Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Casele cele noi ale profesorului Dorin Ştefan


Augustin Ioan

22.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dorin Ştefan este astăzi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai arhitecturii româneşti. O fiinţă avangardistă din construcţie, practician şi autor de manifeste provocatoare chiar când îşi redactează teza de doctorat, profesor dintre cei cu charismă şi personaj prin tot ceea ce face, Este atipic pentru mediul nostru, tocmai pentru că starea sa de normalitate este ultima tendinţă în arta pentru care trăieşte. Este totdeauna pe muchie de cuţit în ceea ce face şi de aceea, poate, are atâta priză la studenţii care îl urmează şi în cele mai riscante aventuri didactice, chiar dacă se dezic ulterior de mesajul său. El şi-a creat o nişă în şcoala de arhitectură, de unde mai apare din vreme în vreme vituperând la adresa sistemului de care se foloseşte, cerând o şcoală de personalităţi, conducând tabere "underground", dar fiind acceptat de sistem tocmai pentru aerul incomod şi totuşi fermecător pe care îl aduce cu sine.

Admiraţia mea pentru Dorin Ştefan datează de şaptesprezece ani, adică de cînd am intrat în facultate. Pe atunci el nu făcuse încă nimic consistent în afara proiectelor; abia Casa de Cultură a tineretului de la Slatina îl va propulsa pe prima scenă - aproape goală pe atunci - a unei arhitecturi unde nu se mai întîmpla nimic altceva decît distrugere furioasă. Cum între timp, din anii optzeci şi pînă acum, atît opera sa, cît şi propria mea admiraţie pentru ea s-au consolidat, nu mă sfiesc să afirm că avem de-a face cu cel mai cool arhitect român. Lui Dorin îi place să fie la zi (i.e. la modă) şi asta, desigur, face mult din şarmul său nedezminţit în nici o împrejurare publică. Dorin este un guru pentru multe generaţii de studenţi şi o persoană căreia fronda perpetuă nu doar că îi şade bine, dar face parte din chiar opera sa. Frondeuri avem destui, prea mulţi chiar. Opere pe măsură ne lipsesc, însă. Cred că Dorin Ştefan este unul dintre puţinii noştri arhitecţi care are nu doar o concepţie de proiectare distinctă şi coerentă, ci şi mijloacele de a o pune în practică la un nivel remarcabil. Cum oricare din termenii binomului este atît de rar printre confraţi - şi nu doar printre cei români! - faptul că este posibilă nu numai prezenţa, ci şi concomitenţa lor pe mine nu încetează să mă îndemne la a-l admira pe arhitectul care îi scoate la iveală din ce în ce mai apăsat cu fiecare lucrare a sa.

Primele sale lucrări citabile, de felul casei de cultură pentru tineret de la Slatina, propuneau un mod dezinhibat de a trata o temă oarecum infectată ideologic, aşa cum au făcut de altfel şi ceilalţi membri ai echipei coordonate atunci de profesorul Emil Barbu Popescu. Era un alt mod de a proiecta, în care modernismul târziu, postmodernismul, japonezismele, influenţa lui Kahn şi a altor nume sacre ale deceniului trecut îşi trimiteau ecourile. Casa de la Slatina a fost premiată în 1986, Dorin Ştefan neputîndu-se plânge că opera sa nu ar fi fost receptată şi mediatizată intens, atunci ca şi acum. Chiar dacă spre a fi contestată, cum s-a întîmplat cu o altă casă pentru tineret, cea de la Braşov, care, inserată în contextul istoric, a provocat crize furibunde nou-convertiţilor la apărarea monumentelor din 1990. În fine, cea mai recentă lucrare premiată doar pentru design, deşi e o operă de arhitectură în toată regula, conversia unei hale vechi din Ghencea în filială BCR este, o spun fără ezitare, o lucrare remarcabilă pentru contextul românesc, deşi situată într-o zonă industrială delabrată încă, oarecum excentric faţă de publicul căreia îi este destinată. Dar asta nu e vina arhitectului, fireşte. Crezul lui, acela de a ţine pasul cu moda fără însă a dori să îşi flexeze muşchii, simulînd că ar construi chiar ca în vest, este fără îndoială unul adecvat condiţiilor date. Casele sale sînt proaspete, detaliile sînt meşteşugite şi adecvate capacităţii noastre actuale de a fi "hi-tech". Sticla în Ghencea este deopotrivă perete-cortină, dar şi geamlîc bucureştean.

Iar pavilionul românesc din tîrgul de carte de la Leipzig (acesta într-o seră de sticlă făcută de von Gerkhan, cel care a reproiectat centrul Bucureştilor), este - proiectat de acelaşi Dorin Ştefan - o celebrare a acestei dorinţe româneşti de a fi deopotrivă racordaţi la vest, dar şi la starea de fapt a fiinţei noastre colective. Deşi s-a reproşat o oarecare rigiditate a modului de expunere, care forţa cărţi diferite ca gabarit să stea aliniate în standuri, pavilionul a avut totuşi succes, ca şi cel anterior al aceluiaşi arhitect, din Coreea de sud. Dorin Ştefan este, din motivele arătate mai sus, un arhitect bine cunoscut nu doar în interiorul breslei noastre, dar şi în afara acesteia. Reviste importante i-au publicat lucrările, chiar dacă, încă, acelea cu adevărat incitante conceptual rămîn mai departe în stadiul de schiţe şi machete. Cînd am avut de scris despre arhitectura românească un studiu care a apărut într-o antologie japoneză, trebuind să dau două profile de arhitecţi reprezentativi, i-am numit pe Dorin Ştefan şi pe Şerban Sturdza de la Timişoara. Aceasta cu toate ca editorii ceruseră referinţe la ambasada si aflaseră că trebuie neapărat să scrie despre cea mai mare arhitectă a României, Anca Petrescu, cea cu Casa Poporului. Mi-a luat o luna sa-i conving ca despre acel personaj trebuie tăcut, în vreme ce despre arhitecţii cu adevărat de valoare trebuie scris din răsputeri.

Cu Opera Business Center şi cu barul Twice de pe Sfînta Vineri, Dorin Ştefan dă măsura maturităţii conceptuale a unor idei mai vechi ale sale şi le exercită fără ambiguitate şi, mai ales, fără reproş. Am beneficiat, împreună cu mulţi studenţi de-ai noştri, de bunăvoinţa arhitectului care ne-a plimbat prin clădirea de speculă imobiliară care este Opera Business Center I (un al doilea obiect cu acelaşi nume va fi curînd adosat acestuia). Am participat, de asemenea, la inaugurarea recentă a barului Twice şi, pentru a nu-i face reclamă mascată altcuiva decît strict arhitectului, mă voi referi doar la calitatea spaţiului interior.

Săptămîna aceasta mă voi opri însă doar la Opera Business Center însă, întrucît a reprezentat în toate etapele facerii sale un obiect atît de controversat, iar astăzi - gata fiind - trezeşte sentimente amestecate atît clientului cît şi utilizatorilor direcţi sau celor care privesc din afară întreaga istorie şi clădirea care este rezultatul ei. Există o teribilă istorie a clădirii mai înainte de a se fi început construcţia de azi. Arhitectul a fost precedat în studiul de potenţial al locului de către alţi confraţi. Ceea ce iniţial ar fi trebuit să fie un turn, potrivit unui studiu de altimetrie realizat de prof. dr. arh. Alexandru Sandu, s-a transformat într-o clădire pe lungul Cheiului Dîmboviţei, chiar peste rîu de Operă (de unde şi numele) şi peste stradă de Sfîntul Elefterie Nou, o remarcabilă biserică interbelică a arhitectului Iotzu senior. Azi, faptul că asizele de travertin de culoarea piersicii, care alternează cu sticla pe întreaga faţadă a centrului de afaceri, amintesc cumva de alternanţa de asize de cărămidă şi tencuială a bisericii de peste drum, mi se pare o calitate incontestabilă a lucrării cuiva care a scris atît de mult despre contextualism cu mai mult de un deceniu în urmă.

De altfel, nu este singura tentativă onorabilă de dialog cu contextul dificil. Faţada dinspre cartierul Cotroceni a clădirii celei noi face două gesturi concomitente: mai întîi se detaşează fără echivoc de cartier, dezlipindu-se de calcanul primului rînd de case şi, astfel, aşezînd o cezură severă care i-ar fi permis arhitectului să abandoneze orice altă referinţă la contextul aici constrîngător (case unifamiliale interbelice, de scară redusă şi materiale paupere); pentru ca apoi să se raporteze din nou la contextul scris în cheie minoră, punînd în operă pe parapeţii dinspre Cotroceni un material atît de umil, precum tabla galvanizată, cu care este acoperit un număr semnificativ de case din vecinătatea imediată. Faţada rezultată este "urîtă", dar consistentă şi solidară cu firea cartierului către care priveşte, cu care se compune în silueta oraşului. Mai mult, clădirea are astfel o faţă şi un spate, gest atît de tipic nu doar pentru arhitectura pre-modernă. Păstrînd deliberat ceva din modestia locului din care se naşte, casa îşi refuză aerul de parvenit pe care îl au mai toate celelalte centre de afaceri noi din Bucureşti, în frunte cu Bucharest Financial Plaza (răposata Bancorex de pe Calea Victoriei), care le şi întrece întru lipsă de simţire contextuală.

Opera Business Center este o clădire de închiriat, prin urmare preţul de cost al metrului pătrat şi neutralitatea inofensivă a plasticii vor fi fost considerate elemente cheie de judecată a reuşitei. La barul Twice, dimpotrivă, se aplică regulile identităţii vizuale celei mai elaborate, tocmai pentru că de felul în care este lucrat barul şi, fireşte, de serviciile pe care le oferă depinde nemijlocit supravieţuirea şi, eventual, succesul său comercial. Prin urmare, arhitectul şi-a putut permite să fie personal, conceptual şi original într-o măsură mult mai mare decît dincolo.

Însă, chiar şi în aceste condiţii mai degrabă favorabile, arhitectul şi echipa sa şi-au exersat încă o dată reţinerea. De data aceasta, nu mai este vorba despre o lipsă de resurse, ci de o strunire a lor în numele unei teme. Subsolul cu bolţi de cărămidă are ca spină barul propriu-zis, care poate fi ocolit de jur împrejur. Materialele folosite sînt simple, ready made am zice, sau as found: profile ordinare şi ţeavă de metal sudate; sticlă şi neon. Toaletele au de asemenea o distincţie "industrială" similară, în sensul socialist al atributului. Robinetele sînt cele pe care le ştie produce industria românească, dar sînt asociate unor chiuvete proiectate special pentru acest loc. Or, exact contrastul violent text/context (care se realizează între ceea ce, pe de o parte, pare la prima vedere familiar, pentru că arată a fi fost procurat de la învecinatul - şi, între timp, răposatul - magazin 1001 de Articole şi ceea ce, pe de altă parte, este de fapt străin, pentru că instalat în contexte inedite, care înnobilează detaliul pauper) dă tensiune şi, deci, calitate spaţiului rezultat. Impresionează este inventivitatea asocierii şi punerii în operă, iar nu vreun atribut valoric intrinsec al materialului însuşi. Folosind apoi scara veche a casei - adusă la zi fără a-şi abandona atributele şi detaliile care o datează - ajungi în alte şi alte spaţii ale barului, pînă la Galeria de şpriţ. Cubicule - care cu canapele neruşinate de piele, pe care te poţi doar tolăni, care cu mese obişnuite de cîrciumă - îţi veghează drumul pînă la acel loc cu scenă şi expoziţie, unde se petrec evenimentele mondene. Scara care te coboară în "gheena" perdiţiei are drept mînă curentă o bucată de bară neagră, încastrată în zid şi rămasă la capătul celălalt în consolă. Expoziţia înseamnă şiruri verticale din gută, de care exponatele se prind cu cleşti de rufe. Cu decor puţin, dar cu o gestică a creatorului care îl animă pe acesta pînă într-acolo încît, compus cum se află cu corpurile suple ale tinerilor clienţi, învie şi participă la atmosferă, arhitectul reuşeşte un tur de forţă care aşează interiorul barului Twice în topul spaţiilor similare realizate în subsolurile de cărămidă după 1989 în Bucureşti. Unii dintre cititorii rubricii de faţă ştiu că am deplîns în Bizanţ după Bizanţ după Bizanţ soarta acestor fine bolţi de cărămidă din familia Curţii Vechi. Revitalizate, ar putea închipui o parte din spiritul unui Bucureşti după care tînjim. Dorin Ştefan exact asta face, administrînd cu precizie un spaţiu minim, inventînd pentru el - tot minimalist - mobilierul aferent, lumina stranie, toalete atipice, scări şi rampe planînd peste alte şi alte scenografii, evenimente şi locuri.

Este vorba despre o mai veche teorie a arhitectului, care ţine de bunul-simţ mai mult decît de filosofii sofisticate. De vreme ce nu avem o industrie performantă, nu putem avea pretenţia unei arhitecturi de înaltă tehnologie. Deplîngem această crudă stare de lucruri, dar îndreptarea ei nu se va rezolva mimînd o "normalitate" de pe alte meleaguri, eventual importînd semnele ei înşelătoare, ci privind drept în ochi starea de fapt. Decent este de aceea să optimizăm, ca buni meşteşugari, ceea ce avem de fapt. Dacă materialul e pauper, dar bine pus în operă, "sărăcia" expresiei va fi compensată de inventivitatea proiectantului şi a executantului, care vor fi cu atît mai vizibile.

Aceasta este povestea caselor celor noi ale profesorului Dorin Ştefan. Ele sînt dovada că, la condiţii egale, ceea ce iese la iveală în chip luminos este talentul "croitorului" de forme şi a "diplomatului" între client şi oraş care este arhitectul. În ambele sale ipostaze, arhitectul Dorin Ştefan excelează - cu Opera Business Center şi barul de pe Sf. Vineri exact de (încă) două ori; adică twice.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer