07.06.2020
Desenez un arc peste timp, din copilărie sar în adolescenţă. După încheierea celor 8 clase gimnaziale, mâna ironică a destinului m-a aruncat, vreme de 4 ani, într-o zonă cel puţin exotică pentru un copil obişnuit să se lăfăie printre comodităţile oraşului: în munţii Buzăului, nu foarte departe de vârful Penteleu. În spatele casei, se înălţa trufaşă spre cer ditamai stânca. De pe creasta ei, când şi când, cobora tacticos, flegmatic Moş Martin, dornic să se înfrupte din prunii care se lăţeau până la şosea. Sâmbăta seara plecam zgomotos, în ceată, băieţi şi fete, spre căminul cultural unde, în mod democratic, se desfăşura discoteca (nimeni nu era discriminat, de la înfocaţii ascultători ai manelelor până la elitiştii consumatori de Prodigy sau Guns n' Roses). De multe ori, drumul nostru iniţiatic era întrerupt nu de lupoaică sau panteră, ca în Infernul dantesc, ci de un râs cu ochi de jeratec, care descindea felin dintr-un pâlc de pădure.

Anii adolescenţei - ani de căutări dezordonate, când hormonii goneau, purtându-te în toate direcţiile. În satul învecinat, Păltiniş, exista o biserică: minionă, frumoasă, înconjurată de brazi falnici, protectori. În ea însă am intrat rar. Îmi pierdusem deprinderea.

Mă mulţumeam cu biserica de acasă, din mica mea bucătărioară de vară (plămădită din lemn şi pământ galben) în care mă desfătam citind Convorbirile duhovniceşti, cărţile părintelui Stăniloae, convorbirile cu părintele Cleopa...

Şi totuşi... Într-o săptămână a Postului Mare, printr-a zecea, Mircea Stanciu - recuperatorul cuvintelor pe cale de dispariţie - îmi propune să ţinem, în Vinerea Mare, post negru. Sec. Mircea era genul acela de prieten căruia abia aştepţi să-i dezvălui noile descoperiri ( dezbătusem asiduu dilemele fraţilor Karamazov, fericirea paradoxală a monahului Nicolae de la Rohia, tipologia crailor decadenţi de la Curtea Veche).

Zis şi făcut. În Vinerea Mare, eu ajung cu rata la Pătârlagele, în creierii dimineţii, ca de obicei. Mircea se iveşte din trenul de Nehoiu, la interval de o oră. Postul, cum citisem noi, poate fi dublat de rugăciune, dar şi de alte nevoinţe sau asprimi. Mircea tocmai citea, plin de încântare, "Autobiografia" stareţului Paisie Velicikovski. Îmi propuse, deci, să o luăm voiniceşte la pas spre schitul Cârnu, ctitorie a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (acesta fusese călăuza spirituală a Sfântului Paisie), care nu era departe de liceul nostru din Pătârlagele. Imaginile acelei zile mi-au rămas vii în amintire: am străbătut precaut puntea instabilă privind spăimântaţi, printre golurile ei, apa năvalnică şi am tot mers, respirând cu nesaţ miresmele pădurii, până ce am poposit într-o poieniţă, un luminiş în care se pitulase o bisericuţă din lemn.

Zecile de pagini despre isihasm nu cântăreau, toate la un loc luate, cât atmosfera de aici. Departe de lumea dezlănţuită, gureşă, aici chiar se instaurase imperial liniştea, tihna, isihia. Gândurile nu-ţi mai invadau mintea, ca nişte albine sâcâitoare. Părea că doar aici puteai să redevii stăpânul minţii tale, într- o dulce regăsire de sine.


text: Ciprian Voicilă | foto: colaj de cadre din filmul documentar Filon de Gabriel Hanganu, o producţie MŢR - 1995, despre "Muzeul Sătesc" din Pătârlagele, jud. Buzău Pe Mircea Stanciu îl puteţi citi căutându-i cărţile aici: editurafrontiera.ro/mircea-stanciu-n-1978

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus