[casa de-a casa] [31] - între case.05.aburi

Născută într-o familie de aromâni, care şi-a plimbat destinele prin Balcani, din fostul Imperiu Otoman, cu străbunici şi bunici "bănioţi" din ramura grămostenilor din Bulgaria, plecaţi de la Rila, colonizaţi în Cociular-Durostor şi strămutaţi în anii '40 la Başchioi, în Tulcea, ca apoi să caute un alt început în Tomnatic - Banat, trecută prin experienţa deportării în Bărăgan când tocmai îşi începea adolescenţa la un liceu din Timişoara şi stabilită în Slobozia după ridicarea domiciliului obligatoriu, mama (maia de acum) s-a împământenit în centrul Bucureştilor în anii '60, căsătorindu-se cu tata - aromân ajuns la rândul lui în capitală, via Mulovişte (Macedonia) - Salonic (Grecia).

Smulsă din confortul obţinut prin munca încăpăţânată a bunicilor şi părinţilor ei, păstori cu sute de oi, împroprietăriţi cu pământ prin colonizare, deveniţi agricultori şi negustori prin sedentarizare şi apoi muncitori după deportare, mama, cu numele bunicii ei, Zoia, aşa cum se obişnuieşte la aromâni, obligată de destin să se adapteze din mers la orice condiţii, s-a orăşenizat rapid şi a cucerit locul cu "acâţâturile" (îndemînări, calităţi) ei. Istoria întortocheată a drumurilor şi caselor pierdute s-a oprit în Bulevardul Cantemir, unde, peste jumătate de secol, în 45mp, ai mei au reconstruit istoria familiei.

Colţul casei noastre - bucătăria - era tărâmul stăpânit de mama. Cu mici excepţii, când tata se înstăpânea la rîndu-i pentru orele de cizmărie şi fâţâiala noastră deranja intimitatea spaţiului pentru a mai fura câte ceva dulce sau sărat în pauzele de învăţat. În cei 7mp se întâmplau minuni zilnice pentru papilele noastre gustative. Aburi de supe transparente şi ciorbe pline se împleteau cu mirosuri de musacale, stufaturi de miel, faimoasa ciumlecă (straturi de arpagic şi carne de vită înecate în sos şi vin), sarmalele în foi de viţă, piperchile ţârgâsite (ardei înăbuşiţi amestecaţi cu urdă, roşii şi ouă) sau fripte în sos de roşii, ostropelul şi friptura de miel, ciulamaua de pui, tochiturile, chiftelele marinate, ruladele de porc, şniţelele de pui şi mîncărurile de post rotite în fel şi chip după inspiraţia stăpânei: fasolea păstăi sau boabe sub formă de iahnie sau ciorbă, spanacul, mazărea, cartofii, sufleul de conopidă, dovleceii pane, varza călită sau nu, prazul cu măsline, orezul cu prune, orezul sârbesc, mâncarea de gutui, tocăniţa de legume şi, aş putea continua vreme de câteva ceasuri tot aşa. Casa era în siguranţă, "aşa cum trebuie", iar noi protejaţi şi izbăviţi de teama de a rămâne nemâncaţi. Răsfăţul nostru zilnic nu ne lăsa să simţim nici măcar o clipă greutatea cu care mama se străduia să ne cadorisească cu inventivitate din bucătăreala ei magică. Pluteam între arome stîrnite de sfârâitul focului şi talent. Peste toate astea, tronau salate şi deserturi de tot felul, de la salata Suzi cu ananas cu frunze de ţelină spaniolă, pui, porumb şi maioneză, la salata de crudităţi, salata cu fasole boabe, ceapă, peşte marinat, salata orientală sau banalele salate de vinete, de icre, de roşii cu brânză rasă, ardei copţi, varză, sfeclă roşie sau de castraveţi muraţi.

Din colţul casei veneau la rând şi meniurile de aniversări cu ouă umplute, salată de boeuf, chec aperitiv, ardei umpluţi cu brânză şi mărar tăiaţi rondele, roşii umplute cu vinete, nelipsita friptură de porc/pui/curcan cu garnitura obişnuită a cartofilor natur sau prăjiţi cu mujdei de usturoi şi salatele verzi sau de murături în funcţie de anotimp, sarmalele cu mămăliguţă, prăjiturile şi torturile cu diferite umpluturi. Binefăcătoare torturi! Meniul de restaurant, cu antreu, felul 1 şi 2 şi desert era astfel depăşit cu vârf şi îndesat.

Regatul dulciurilor nu era cucerit decât de patria pitelor armâneşti. Mama le stăpânea cu aceeaşi virtuozitate pe amândouă. Povestesc Ianei şi Arghirei de RAIUL PIERDUT - CĂMARA DULCE a maiei lor: prăjitura Budapesta, găluştele cu prune, fursecurile în formă de brăduţi, stele, soare, semilună, cornurile şi cornuleţele cu gem, brânzoaicele, spuma de căpşuni, plăcinta cu mere/ vişine sau caise, prăjitura Figaro, negresa, plăcinta cu bezea, mere şi broboane de zahăr caramel, biscuiţii spriţaţi, nucile/caisele umplute cu cremă sau gem, mucenicii în zeamă şi cei moldoveneşti, tortul cu cremă de cacao, tortul capsulă şi cel din fursecuri de şampanie cu fructe şi frişcă. Recordurile erau depăşite cu uşurinţă de cozonacii, pasca, sarailiile, baclavalele, pita de curcubetă (dovleac) "plăţinta", arsenalul de elită cu care ne dobora simţurile la sfârşit de săptămână sau la sărbătorile mari ale anului şi onomasticile "taifei" (familia extinsă), acestea din urmă aducându-ne naşii, unchii, verii, mătuşile şi bunicii la aceeaşi masă din sufragerie - unde se dezlegau sau mai degrabă se încâlceau realităţile istoriei în contre verbale plasate pe glasuri din ce în ce mai zgomotoase, pe măsură ce se ajungea la desert şi se stingea cu vin gustul uleios al pitelor. Politica, societatea, caracterul celor care ne conduceau erau făcute praf până la următoarea întâlnire, cînd totul se relua cu aceeaşi vigoare şi altitudine a vocilor hotărâte. Altfel se scurgeau sărbătorile de "Lăsat-a secului", când cei mai tineri îşi cereau iertare de la cei mai vârstnici, iar ritualul "haracascăi" aducea zâmbete şi distracţie în rândul celor mici, pe la nasul cărora se flutura o bucată de halviţă agăţată cu sfoară de "şuţală" (făcăleţ). Silueta mamei, precizia mişcărilor ei omniprezente, pregătirea din timp a sărbătorilor, forţa de a fi one-woman-show, de la bucătărie, croitorie, finanţe, administraţie, aducea o stare de vitalitate care ne-a fost de-a lungul anilor înveliş protector, motor ascuns al pornirii noastre în lume.

Când deschideai uşa bucătăriei te "loveau" fizic şi vizual căldura aerului, şorţul mamei, armata de oale, linguri, cuţite, tocătoare, teluri, gesturile mâinilor frământând aluaturi şi scuturându-se de făină, baticul care ascundea părul, aplecarea trupului întânzând peturile pitelor cu praz, spanac, ştevie, brînză şi ouă...

Viaţa bucătăriei şi armata de ustensile cu care mama făcea din colţul apartamentului tărâmul vrăjit sunt acum înrămate într-un tablou vivant din care autorul lipseşte, pe măsură ce Casa Memoriei se micşorează. O privesc din unghiuri diferite doi aromâni de-ai ei, ucenici vrăjitori pe scena teatrului şi a terenului de tenis, făcându-i recomandările prieteneşti de a-şi privi viaţa ca pe o scenă pe care a cucerit totul.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.