Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Coada (partea a II-a)


Carmen Botoşaru

20.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citeşte prima parte a povestirii Coada.

- Hai, rrrepede, c-a băgat cartofi la aprozaru’ de lângă biserică!
Vorba zburase iute ca gândul, din gură în gură şi, într-o clipă, venind din toate părţile, alergând într-un suflet, cu sacoşele de fâş uzat fluturând, se adunaseră zeci de bărbaţi şi femei. Coada se îngroşase şi se lungise cât ai clipi, era pe trei rânduri şi trecea de colţul aprozarului, o cotea şi ajungea, şerpuită, până aproape de gardul bisericii, dincolo de care era Cimitirul Eroilor.
- Sunt cât ou’ de porumbel... şi plini de pământ... am văzut când îi descărca.
- Şi sunt şi cam buboşi, nu mai rămâne nimic din ei când i-oi curăţa.
- Hai, lasă că-s buni şi-aşa. Alţii de unde? Măcar s-apucăm să luăm.
- Asta cam aşa e... N-am mai mâncat cartofi... de nu se mai ţine minte de când...
- Da’ de care sunt? D-ăia albi sau d-ăia roz?
- Doamne Maica Domnului, ce întrebare... Păi mai contează de care sunt? Cartofi să fie!
- Câte kile se dau?
- A-ntrebat cineva-n faţă şi cică se dau câte cinci kile de căciulă.
- Da, dar am auzit că trebuie să iei şi garoafe, altfel nu-ţi dă cartofi.
- Ceee?
- Cum, dom’le, să mă oblige să iau garoafe?
- Da, uite că te obligă.
- De unde-o mai fi şi moda asta? Am mai auzit pe cineva acum vreo săptămână, că cică la alimentara aia de la gară, la un kil de parizer era musai să iei şi două borcane de gem de măceşe. Hai să zic că mai mergea cât de cât, că totuşi poţi să mănânci gemu’... Da’ cartofi cu garoafe...
- Nu poţi, doamnă, să mănânci gemu-ăsta făcut de fabrică! Nu e dulce deloc, zici că mănânci pământ. Mi-a cerut mie, într-o zi, nepoţica: „Mamaie, păjitulă, păjitulă!” Şi de unde era să-i dau prăjitură fetii? I-am pus şi eu nişte gem pe pâine. Da’ crezi c-a mâncat? N-a putut copilu’ să mănânce. Zice: „Mamaie, e câh, câh!”
- Da’ şi cu garoafele ce să faci?
- O fi răspândit cineva zvonu’, ca să râdă de lume...
- Nu e glumă, e serios. Sută-n mie! trebuie să iei trei garoafe la cinci kile de cartofi. Nu e vina lu’ Geta, săraca, cică aşa e ordinu’.
- De la cine?
- E, parcă nu ştii... Ce mai întrebi?
- Păi şi cum vine asta? Cartofi cu garoafe?
- Păi uite că vine bine. Li se ofilesc garoafele în geam la aprozar, că nu le cumpără nici dracu – cui îi mai arde de flori pe foametea asta? - şi, ca să scape de ele, le dă la proşti, adică nouă.
- Da’ de ce nu ne obligă să luăm câte-o găină grasă la cinci kile de cartofi, în loc de garoafe?
- Îţi mai vine să şi glumeşti, dom’le? Nu mai râde mata, că râzi degeaba, scroafa-i moartă-n coteţ!
- Am şi eu o-ntrebare: da’ garoafele... ce culoare sunt? Că mie nu-mi plac albe, aduc ghinion!
- Asta-i superstiţie! Doar nu eşti copil să crezi aşa ceva...
- Da’ sunt de-alea de grădină, mărunte, care miros frumos şi puternic? Sau sunt de-alea de seră, de zici că sunt de plastic?
- Dumnezeu ştie...
- Uite c-a-nceput să vândă. Da, dom’le, dă şi garoafe... Nu se poateee... N-aş fi crezut, dacă nu vedeam cu ochii mei.
- He, he! Nu numai că le vezi la alţii, da’ o să le şi cumperi! Ia să vezi cum o să-i duci astăzi nevestii-ti flori!
- O să se crucească, săraca. Nu i-am mai dat flori de treij’ de ani!
- E, vezi cum are grijă Statu’ de familie???
- Taci, dom’le, că te-aude vreunu’ cu ochii albaştri şi nu te văd bine.

Oamenii strigau şi se buluceau, în scurt timp nu se mai cunoştea nici o coadă, ci doar o gloată de oameni, mişcându-se dezordonat în toate părţile, împingându-se unii pe alţii. Un bărbat voinic - spate lat, piept zdravăn, braţe puternice - stătea de pază, să nu se bage careva în faţă, după ce o femeie cu un copil mic agăţat de gâtul ei încercase să ajungă la vânzătoare fără să stea la coadă, iar lumea vociferase şi o împinsese afară din rând, înghiontind-o şi făcând-o în tot felul.

Într-o dezordine fără seamăn, de parcă ar fi fost la război, oamenii cumpărau fiecare câte cinci kilograme de cartofi şi câte trei garoafe. Reuşeau cu chiu cu vai să mai iasă de la coadă.
- Staţi, fraţilor, că-mi rupeţi hainele!
- Păi da, că ţie-ţi convine, c-ai apucat să iei şi-acum mă scoţi pe mine din coadă.
- Am luat! Acu’ lăsaţi-mă să ies de-aici, ce Dumnezeu! Chiar aşa? Se poate? Ne omorâm, pentr-un kil de cartofi amărâţi?

Când vânzătoarea anunţase că mai sunt doar trei lăzi de cartofi, toată lumea începuse să se împingă, să zbiere, să se calce în picioare. O voce tunătoare strigase să se dea doar câte trei kilograme de persoană, ca să ajungă cartofii pentru toată lumea. Cei al căror rând tocmai venea, nu erau de acord.
- Am stat atâta la coadă şi acum să iau doar trei kile?
- Zi mersi şi pentru alea!
- Păi de ce să zic? Ce? Mi le dă de pomană?
- Să se dea doar câte trei kile, s-apucăm şi noi, ăştia din coada cozii!
- Poa’ să dea şi câte-un kil şi nu mai apucaţi!
- Apucăm, că mai sunt trei lăzi, o sută cin’zeci de kile. Dacă dă trei kile de persoană, mai apucă cin’zeci de inşi. Avem şanse...

După ce se certară ţipând toţi deodată, fără să se înţeleagă cine ce spune, învălmăşindu-se şi înjurându-se, timp în care vânzătoarea stătea cu tasul în mână, ştergându-şi când o palmă, când alta, de halatul albastru, murdar de pământ, aşteptând verdictul mulţimii, majoritatea hotărâse că era corect să se dea câte trei kilograme de cartofi de persoană, ca să apuce să ia cât mai mulţi oameni.
- Dar garoafele ajung pentru toată lumea? încercase cineva să glumească.
- În toată nebunia asta, dumitale îţi arde de spirite de glumă, dom’le? Te văd om serios...
- Chiar aşa, la trei kile de cartofi, să se dea numa’ două garoafe, aşa e corect! Şi-aşa-s bani aruncaţi pe fereastră!
- Cum să dea două garoafe? Ce să faci cu două?
- Te duci la mort cu ele!
- La care mort? Doamne fereşte, nu-i a bună...
- E doi lei cincizeci o garoafă. Mai scumpă decât kilu’ de cartofi!
- Chiar că e scumpă, mai pui un leu şi douăzeci de bani şi iei o pâine albă.
- Dac-ar fi să fie corect-corect, ar trebui să dea câte o garoafă jumate.
- Dacă nu staţi civilizaţi la coadă, să ştiţi că eu nu mai vând nimic! Eu am gestiune aici, trebuie să fiu atentă! Nu pot să socotesc în hărmălaia asta!
- Dacă nu mai vinzi, îţi spargem geamurile la aprozar! Ce? E după tine? După ce că ai dosit o grămadă de cartofi pentru tot neamu’! Ce, crezi că ne înghesuim aici de plăcere? Mare socoteală ce ai de făcut! Doi lei ori trei kile. Plus garoafele.
- Femeia are dreptate, dom’le. Are răspundere, lucrează cu bani...
- Lasă, nu-i mai luaţi apărarea! Că ne fură la cântar până nu mai poate! În ziua de azi, vânzătorii trăieşte cel mai bine, are tot ce le pofteşte pipota!
- Vezi că eram în faţa matale, de ce mi-o iei înainte? Ia uite ce viteză are, zici că-i ghiulea!
- Păi dacă aşa merge coada! Şi nici nu erai înaintea mea! Erai după copilu-ăla cu tricou’ roşu.
- Ce vorbeşti? Ce, eu nu ştiu după cine m-am aşezat?

Nu trecuseră nici două ceasuri şi cartofii se vânduseră, iar vânzătoarea, rămasă singură, îşi făcea, concentrată, situaţia încasărilor, numărând teancuri imense de bancnote uzate, scuipând pe degetele mâinii drepte, scriind apoi monetarul, cu un pix care lăsa din loc în loc pete zdravene de pastă albastră peste cifrele scrise chinuit.

În geamul aprozarului stăteau aşezate frumos cutii de crevete şi conserve de fasole, iar lângă tas, într-o găletuşă de plastic, albastră, mai rămăseseră câteva fire de garoafe albe.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer