Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dora Pavel: Romanul – entuziasm, clandestinitate şi înfrigurare


Oana Cristea Grigorescu, un interviu cu Dora Pavel

01.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oana Cristea Grigorescu: Dora Pavel, felicitări pentru victoria pe care ai repurtat-o cu premiul obţinut pentru Agata murind. E un premiu important nu numai pentru tine, e o victorie, cred, şi pentru ceea ce înseamnă la ora aceasta literatura, romanul românesc. Să nu ne ascundem, se sparge un cerc închis, e bine să se audă voci noi şi să ne convingem că literatura română e un fenomen viu.

Dora Pavel: Îţi mulţumesc, Oana Cristea. Poate că e ceva adevărat în supoziţia ta cu „cercul închis”. Totuşi, eu n-am acceptat să cred – aşa cum mă avertizau alţi confraţi – că literatura adevărată se poate face văzută şi auzită numai dacă zăboveşti pe malul Dîmboviţei şi, de aceea, nici nu mi-a dat vreodată prin cap ca, în bună tradiţie ardelenească, „să trec Carpaţii”.

O.C.G.: Un cotidian central a titrat: „Cea mai bună carte de proză a anului 2003tipărită în 130 de exemplare”...

D.P.: Da, este ceea ce am declarat eu acolo, la Casa Vernescu, după premiere. Mulţumind în primul rînd Editurii Dacia, care mi-a publicat acest prim roman – chiar dacă resursele lor nu le-au permis decît cele 130 de exemplare, scoţînd, fără să vrea, o ediţie „bibliofilă”, cum îmi place mie să-i spun –, aduceam, implicit, un omagiu juriului, probităţii sale de a fi selectat, drept „cartea de proză a anului 2003”, o carte cu un mare succes de critică, dar care aproape nu a ajuns încă la publicul cititor. Spun: o carte cu succes de critică, pentru că despre romanul meu s-a scris la apariţie prompt, laudativ, în termeni mai mult decît flatanţi, în toate marile reviste literare, de la „România literară” la... „Observator cultural”. Din fericire, nu numărul de exemplare, nu tirajul decide valoarea unei cărţi. Iar menirea unui premiu literar, oriunde, în lume, aceasta e: să consacre un autor sau, desigur, să confirme, dacă e cazul, valoarea altuia. Aşadar, juriul a avut onestitatea de a selecta cartea, iar nu numele – numele meu fiind mai puţin cunoscut între prozatori. Deocamdată. Într-un flux normal al lucrurilor, premiul este cel care reclamă ulterior şi tirajul adecvat, atrăgînd astfel şi atenţia marelui public cititor asupra cărţii. Este, de altfel, ceea ce s-a întîmplat şi în cazul meu. Imediat, atunci, pe loc, într-un reflex sănătos şi îmbucurător pentru piaţa cărţii româneşti de ultimă oră, trei dintre editurile cele mai ambiţioase mi-au şi solicitat romanul (edituri cărora le mulţumesc acum) pentru o nouă ediţie. Oferta lor mi-a făcut plăcere, trebuie să recunosc. Dar, de data asta, a fost libertatea mea să o aleg pe cea preferată. Aşa că am ales-o pe... a patra, am ales Editura Polirom. Şi Agata murind este răsplătit acum, aşa cum mi-am dorit, cu acest dublu răsfăţ: Premiul U.S. şi lansarea lui efectivă foarte curînd pe piaţă.

O.C.G.: Ce anume te-a emoţionat cel mai mult în ziua premierii?

D.P.: Dincolo de clipa în care s-a rostit titlul romanului meu, am avut încă două surprize care m-au tulburat în egală măsură. Prezenţa Doamnei Antoaneta Ralian şi a Domnului Marius Ralian, veniţi special pentru mine la decernarea premiilor. Prezenţa Doamnei Antoaneta Ralian, pe care o iubesc mult, şi asta nu doar pentru că arta dînsei în transpunerea romanelor este desăvîrşită. Gestul Dumnealor m-a surprins atît de puternic, încît a pus aproape în surdină emoţia premiului, făcînd-o „suportabilă“.

Iar a doua surpriză, cel puţin la fel de intensă, a fost acel „bravo!” la anunţarea premiului, acel strigăt de apreciere al lui Nicolae Breban, care m-a flatat imens. Aşadar, bucuria de a-i simţi alături de mine pe cei cîţiva prieteni, cei care au fost împreună cu mine, atunci, acolo, cu prezenţa lor fizică.

O.C.G.: Cine e Agata şi prin ce crezi că personajul şi romanul tău au convins juriul?

D.P.: Prin ce au convins? N-o să mă substitui acum unui critic literar, nici nu-mi place să o fac. Prefer să scriu o pagină de roman. Iar Agata... îmi vine să spun Agata mea..., cum face Augusta, personajul meu. Deşi inclusă în titlu, Agata este marea absenţă pe care mizează romanul, e sora moartă în copilărie. O absenţă care a marcat existenţa de pînă acum a Augustei, pe tot parcursul ei, şi a împovărat-o cu un teribil sentiment de vinovăţie. Fără vină. Acum, Augusta este tîrîtă într-un şir de evenimente excepţionale. Excepţionale, pentru că este vorba de exhumarea unei părţi din cimitir, în urma unor alunecări de teren. A acelei părţi care conţine şi mormîntul Agatei. Din această experienţă, Augusta se vindecă. Se vindecă, pentru că îşi „vede” îngropată sora a doua oară şi scapă, astfel, de traumă.

O.C.G.: Am pus această întrebare, pentru că în răspunsul ei se află, de fapt, argumentul cu care să convingem cititorii să cumpere romanul, să-l citească, fiind vorba de o poveste de familie, cu rădăcini în psihologie.

D.P.: Da, Agata murind este în primul rînd un roman de analiză. Dar nu e numai atît. E şi un roman intim, psihologic, confesiv. E şi un roman parabolă. E şi un roman de atmosferă. În orice caz, puţin altfel decît ceea ce se scrie în literatura română actuală. Îmi place să cred că, aşa cum a afirmat şi un tînăr recenzent, romanul meu este cu un pas mai aproape de literatura din Occident.

O.C.G.: Prin ce?

D.P.: În primul rînd, prin tematică, prin subiectul lui insolit. Nu împărtăşesc deloc mentalitatea multor prozatori români contemporani (şi a unei părţi a criticii), care a rămas cantonată într-un soi de obligativitate „supremă” de a exorciza acum, imediat, coşmarul comunist pe care l-am traversat. Momentul nu mi se pare cel mai oportun. Dimpotrivă. Generaţia mea este excedată, legitim, de tragedia ale cărei spasme le mai percepe, le mai resimte încă, iar tînăra, foarte tînăra generaţie, cum e şi firesc, nu se arată deloc receptivă şi răbdătoare la „poveştile” noastre, nu îndestul de îndepărtate în timp pentru a fi îngurgitate măcar ca istorii sinistre şi macabre. E timpul ca acea „minciună estetică” a ficţiunii să fie repusă în drepturi, să ne ofere şi altceva decît spectrul a ceea ce am trăit.

O.C.G.: Romanul tău nu se fereşte de duritate, de cuvinte care uneori rănesc sau care, uneori, sînt extrem de fruste. Există chiar o modă în literatura română contemporană de a înlătura orice falsă pudibonderie, orice falsă teamă de cuvinte. Totuşi, cartea ta nu e un roman pornografic...

D.P.: Nu, deloc, deloc. Este un roman erotic, sau şi erotic, un roman pe tema Eros/Thanatos, în egală măsură. Între dragoste şi moarte echilibrul trebuie păstrat şi se cere perfect. Romanul meu este erotic, însă – aşa cum critica a remarcat foarte bine – fără a cădea în vulgaritate.

O.C.G.: Erotismul face parte din reţeta care vinde un roman?

D.P.: Da, fireşte, dar nu mai mult decît tot ceea ce ilustrează omenescul, naturalul. Cum spuneai, există, într-adevăr, şi la noi acum un asemenea curent, dar eu nu m-aş încadra în el. Sexualitatea, pe alocuri irezistibilă, „nevrotică”, a Augustei Degan, personajul meu, este descătuşată de situaţia excepţională, limită, pe care e silită să o traverseze acum, în apogeul existenţei ei dramatice. În faţa celor două, trei experienţe erotice, sexuale, în care este tîrîtă şi pe care nu ea le provoacă, Augusta nu are nici tăria şi nici posibilitatea de opţiune pentru a li se opune. Şi ea le acceptă pur şi simplu. Aş spune că întîlnirile Augustei au ceva din acele aventures, din acele „întîlniri primejdioase” – despre care vorbeşte Auerbach cu referire la romanul cavaleresc –, ivite în faţa protagonistului „ca pe bandă rulantă”, în fapt deloc întîmplătoare, căci ele vin să-i reveleze adevăratul sens al existenţei, să i-l afirme prin aventură.

O.C.G.: Aminteai de marea literatură străină, cea care are o identitate şi o coloană vertebrală. Ce se întîmplă în momentul de faţă în literatura română, în ce măsură există şansa de a avea o mare literatură română contemporană?

D.P.: Sigur, nu trebuie să imităm neapărat romanul occidental la ora aceasta, dar nici să credem că ficţiunea ar trebui recucerită doar prin acea „întoarcere la balzacianism”, atît de vehiculată nu de mult la noi. Ceea ce s-a petrecut şi se petrece în Est s-a înfăţişat de mult Vestului, prin Soljeniţîn, Kundera ş.a., care au vorbit îndestul şi despre tot. E suficient să fim noi înşine, pentru ca realitatea noastră să transpară prin noi.

O.C.G.: Literatura română a fost acuzată de un exces de poetizare, de lirism şi de metaforă, de ruptura de viaţă, în detrimentul unei direcţii interesate de ceea ce înseamnă experienţa concretă. Cum se pot împăca aceste două laturi ale existenţei artistice şi cum ai ajuns tu la un timbru care să te individualizeze?

D.P.: Nu e posibilă o împăcare de acest fel la acelaşi autor, deşi există o multitudine de tipuri de roman. În ce mă priveşte, nu agreez deloc, dar deloc, proza poematică, pe care nici nu o consider cu adevărat proză. Cu atît mai mult cînd e vorba de roman. Deşi se tot vorbeşte de permeabilitatea şi permisivitatea romanului, de natura lui primitoare pentru oricare dintre genurile literare, de ştergerea graniţelor dintre poezie şi proză... Nu, romanele poematice nu au viaţă! Eu cred în forţa, în vitalitatea romanului realist. Realism care poate fi şi realism psihologic, şi pe mine acesta mă interesează. Şi nu doar acesta. Preferinţa şi ambiţia mea merg în egală măsură şi înspre romanul de atmosferă, concentrat sub aspect emoţional, aproape eliptic, cînd misterul e „închis” într-un detaliu...

O.C.G.: Te inspiră faptele de viaţă, oamenii, lucrurile palpabile? Este realitatea generoasă în a-ţi oferi subiecte, idei, în a-ţi provoca imaginaţia?

D.P.: Cu siguranţă. Doar aparent ceea ce scrii e fără nici o legătură exterioară. Există, la tot pasul, în jur, situaţii, gesturi, frînturi de existenţă deosebit de expresive. Neexplorate încă. Deşi nu te „adăpi” doar din ele, la modul trivial. Sau nu trebuie decît să plonjezi în propriul trecut, în care să „citeşti” experienţe, nu neapărat ale tale. Eu însămi am fost marcată, în adolescenţă, de un anume context social, din care nu au lipsit nici spectacolul dur al exhumării unui mic cimitir, nici plecarea în masă a unor familii de evrei pe care le cunoşteam îndeaproape. Dar faptul că un autor caută modele în trecutul lui sau în preajmă nu înseamnă că scrie o operă autobiografică. Poţi, ca autor de ficţiune, să pui în textul tău foarte mult adevăr, poţi minţi cu adevărul cît se poate de abil, de îndemînatic şi frumos. Pînă într-atît încît adeseori nici chiar tu să nu mai ştii unde e adevăr şi unde minciună. Într-o operă de ficţiune, adevărul şi minciuna nu sînt prezente niciodată în stare pură. Márquez mărturisea că, în scrierea unui roman, el porneşte mereu doar de la o simplă imagine care îl obsedează, că şi-a scris unul dintre romane avînd imaginea unui bătrîn, pare-mi-se, care îşi duce de mînă nepotul spre ocean, să-i arate oceanul.

O.C.G.: E necesar să stabileşti o relaţie afectivă cu propriile personaje?

D.P.: Da, cu toate. Absolut cu toate. Nici nu se poate altfel. Şi criminalul, şi hoţul, şi violatorul, toţi sînt ai tăi deopotrivă şi, de aceea, tu, în primul rînd, cel care naşti aceste personaje, trebuie să manifeşti înţelegere. Toate sînt importante în ordinea a ceea ce desfăşori tu, acolo. Sigur că ai, între ele, unele preferate, chiar am simţit, şi m-am culpabilizat în timp ce scriam romanul, că i-am favorizat pe unii, nedreptăţindu-i pe alţii. Au fost nopţi în care mă pomeneam negociind cu ei, cu toţi, ore în şir, aşa cum face un regizor cu actorii. Uneori, îmi părea rău că sînt dură cu cîte unul, alteori îl „executam” cu o stranie satisfacţie ascunsă, neavertizîndu-l, înşelîndu-i speranţele, lovindu-l în momentul cel mai neaşteptat. E superbă starea aceea, în care tai în carne vie, sau deschizi brusc o perspectivă acolo unde tu însăţi credeai că nu se mai poate face nimic.

O.C.G.: Există tentaţia de a favoriza un personaj preluîndu-l dintr-un roman într-altul, ca urmare a acestei relaţii afective?

D.P.: Da, sînt mulţi autori care o şi fac. Îşi reiau personajele în volumele următoare, vehiculîndu-le în trilogii, tetralogii. Mie însămi mi s-a sugerat să extind acest roman sau să-l reiau, să-l continuu. Dar, nu. Deocamdată nu simt nevoia. Şi chiar dacă aş face-o, nu personajele favorizate m-ar tenta, ci, dimpotrivă, cele „persecutate”. Din Agata murind, de exemplu, aş duce cu mine mai departe Deţinutul, lucrătorul cu faţa nevăzută din cimitir. Îmi place mult acest personaj. Dar Agata este un roman de o concentrare extremă, şi nu ştiu dacă cititorul ar putea suporta mai mult. În plus, nici mie nu-mi place să adăst în acelaşi loc. Şi aşa mă învinuiesc că am început destul de tîrziu să scriu roman. Că am pierdut mult timp cu poezia. Am foarte mult de recuperat.

O.C.G.: A fi scriitor şi a scrie literatură e, într-un anume fel, o meserie, pentru că presupune un anumit tip de educare a minţii, în vederea unei construcţii în anumite etape. „Profanii” nu le descifrează întotdeauna într-un roman. Cunoscătorii, însă, pot să refacă traseul şi să-şi dea seama care au fost reperele, stîlpii de rezistenţă pe care s-a clădit romanul. Cînd ai simţit că ai depăşit etapa meşteşugului în acest roman? Cum reuşeşti să faci un corp viu, o fiinţă dintr-o carte, şi cînd este ea în pericol de a rămîne doar o construcţie a intelectului, a minţii, pentru că asta e, poate, ceea ce se întîmplă cu foarte mulţi scriitori români, care scriu cu „ştiinţă”, scriu bine, dar nu scriu viu?

D.P.: Îmi place foarte mult întrebarea ta, pentru că e, ca să spun aşa, ea însăşi autentică. Îmi aminteşte de vremea în care, în studenţie, încercam – aşa cum ne iniţia eminentul nostru profesor, teoreticianul literar Ion Vlad – să „descompun” un roman bun, care mă fascina, vrînd să-i „prind” secretul, atunci cînd, brusc, mă pomeneam aruncată în extaz. Şi mă întorceam imediat prin text, furioasă că n-am detectat locul exact în care respectivul autor reuşise să mă bulverseze. Indignată de a fi fost surprinsă, de a nu fi simţit la timp prin ce anume şi unde a fost el mai isteţ ca mine. Mă deprinsesem, pînă la urmă, şi să descompun romanul în bucăţele, aşa cum fac băieţii cu maşinuţele noi, demontîndu-le cu totul încă din prima zi. Doream să văd şi eu ce are un roman înăuntru. Pe atunci, aveam iluzia că i-am chiar dibuit toate secretele, însă de văzut „în funcţiune” l-am văzut abia mult mai tîrziu. Tu ai dreptate cînd vorbeşti despre acele romane „bine” scrise, dar, la al căror final ajungînd, nu rămîi cu nimic. Şi asta, pentru că „facerea” unui roman e cu totul altceva. Meşteşug nu înseamnă numai ştiinţa frazării. Doar dintr-atît nu se încheagă nimic. Doar cu atît, ratezi. La fel ca un film bun, la fel ca o muzică bună, un roman (orice tip de roman, chiar şi, sau mai ales, cel de idei) este izbutit numai dacă induce tensiune, un anume fel de tensiune. Dacă are forţă interioară. Asta înseamnă a scrie viu, a scrie senzual, a scrie seducător. Asta înseamnă a scrie.

O.C.G.: Ce temeri, ce nelinişti te-au încercat scriind?

D.P.: Agata a fost prima mea experienţă de acest gen, de o asemenea factură şi anvergură. Nu ştiam de la început dacă romanul îmi va ieşi. N-aveam de unde să ştiu. Aveam doar subiectul, pe care am început să-l „spun”. Pe măsură ce înaintam, însă, mă încărcam de panică. Îmi spuneam: Dumnezeule, în ce-am intrat! Pentru că nici înapoi nu mai poţi da. Ăsta e lucrul cel mai cumplit: impresia că n-o să mai ieşi niciodată din hăţiş, că n-o să ajungi niciodată la un capăt. O luptă aproape pe viaţă şi pe moarte. În care numai gîndul că n-o să-mi iasă era, singur, mîngîietor. Cea mai mare spaimă a mea – pentru că asta m-ai întrebat – era: dar dacă iese? Dacă iese? Dacă mă descopăr altfel decît mă ştiam? Nu perspectiva ratării mă înspăimînta, ci aceea a reuşitei. Dar dacă-mi iese?! M-am întrebat asta de mii de ori. Nemărturisind-o nimănui. Şi aşa am scris romanul. Sub acest amalgam violent emoţional, de entuziasm, clandestinitate şi înfrigurare.

O.C.G.: Poate ajunge scriitura să te depăşească?

D.P.: O, da, e posibil! Sînt momente în care mîna şi creionul nu mai pot ţine pasul cu răsuflarea ta. Eu îi spun acestui gen de scriitură scriitură gîfîită. Cînd trebuie să scrii repede, aproape stenografiind, să ţii ritmul respirării tale epice. Acelea sînt momentele de plăcere intensă, profundă, intimă.

O.C.G.: Şi care ţi-a fost cea mai plăcută revelaţie?

D.P.: Scriind Agata murind, am înţeles, ca niciodată, ce înseamnă proprietatea termenilor. Pentru că şi asta mi se pare esenţial în reuşita unui roman, în asta stă secretul narării: să stăpîneşti proprietatea termenilor. Să izbuteşti să spui ce ai de spus cît mai expresiv şi exact, să dai articulaţiilor tale mentale cuvîntul cel mai potrivit. Să te supui fără protest acestei exigenţe. Şi să nu adaugi nimic în plus.


Notă: Interviul a apărut iniţial în revista "Observator cultural".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer