Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Genius Loci. Djinn al locului. Loc (in)toxic(at)


Augustin Ioan

24.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În cele ce urmează, voi încerca să reiau pe un alt palier o aventură mai veche: anume a confrunta instrumentele uneia dintre cele mai coerente metode de a înţelege arhitectura ca artă şi meşteşug deopotrivă – cea având la temelie filosofia lui Heidegger – cu datele empirice ale unui spaţiu care a suferit traumatisme – şi mă refer aici, de bună seamă, la spaţiul bucureştean. În proces, ne vom ajuta de textele heideggeriene din Originea operei de artă (trad. Gabriel Liiceanu şi Tomas Kleininger, Humanitas, 1995) şi de ansamblul operei lui Christian Norberg-Schulz (notat în continuare CNS), dar mai cu seamă de Genius LociTowards a Phenomenology of Architecture (New York: Rizzoli, 1979). Peste opera lui CNS a trecut deceniul postmodernist, post-structuralismul şi, mai cu seamă – la noi – o operaţiune de descompunere a mediului edificat fără seamăn în istoria contemporană. Toate acestea sunt de natură să pună în criză o perspectivă a cărei întemeiere presupune calm, devenire organică, a fi în pace cu lumea şi cu spaţiul propriei locuiri. Mai poate fi ea aşadar de folos? Dar, pentru a ajunge să răspundem la această întrebare, la care vom putea da un răspuns provizoriu doar introducând noţiunea de intoxicare, va trebui ca în prealabil să circumscriem şi să definim pe acelea de loc şi de geniu al locului.

"Spaţiul existenţial"


Spaţiul în care locuim (dar "locuirea este modul în care muritorii sunt pe pământ" Heidegger, "CLG", 179) este pliat în două: ce este şi cum este perceput ca fenomen. 1) Pe de o parte vorbim despre spaţiul propriu zis (dar, ne amintim de la Heidegger, nu este vorba despre spatium şi atributul său extensio, ci de Raum, de loc (loc natal, cel care dă naştere casei), de pământul [1] care se pro-pune în operă [2] ; la CNS, spaţiul este "organizarea tri-dimensională a elementelor care compun un loc".

2) Pe de altă parte, vorbim despre caracterul, sau geniul acelui spaţiu al existenţei. CNS preia acest termen latin spre a ne avertiza că orice loc are geniul său, îngerul său păzitor. Caracterul este definit de CNS ca fiind "atmosfera generală", care este proprietatea cea mai comprehensivă a oricărui spaţiu trăit (1979, 11). Caracterul este "modul bazal în care lumea este dată" (14), este o funcţie depinzând de timp şi, prin urmare, de anotimp, care schimbă aspectul fenomenal al locului. Dar, din aceleaşi motive, CNS crede că lumina este aceea care condiţionează caracterul şi, în raport cu materialele şi forma sub care se prezintă locul (sau casele de pe el) dimensiunea verticală a spaţiului (axa lui calitativă) răspunde întrebărilor următoare: 1) cum stă clădirea pe pământ şi 2) cum se înalţă ea către cer. Caracterul este un atribut al zidirii, întrucât depinde de modul în care lucrurile sunt făcute şi, de aceea "este determinat de realizarea tehnică ("zidirea"") (15). Aici ne aflăm cu argumentaţia în punctul în care trebuie să observăm că locurile naturale nu pot avea caracter, ceea ce leagă din nou demonstraţia lui CNS de observaţiile lui Hedegger din "Originea operei de artă" privitoare la caracterul de artefact al acesteia, în opoziţie aşadar cu frumosul natural.

Spaţiului (1) îi este proprie orientarea, fiind vorba despre o raportare permanentă la centri şi o deplasare pe vectori orientaţi în raport cu acei centri – un câmp perceptual, un spaţiu "concret", departe de îndepărtarea abstractă pe care o presupune geometria euclidiană. În schimb caracterului îi este proprie identificarea. Arhitectura concretizează, densifică datele spaţiului existenţial, este cea care amplifică (ar trebui şi poate să o facă) atributele potenţiale ale acestui "dintotdeauna/deja" (Heidegger) care este[3] pământul amplasării sale[4] . În acest fel, ea face vizibil geniul locului. Mai mult, arhitectura poate cuantifica şi, apoi, transmite altundeva respectivul caracter. O face prin intermediul motivelor (motifs sau patterns); ele sunt întrucâtva algoritmarea caracterului unei "familii" de clădiri ce alcătuiesc un loc (15) şi, mai mult decât atât, "servesc la transpunerea unui caracter de la un loc la altul" (ibidem). Artefacte de felul operelor de arhitectură "explică mediul şi îi fac caracterul manifest" (15) Cu alte cuvinte, caracterul poate fi i) dat – îl găsim deja înfiripat într-un loc unde urmează să construim – sau poate fi ii) propus de noi acolo unde el nu există încă.

Caracterul dat, la rândul său, poate fi 1) pur şi simplu vizualizat ca atare în stabilitatea sa (arhitectul construieşte aşa-zicând "ceea ce vede") 2) perpetuat – dacă el se află deja vizualizat prin construire anterioară sau intensificat prin noua construcţie; la limită şi ca un corolar al acestui caz, intensificarea poate duce, prin simbolizare, la deteritorializarea caracterului care, astfel închegat, poate fi transferat pe un alt sit; ĩn fine, caracterul poate fi şi 3) complementat, dacă el este încă într-o stare de ambiguitate, sau dacă îi lipsesc anumite date spre a deveni cu hotărâre manifest.

Trebuie precizate toate aceste ipostaze, deoarece o trăsătură esenţială a lui genius loci este stabilitas loci, crede CNS: dacă geniul e prezent, el este totodată şi stabil, în sensul în care el are capacitatea de a absorbi schimbarea înlăuntrul limitei. Care sunt aceste "anumite limite" (18), autorul omite să precizeze, dar ştim cu siguranţă că una dintre ele este uni-funcţionalitatea: "un loc care este potrivit doar pentru o anumită, unică destinaţie va deveni curând inutil" (ibidem). Diversitatea "funcţională" a unui loc este aşadar condiţia esenţială a supravieţuirii sale ca loc. Altfel, el va dispărea deodată cu spiritul său. Este nevoie de un anumit grad de invarianţă a proprietăţilor unui loc pentru ca el să îşi poată păstra geniul. O devenire înlăuntrul limitelor, aşadar o devenire controlată: ceea ce uneşte locul este mult mai consistent şi mai amplu decât cele ce îl dezbină.


(in)Toxic(are)


Ce se întâmplă atunci cu un loc al cărui "caracter" nu ţine de invarianţă, ci de schimbarea – mereu violentă, mereu radicală - a proiectelor sale de constituire? Este evident că nu putem vorbi aici despre capacitate de absorbţie înlăuntrul limitelor şi, deci, nici de stabilitas loci. Bucureştilor pare a le fi proprie mai degrabă uciderea reciprocă a geniilor succesive abia schiţate, care nici nu apucă să se înfiripe, sau instaurarea de spirite malefice ale locului, pe care le voi numi djinn-i.

Numesc acest proces intoxicare a unui loc: într-un loc (in)toxic(at), co-există, incomodându-se reciproc, semne disparate ale diferitelor stadii prin care a trecut acel loc, stadii care s-au înlocuit unul pe celălalt (incendiu, cutremur, bombardament, demolare). Dacă, aşa cum crede CNS, "orice loc ar trebui să aibă capacitatea de a primi diferite conţinuturi", în cazul unui loc (in)toxic(at), el plăteşte realitatea de a fi suportat violenţa înlocuirii reciproce a atâtor proiecte divergente prin incapacitatea de a mai "spune" ceva celui ce ar veni să îl "asculte" în vederea inaugurării, în fine, a unui caracter stabil.

Locul (in)toxic(at) amuţeşte şi cel mai adesea o face definitiv. Muţenia sa nu este mai puţin violentă decât bătăliile duse acolo. Devine maidan. El nu mai este un spaţiu al ordinii, ci un topos al haosului. Starea de palimpsest (straturi peste straturi, calcane, fragmente) pe care atât o laudă unii arhitecţi ca fiind caracteristica principală a Bucureştilor este de fapt semnul incapacităţii de a susţine continuitatea şi coerenţa internă a unui loc. Un loc (in)toxic(at) trebuie privit ca fiind rezultanta nulă a tuturor straturilor care îl con-locuiesc (înlocuindu-se reciproc) la un moment dat şi cu nici un chip nu trebuie îngheţat în ultima dintre ipostazele în care el ne este dat. Şi, mai presus de orice, trebuie spus, contrazicându-l aşadar pe CNS, că un loc (in)toxic(at) nu (mai) are caracter. Mai mult decât atât, o nouă tentativă – inevitabil violentă – de a instaura noi motive, obliterând fragmentele pre-existente, este din start sortită eşecului. Un loc (in)toxic(at) nu mai are în sine potenţialul de a se vindeca singur şi, pe de altă parte, nici pe acela de a se lăsa îngrijit, absorbind o nouă operaţie radicală. Intoxicarea unui sit este cronică. Dar – şi aceasta este explicaţia modului ĩn care am grafiat cuvântul "intoxicat" - el contaminează împrejurul său şi acele ţesuturi urbane cu care se află ĩn contact. Mut nu vrea să spună aici inert. Dimpotrivă, locul (in)toxic(at) se extinde ĩn detrimentul celor care au un geniu bun să le vegheze.

Fenomenologii se dovedesc incapabili să judece locuri (in)toxic(at)e şi, mai cu seamă, să ofere soluţii vindecătoare pentru acestea. Ideea de caracter al locului le obliterează percepţia. Or, genius loci pare mai degrabă un concept a priori decât o realitate care să poată fi modelată şi cu care, deci, să se poată negocia. Un astfel de loc (in)toxic(at) devine mai degrabă obiect de interpretare predilect al deconstrucţiei – urme, negaţii, straturi divergente, cicatrici ale puterii - dar încetează să mai fie interesant pentru fenomenolog. Bucureştii sunt, din acest punct de vedere, mai interesanţi pentru un Peter Eisenman decât pentru CNS. Noi ştim, am aflat-o pe calea experienţei celei mai dureroase şi mai ne-mediate, că există şi caractere viciate, cum este cazul zonei "noului centru civic" bucureştean, sau al oraşelor României. Cât timp te afli pe Bulevardul Victoria Socialismului, ai de-a face cu un "djinn" al locului drept caracter. De îndată ce te-ai situat ĩn spatele bulevardului, întâlneşti ĩnsă locul (in)toxic(at).

Eisenman, care redescoperă şi flatează în noua construcţie cât mai multe urme şi stadii anterioare prin care a trecut situl (a se vedea coexistenţa armurăriei cu centrul de arte vizuale de la Wexner Center din Columbus. Ohio, sau casa veche plimbată pe sol spre a desena una nouă, la extinderea Colegiului de arhitectură de la Universitatea din Cincinnati, Ohio), ar putea fi util ĩn vindecarea ţesutului cicatrizat al Bucureştilor decât ne-a fost atât de celebratul fenomenolog Kenneth Frampton. Acesta, după ce a scris că este o inabilitate să nivelezi un sit ondulat spre a construi case noi în loc să foloseşti potenţialul acelui sit spre a-l terasa, a avut de venit la Bucureşti ca preşedinte al juriului la Concursul internaţional "Bucureşti 2000" şi, în această postură, a văzut cum Dealul Arsenalului a fost nivelat, iar pe el s-a construit, pârjolind situl anterior, Casa Republicii.

Aşa se face că juriul de la Bucureşti 2000 a decis că datul (i.e. "djinnul" locului) trebuie nu doar păstrat nesmintit, dar şi transformat ĩn personaj al soluţiei viitoare; Casa Republicii, au decis onoraţii membri conduşi de Frampton, este un dat al locului şi trebuie inclusă în orice soluţie de vindecare a zonei. Cu alte cuvinte, vindecarea rănii trebuie să se facă cu pumnalul ĩmplântat ĩn ea. Prin urmare, nici una din variantele propuse spre jurizare nu a luat în considerare ideea intervenţiei asupra casei propriu zise, camuflând-o sau folosind un întreg arsenal de procedee compoziţionale spre a intra în dialog cu un edificiu care este un unic, neîntrerupt monolog.

Cum ar trebui să mai construim la Ţăndărei, sau la Feteşti, sau la Slobozia, unde nu mai exista practic decât blocuri de prefabricate de o urâţenie fără seamăn? Ar trebui poate să "flatăm" "caracterul" acestui loc, aşa cum e dat acum? Poate exista totuşi o soluţie într-un asemenea impas? Probabil că ea, dacă există, este eminamente "artificială", aşadar nu din rândul intervenţiilor "organice", "vii" cu care ne-a obişnuit fenomenologia. Trecutul nu ne oferă nici el motive de optimism. Suntem forţaţi să recunoaştem în noua casă toate ipostazele sitului, nici una dominantă însă şi, o dată cu această înfrângere, a) să acceptăm disoluţia ideii de unitate internă a locului, pe care caracterul o face manifestă. Sau, la celălalt capăt, putem – la fel de artificios ca demers – b) să reconstruim unul dintre straturile anterioare ale sitului, c) să continuăm probabil unul dintre proiectele acelea care se doreau globale şi din care nici dorul de totalitate nu a mai rămas vizibil sau, pur şi simplu, d) să instaurăm un nou spirit al locului.

Aşa procedează practic proiectele cele mai interesante pentru concursul Bucureşti 2000, de felul celor ale lui Richard Rogers şi Meinhard von Gerkhan. Primul dorea să aducă centrul civic în pragul unui inaugural – cu dintotdeauna absentele pieţe ovoidale şi, alături, cu edificii-ou care să le flancheze. Al doilea dorea să injecteze în centru un tip de unitate urbană – blocul construit delimitat de patru străzi – care este absent din oraşele extra-carpatice, dacă excludem cvartalele staliniste, puţine şi ele numeric, care caricaturizează această celulă a urbanismului occidental.
Probabil că, ĩn proces, trebuie privit de aceea cu mai multă atenţie la proiectele pentru Sarajevo sau Havana ale echipelor de arhitecţi deconstructivişti de felul lui Coop Himmelblau sau al lui Lebbeus Woods, nu în ultimul rând din pricina multiplelor traume, a moştenirii ideologice şi a stării fizice de degradare în care oraşele invocate mai sus le împărtăşesc cu Bucureşti. Lebeus Woods, aparţinând unei direcţii numite "anarhitectură" [5] sau "reconstrucţie radicală" [6] , propune marcarea cicatricilor lăsate de bombardamente şi alte drame pe casele respective şi transformarea acestora într-un soi de cancere care împânzesc în stadiile ulterioare întreaga construcţie. Imaginea cheie este aceea a ruinei, a unei ruine active, ca un virus care infectează instantaneu şi transformă din mers, devorându-l, organismul pe care l-a infectat. Oraşul devine teatrul acestor fagocitări reciproce ale actorilor în confruntare şi, mai mult decât atât, ca în Alien, el este purtătorul vizibil al unui accident concrescut pe trupul său ca un rezultat al violenţelor pe care le-a îngăduit sau le-a avut de suportat, în felul în care copiii cu malformaţii grave sunt crescuţi cu resemnare ca semnul unui blestem nu totdeauna explicit sau recent.

În logica internă a oraşului văzut de Woods violenţa introduce un parazit – acel parazit a cărui acţiune era urmărită cu o curiozitate sado-masochistă de textul-manifest al deconstrucţiei semnat de Mark Wigley pentru expoziţia omonimă de la MOMA din 1988 – care nu doar contaminează, perturbându-l, oraşul care camufla tensiunile anterioare, ci, mai mult, îl face să explodeze din interior, exact acolo unde – ca în parabola cu săgeata lui Ştefan cel Mare care, prin aleatoriul ei, marca amplasamentul semnificativ al unei biserici comemorative – a fost deja marcat de război. Din rană îşi iţeşte chipul hâd, dar mai real decât frumuseţea represivă de mai înainte, un mutant. Aşa cum se întâmplă cu unele boli ale copilăriei, tratamentul care încearcă să suprime simptomele nu face decât să amâne erupţia şi, deci, vindecarea; dimpotrivă, iscarea acestor semne ale bolii, chiar dacă tulbură vremelnic "estetica" unui chip, fac posibilă lupta organismului cu sine însuşi şi, în proces, vindecarea ulterioară. Trebuie să înţelegem că, acolo unde boala este mai severă sau organismul mai slab, încercarea lasă urme şi după vindecare, sub forma cicatricilor-cratere în chipul viitorului adult.


[1] "Pământul e ceea ce, prin esenţă, se închide. A pro-pune pământul înseamnă a-l conduce spre Deschis, ca fiind cel ce se închide. Opera împlineşte faptul înalt al acestei propuneri a pământului prin aceea că de la sine se repune în pământ" Heidegger, Ch, 51/Hw 36.

[2] "Orice operă mare – plastică, muzicală, poetică – înalţă în consistenţa unui pământ singular o configuraţie (Gestalt) de "adevăr", sau de neascundere." Michel Haar, 1998, 131.

[3] Merită probabil o discuţie mai amănunţită în ce măsură situl dat este de acelaşi fel cu situl pe care îl în-fiinţează amplasarea casei sau a podului. Există, cu siguranţă, un ce potenţial al sitului, care face ca acolo să se poată înălţa o casă şi altundeva nu. Chiar dacă arhitecţi de felul lui Botta vorbesc despre "construirea sitului", adică despre pregătirea sa pentru a primi opera, iar pentru asta sunt celebraţi de Kenneth Frampton în al său "Towards a Critical Regionalism" din 1982, chiar dacă "Locul nu există deja dinaintea podului" (Heidegger, CLG, 185), cred că putem cu îndreptăţire propune ideea că locurile îşi construiesc în potenţă clădirile prin care se vor propune, că întâlnirile se produc nu ca o formare şi fixare a unei materii amorfe, care "alunecă", ci, parafrazând ce spune Biblia, ca o întâlnire la jumătatea drumului între un "Ierusalim real" (situl) şi unul "celest", ideal/imaginar (proiectul casei). Nu doar casele îşi aleg amplasamentul, ci şi acesta din urmă ar trebui să îşi poată alege chipul caselor.

[4] "Dar numai un lucru care este el însuşi un loc poate rândui o aşezare" Heidegger, CLG, 184.

[5] Lebbeus Woods – Anarchitecture: Architecture is a Political Act, AD/Academz Editions, St.Martin’s Press, 1992

[6] Titlul unei cărţi recente despre opera sa: Radical Reconstruction, New York: Princeton Architectural Press, 1997.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer