Poezii

  Citiţi prefaţa acestei cărţi.



Celui ce va citi
Dacă paginile acestei cărţi îngăduie vreun vers fericit, îl rog pe cititor să-mi ierte impoliteţea de a-l fi uzurpat eu în prealabil. Nimicniciile noastre se deosebesc foarte puţin; este banală şi întîmplătoare împrejurarea că tu eşti cititorul acestor încercări, iar eu sînt cel care le-a compus.




Desprins de memorie şi de speranţă,
nelimitat, abstract, aproape viitor,
mortul nu e un mort: este moartea.
Precum Dumnezeul misticilor,
căruia trebuie să i se refuze toate predicatele,
mortul pretutindeni străin
nu este decît pierzania şi absenţa lumii.
Îi răpim totul,
nu-i lăsăm nici o culoare, nici o silabă:
aici e curtea pe care ochii lui n-o mai văd,
acolo e trotuarul unde speranţa lui a stat la pîndă.
Pînă şi ce gîndim ar putea gîndi şi el;
ne-am împărţit ca hoţii
averea nopţilor şi zilelor.




Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decît amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
cîmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd...
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.


Aici încă o dată, buzele neuitate, unic şi asemenea vouă.
Am stăruit în apropierea fericirii şi în măruntaiele suferinţei.
Am străbătut marea.
Am cunoscut multe locuri, am văzut o femeie şi vreo doi-trei bărbaţi.
Am iubit o fată mîndră şi albă de o linişte hispanică.
Am văzut un cartier nesfîrşit unde se împlineşte o nesătulă nemurire de asfinţituri.
Am savurat multe cuvinte.
Am convingerea nestrămutată că asta e tot şi că nu voi mai vedea şi nici nu voi mai săvîrşi lucruri noi.
Cred că zilele şi nopţile mele sînt egale în sărăcie şi în bogăţie cu cele ale lui Dumnezeu şi cu cele ale tuturor oamenilor.




Îl las pe cal, în ceas crepuscular,
Cînd moartea i-a fost dat să o cunoască.
Din ceasurile morţii dăinuiască
Ăst ceas biruitor, cumplit, amar.
Pe cîmp de luptă-n spume-ntins goneşte
Cal alb cu poncho alb în şa. La pîndă
Stă moartea-n ţeava flintei fumegîndă.
Francisco Borges pe cîmpie creşte.
E-nconjurat de gloanţe şi urgie,
În faţă vede cîmpul nesfîrşit.
Viaţa pentru asta l-a sortit.
E-n elementul lui, în bătălie.
Îl las înalt în epic univers
Şi-aproape neatins de-umilu-mi vers.


Nimic ori prea puţin despre străbunii
Din stirpea Borges ştiu: vagi lusitani
Ce-n carnea mea lăsat-au peste ani
Oprelişti şi-obiceiuri. Parcă bunii
Nicicînd n-ar fi trăit. Şi mi se pare
Străini complet că sînt de-a artei moarte.
Imperceptibil, fac cu toţii parte
Din timp, şi din pămînt, şi din uitare.
Aşa-i mai bine. Împlinit destin.
Sînt neam de lusitani. Viteji ajunşi
Pe mările Orientului străin,
Apoi pe mări de-aprins nisip pătrunşi.
Sînt regele ce-n misticul pustiu
S-a rătăcit, jurînd că-i încă viu.




În cel dintîi din versurile-agile
- Şi mulţi sînt hexametrii de aramă! -
Aedul muza-n ajutor o cheamă,
Pentru-a cînta mînia lui Ahile.
Ştia că altul - zeu - însufleţeşte
Cu focul tainic munca lui obscură,
Cum scris va sta apoi şi în Scriptură
Că peste toate Sfîntul Duh pluteşte.
Răsplată pentru-ales e-ncununarea
Cu harul de la zeul nenumit.
Lui Milton, zidul umbrei i-a sortit,
Exilul - lui Cervantes, şi uitarea.
A lui e tot ce amintirea, cruda,
Păstrează din trecut. A noastră-i truda.


Despre hidalgul smead şi stăpînit
De eroism şi gust de aventură
Se crede că - virtualitate pură -
Biblioteca nu şi-a părăsit.
Isprăvile fidelei povestiri,
Burlesc ori tragicomic încheiate,
De el, nu de Cervantes, sînt visate
Şi înţesate-s de închipuiri.
La fel mi-e soarta. Ştiu că esenţial
Şi fără moarte s-a pierdut ceva
În chiar biblioteca ce-ngropa
Povestea cu hidalgul exemplar.
Copilul fila-ntoarce grav cu-eresuri,
Visînd nedesluşite înţelesuri.