ambiție - și a-ți îndeplini îndatoririle cu grație, cu un milion de finețuri și cu o frază superantrenată, dispusă și capabilă să facă tot ce vrei tu - n-ar fi în sine o meserie onorabilă. E ca și cum i-ai spune lui Jeeves că-și irosește viața slujindu-l pe Wooster. Dar el nu și-o irosește. Și nici Wodehouse nu și-a irosit-o pe-a lui, deși n-a avut nimic de împărțit cu aristocrația britanică și nimic important de comunicat omenirii. (Și nici eu nu cred că mi-o irosesc pe-a mea, dacă prin ce scriu reușesc să conving vreo doi-trei oameni să-l citească pe el.) A fost un făcător de plăcere, un ridicător de moral - o meserie foarte onorabilă, poate chiar (ținînd cont în ce secol demoralizant a practicat-o) una dintre cele mai nobile. Dar comparațiile nu-și au rostul. El însuși a spus: "Shakespeare a scris chestii diferite de-ale mele, dar asta nu înseamnă că ale lui sînt inferioare."
De ce nu e cool... - Dan Chișu
"Pielea cred că mă înnebunea, pielea care îmbrăca perfecțiunea aia de trup, muncit pe panglică, cerc sau măciuci, știu că zîmbești, și ei îi plăcea să spună că are corpul așa de mișto de la măciuci, dar noi aici vorbim de gimnastică artistică, tăticu', de performanță, nu de ce-ți trece ție prin capul ăla plin de zegras îmbîcsit de sex, motiv pentru care te și bănuiesc că ai cumpărat cartea asta, doar-doar vei afla ce am futut sau nu din ce am declarat sau mi s-a pus în cîrcă."
"Cartea asta" este Singur sub duș de Dan Chișu (Editura Nemira, 2004), iar explozia asta, care mi-a zburat-o din mînă, este la pagina 118. Pentru Dumnezeu, chiar mă poți blama că am cumpărat-o din motive nu tocmai nobile? Uită-te și tu la copertă (semnată Dan Chișu): două coapse păroase și trei mîini delicate, înzorzonate, străine, dar proprietărești, care, ca să ne tachineze, se prefac că ascund ce-i al lor de privirile noastre. Cumpărătorul poate fi iertat dacă deduce de-aici că autorul încearcă să ia legătura cu o altă latură a naturii sale decît cea căreia i se adresează, de pildă, Henry James. Și ce e rău în asta? Latura aia e și ea bună la ceva din moment ce le asigură o pîine atîtor oameni de știință, numiți și paparazzi, care, lucrînd în serviciul ei secret, studiază zi și noapte comportamentul speciei numite VIP. Oricum, bună sau rea, e latura pe care VIP-ul a ales s-o abordeze în momentul în care s-a apucat să-și scrie memoriile erotice. Dacă nu-i plăcea, trebuia să încheie cartea la pagina 41, după constatarea că "e cumplit să faci laba în frig" (urmată, eventual, de un citat din American Beauty: "Și ăsta-i momentul cel mai bun: de-aici, totul o ia la vale"). Oricum, mie-mi place.
Cum e scrisă? Ei bine, aș spune că momentele ei cele mai bune sînt alea în care nu pare scrisă deloc și, în schimb, pare vorbită - cu chef, cu încredere totală în faptul că merită ascultată, cu rîsete groase și strigări după chelner - vorbită de cel mai șmecher tip de la masă. Și de cîteva ori mi-a părut bine că stăteam la masa lui Chișu - de exemplu, atunci cînd eroul, care trebuie să se întoarcă în Franța după o scurtă vizită în țară (sîntem în România anilor '80, de unde Chișu fugise printr-o căsătorie aranjată) se pomenește împotmolit într-un nămete din mijlocul Bărăganului. Timp de cîteva pagini nici n-am îndrăznit să-mi duc berea la gură și, chiar atunci cînd țigara de care uitasem mi-a ars degetele, povestitorul a început să rîdă, amintindu-și de pantofii înnoroiți cu care a pășit teafăr pe pămînt francez și de firele de paie din Bărăgan pe care le-a presărat în Place de la Concorde - paie "care acum cîteva ore așteptau să putrezească în mijlocul nicăieriului", iar acum putrezeau în "cea mai frumoasă capitală din lume", "aduse de cine? De mine. Nu ești mîndru că mă cunoști?"
Da și nu. De exemplu, atunci cînd e dat jos din barca unor francezi porniți în jurul lumii și rămîne în Madagascar, mă pregăteam să fiu mîndru de aventura africană pe care mi-o va împărtăși. Mîndria mi-a mai scăzut la apariția primului personaj african din carte, care e întîmpinat cu calificativele "smoală", "bronzatul", țiganul", "cioranul", "Scaraoțchi" și "magraonul". Și bietul om, un recepționer, nu vrea decît să aranjeze ventilatorul distinsului oaspete și om de lume! Și asta nu-i nimic pe lîngă bușiturile pe care le suporta mîndria mea de cîte ori începeam să recunosc, într-un portret feminin, trăsăturile unei persoane reale. Hotărîrea de a schimba numele acestor doamne e inutilă (date fiind josnicele motive pentru care am cumpărat cartea și numeroasele indicii prin care autorul înlătură orice risc de confuzie în capetele noastre pline de zegras), însă rămîne galantă. Sau ar fi rămas, dacă printre numele inventate nu s-ar fi numărat și Regu (cum puteam să citesc asta fără să mă gîndesc la chestia de care capul meu era oricum îmbîcsit?); și dacă, din cînd în cînd, apropiindu-se de finalul unor capitole aparent binecuvîntate și oricum închise, din trecutul său, povestitorul n-ar fi ajuns la concluzia că, de fapt, ar mai vrea să-i spună vreo două "stimatei domnișoare" sau fostului rival.
Grimasele astea de ranchiună strică atmosfera de la masă, ca și numeroasele reveniri la tema singurătății - pedeapsa pe care seducătorul trebuie s-o îndure și care uneori i se pare prea grea. După cum demonstra recent Helmut Newton, într-un volum de memorii cel puțin la fel de sexoase, secretul e să nu regreți nimic (sau, cum ar spune Chișu, să-ți bagi p...). Sigur că personajul playboyului care meditează, în casa lui mare și goală, la ce s-a ales din atîtea succese, nu prea merită luat în serios; dar accesele lui de melancolie, jucate sau nu, rimează neplăcut cu accesele de rîcă împotriva cititorului pentru care povestea vieții sale nu înseamnă decît vreo cîteva ore de divertisment vulgar. Dar ce ar mai putea să însemne? Citești memoriile lui Newton pentru că te interesează Newton. Și cine e Newton? Un mare fotograf, din a cărui viață dogoritoare ieși cu dorința reîmprospătată de a reintra sub dogoarea operei. Și cine e Chișu? Un director de festivaluri de film, un patron de restaurante, un actor și un regizor de ocazie, dar în primul rînd un VIP, adică "cineva care e cunoscut pentru că e cunoscut" și în viața căruia intri pentru că-ți place bîrfa. Poate că de-aici vin momentele în care cartea și-ar dori, parcă, să fie altceva decît e. Și asta o condamnă pînă la urmă la non-cool: nu indiscrețiile și polițele plătite, ci nevoia de substanță, visul vag, absurd, pe undeva tușant, de a fi literatură.
(Articol preluat din Dilema Veche, februarie 2005)