28.05.2020
Zilele astea mi-a venit instinctiv în minte expresia o casă la locul ei. Vorbind cu Ioana - care mă ajută adesea să îmi fac ordine în gânduri - am realizat că este o sintagmă inventată de mine. În încercarea de a-mi descoase propriile idei, am pornit pe firul locuţiunilor ce conţin substantivul loc - sunt o grămadă, enumăr câteva: a-şi face loc, a-şi încălzi locul, a (nu)-şi găsi locul, a fi în uibul locului, a sta locului, a sta la un loc, a sta pe loc, a-i veni inima la loc, a se pune în locul cuiva, a-l răbda locul, a încurca locul, a fi om la locul lui. În majoritatea, locul reflectă o atitudine faţă de lume şi viaţă; locul spune ceva despre om.

A fi la locul său, explică DEX-ul, înseamnă a fi aşa cum se cuvine. Încă unul din momentele când dicţionarul se dovedeşte cu adevărat inutil în a explica viaţa reală: ce-nseamnă să fii cum se cuvine? Şi cum trăieşte o casă cum se cuvine?

Mama mea muncea foarte mult când eram copil. De fapt, toată viaţa a muncit. Cred că ăsta e locul ei în viaţă: munca. În primii ani după Revoluţie, ai mei şi-au încercat norocul ca mici afacerişti: o economistă şi un inginer au pornit o afacere de familie, COMING ŞERBAN se numea. Mama era cu strategia şi producţia, tata, cu execuţia. Au comercializat, pe rând: haine pentru copii, halate de baie şi pijamale croite de mama la maşina electrică NICOLETA, parfumuri "de import", cosmetice, detergenţi. Ce se cerea pe piaţă. Apoi s-au despărţit, fiecare şi-a deschis propria firmă, iar mama şi-a continuat afacerea pe cont propriu până astăzi. O negociatoare înnăscută, care nu stă niciodată locului şi care îşi iubeşte la nebunie meseria. Nu am cunoscut încă un om mai pasionat de jobul său şi mai neobosit decât mama. Şi cu o relaţie absolut incertă cu timpul, pe care mi-a transmis-o şi mie.

Pentru că avea acest ritm de viaţă cu totul haotic şi nu avea timp de curăţenie ca restul lumii - să spunem, în dimineţile de weekend -, în copilăria mea sesiunile de făcut ordine în casă se întâmplau atunci când mama avea un boost de energie sau, pur şi simplu, o fereastră de timp liber. Începeau cel mai adesea după-amiezele şi se prelungeau până după miezul nopţii; de obicei, sâmbăta seara, ca să întâmpinăm cum se cuvine ziua de duminică. Curăţenia generală însemna spălat geamurile, lăsat perdelele la înmuiat în cadă, adunat toate mobilele în mijlocul camerei, şters fiecare colţişor de praf. Şi mai însemna să schimbăm rostul lucrurilor, o dată la câteva luni: mutam împreună biroul din lemn masiv în locul fotoliului, fotoliul în locul televizorului, biblioteca în locul canapelei şi tot aşa. Cât ne permitea spaţiul apartamentului comunist - dar suficient de generos - din Drumul Taberei şi cât ne ţineau muşchii, spatele şi inspiraţia de moment. Era un ritual pe care îl uram (ce adolescent vrea să îşi petreacă nopţile ştergând de praf bibelouri?) şi pe care îl iubeam în aceeaşi măsură - pentru că marca, de fiecare dată, un nou început: fără nicio investiţie financiară, casa se-mprospăta. Şi, odată cu ea, şi noi.

Mama nu poate să stea locului. Şi astăzi, când vine în vizită la mine, e musai să trebăluiască ceva. Să spele nişte vase, să scuture nişte cearşafuri sau să mute nişte obiecte de la locul lor. Mă scoate din minţi. La ultima vizită înainte de pandemie, a înlocuit păturica pe care o ţin pe canapea cu cea cu care învelesc fotoliul - "ca să te simţi bine, să mai schimbi puţin lucrurile" s-a justificat. Mărturisesc că nu mi-ar fi trecut prin cap: cu un gest atât de mic, a reuşit să mă smulgă din monotonia cotidianului - şi a fost tare plăcut. Aşa că recent mi-am cumpărat - erau la ofertă, nu le puteam rata - încă două noi păturici pufoase, două nuanţe diferite de ocru. Ca să continuu să mă păcălesc singură că-nviorez sufrageria.

Cumva, preluăm obsesiile de la ai noştri. Până şi astăzi, cu cele mai performante maşini automate şi cu acelaşi ritm de viaţă aglomerat, mama preferă să spele rufele de mână. Le înmoaie şi le freacă în lighean, le clăteşte în cadă (în multe rânduri de căzi pline de apă, lucru ce o înnebuneşte pe bunica!) şi abia apoi le pune la maşină. La programul scurt, de clătire, pentru că i se pare că nu are suficientă putere în mâini să le stoarcă. Şi pentru că i se pare că ea le spală mai bine decât orice maşină automată de fiţă, pe care, de altfel, şi-o înnoieşte constant. Am renunţat să încerc să o înţeleg sau să mă mai contrazic cu ea pe acest subiect, la casa mea rufele se spală la maşină. Dar niciodată, vasele. Fiecare casă cu obsesiile ei.

Am trăit multă vreme cu impresia că suntem o familie nelalocul ei, pentru simplul motiv că ne derulăm viaţa în alt ritm decât ceilalţi. Îmi dădea sentimentul că fac parte dintr-o minoritate amorfă - şi, ca orice minoritar, mă mândream cu asta şi eram, în acelaşi timp, nevoită să mă confrunt cu tot soiul de frustrări. Astăzi m-am împăcat cu gândul şi mi-am dat seama că o casă cum se cuvine poate fi oricum, nu trebuie să ştii cum, trebuie doar să faci pace cu tine şi cu locul tău în lume.


text & foto: Iris Şerban

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus