Dealul Mitropoliei din Piaţa San Pietro

Multe decese în acest început de primăvară, ba chiar şi nunţi amînate. O adevărată hecatombă de capete încoronate. Trăim mai mult pe la curţi şi prin palate: mondenitate mondială, lumea e un vast salon. Dar, măcar, în sfîrşit, mondenităţi adevărate, nu ţigănia curentă de pe la noi. Vi-i închipuiţi pe Teo sau pe Dan Negru comentînd de la Vatican, ori pe Mircea Radu chemînd pelerini în rulota "Din dragoste"? Pun pariu că, dacă li s-ar fi cerut, nu s-ar fi sfiit s-o facă. Oamenii din media le ştiu, în general, pe toate, sînt buni la orice, jurnalismul a devenit noul enciclopedism. Adevărate modele!

Despre Papa Ioan Paul al II-lea, sau "cel Mare" ("Subito sancto", scria pe pancarte, la funeralii), media au spus totul, ne-au dat de gîndit totul. Pentru televiziuni (pe care, pentru că ne arată tot ce trăim, uităm să le mai şi vedem, le trecem - orice - cu vederea), lucrurile s-au petrecut, în acest caz, în doi timpi.

Mai întîi a fost ceea ce ni s-a transmis că se cheamă o "agonie". Am asistat la telescoparea unui discret, dar tenace conflict (să-i zicem) istoric, negociat strict, un conflict de descendenţă, de filiaţie: între sacrul religios şi sacrul laic, "secularizat", sau între sacrul-sacru şi sacrul profan. Căci modernitatea şi, acum, postmodernitatea (care nu este decît o hipermodenizare) a "teletehnologiilor" (J. Derrida) se trag din tradiţie, o continuă şi fac parte din ea. Sacrul, care înseamnă separaţie, delimitare, a fost generalizat în mod difuz, ca structurare fenomenologică a spaţiului şi a timpului înseşi. Laicul profită de religios, l-a subminat şi l-a dat, "revoluţionar", jos numai pentru a-i putea prelua, mascat, prerogativele, a-l moşteni într-un mod prefăcut bastard. Ruptura a fost numai una de suprafaţă, iar noi ne-am obişnuit ca, în sintagma, "secularizarea tradiţiei", să punem accentul pe secularizare, uitînd, ocultînd faptul că "secularizată", secund, este tocmai tradiţia, care rămîne primă, şi că astfel nu se face altceva decît să i se asigure, "camuflat" (M. Eliade; aici, ghilimele sînt menite şi să semnaleze citatul, dar şi să-i pune conţinutul la îndoială), ventriloc, supravieţuirea şi descendenţa.

Astfel încît, cu ocazia trecerii Papei, am asistat, la televizor, la un conflict sacru-"profan" (în viaţă nu există, de fapt, nimic cu adevărat profan: doar profanări compulsive şi nereuşite, ca "stiluri de viaţă"...) privind ritualizarea, între puteri, mai exact între Părinte (religia, credinţa, creştinismul) şi fii risipitori. Spaţiul ireductibil a ceea ce acelaşi J. Derrida numea "mesianic fără mesianism", tensiune pe care noi o trăim cotidian, a fost, o clipă, umplut cu sursa mesianică primă, redus, televizual-fenomenologic, la etimon. Creştinismul, în general, şi papalitatea, în special, n-ar fi triumfat terestru dacă n-ar fi fost călăuzite de geniu politic, dacă n-ar fi ştiut să se transmită absorbind şi refuncţionalizînd, ca Tradiţie, tradiţii dintre cele mai diverse şi mai locale, sintetizînd, esenţializînd, concentrînd, "fundamentalizînd" sacrul ca spaţiu mondial deja supraterestru. Mass-media se trag şi se hrănesc "profan" tocmai din forţa "mediologică" (R. Debray) a bisericii, sacralizîndu-ne, prin ritualizare şi mesianism derivate, dar unificate, existenţele. Nu degeaba telejurnalului de seară i s-a spus "marea messă". Cînd ne uităm la televizor sîntem, de fapt, la biserică, numai că forţa acesteia este parazitată. Îngînăm cu toţii aceeaşi liturghie, dar Evanghelia e alta. Ceea ce contează, repet, e structura. Pentru o dată, Evangheliile au fost repuse la locul lor.

În primul moment, aşadar, televiziunile s-au simţit ameninţate de întoarcerea în forţă a Stăpînului acasă (adică în casele tuturor). Puteau fi prinse delapidîndu-i aiurea, pe nimicuri, averea (ceea ce fac zi de zi). Au fost descumpănite de trecerea unui cap al bisericii care le strica micile, dar intensele ritualuri automatizate, cu climax rapid şi pregătire din orice. Simulacrul, caricatura de ecumenism mediatic a pălit, o clipă, în faţa prototipului. S-a iscat o scurtă altercaţie tăcută privind dreptul de proprietate asupra lumii, asupra inimilor şi minţilor.

După moartea, în sfîrşit, a Papei (aproape eutanasiat mediatic prin insistenţă) şi pînă la funeralii, furtuna s-a potolit, s-a încheiat un armistiţiu vremelnic, mondo-media s-au simţit, din nou, în largul lor, avînd a "formata" singurul tip de eveniment care le e consubstanţial (moartea). S-au reconciliat brusc şi de la sine cu tradiţia şi au început, după puterile, imaginaţia şi decenţa fiecăreia în parte, să evanghelizeze planeta. Cu singura diferenţă că, de data aceasta, pe prompter era "încărcat" chiar textul Evangheliilor, nu, ca de obicei, agenda politică a unor uzurpatori de profesie (liderii politici). Cele mai pricepute televiziuni, obişnuite cu tot felul de războaie din Golf, catastrofe, invazii şi atentate, în general cu transmiterea morţii, dar fără "transfigurare" (alta decît economică), în direct, au ştiut doar să transmită, cînd să tacă şi cînd să vorbească, încadrînd discret. Altele, în schimb (şi aici ar fi de amintit în primul rînd Realitatea TV), au vorbit mult (nu neapărat prost), ţinînd să demonstreze cît de "deştepte" pot fi indiferent de ocazie, producînd zgomot şi punîndu-se, fudul, în calea mesajului, chiar dacă sperau că ni-l traduc, proşti ce sîntem, gloată stupidă, de parcă totul s-ar reduce la ochii cu care vedem şi la urechile cu care auzim. Penibil.

A mai venit, apoi, şi decesul capului de Monaco. Celebrul principat, adevărat rai terestru, este un stat cu un teritoriu minuscul, la fel ca şi Vaticanul. Decesul căpeteniilor celor două state pune însă, acut, problema, pe cît de veche, pe atît de arzătoare în momentul de faţă (care este şi acela al definirii unui drept internaţional, între altele), a suveranităţii, pe care o credeam - şi o mai credem încă - legată obligatoriu şi indisolubil de teritoriu. Acesta a fost modul ei feudal şi modern de a fi definită. Dar, vai, legătura e doar istorică, extrem de fragilă, simplu construct "onto-teo-politic", legat tocmai de procesul de secularizare a sacrului religios. Se poate exista în istorie şi fără teritoriu, trans-teritorial: Papa "cel Mare" venea dintr-o Polonie mult şi des ocupată şi a "ocupat" spiritual, nonteritorial, suprateritorial, întreaga lume. Principatul Monaco nu a ieşit din istorie din pricina exiguităţii pămînteşti, deşi, practic, aproape nici nu poate să fie marcat pe hartă. Ba chiar a prosperat, inclusiv mediatic, de pe urma acestei situaţii.

Am asistat, aşadar, la un exerciţiu, la un moment de deconstrucţie obiectivă a separaţiilor, de teritoriu sau religioase, dintre sacru şi profan etc.

Şi, nu în ultimul rînd, am văzut lumea, mulţimile nomade exaltate, mai nou, de noua stîngă altermondialistă. Venirea la Roma în număr de milioane şi indiferent de "acasă" vesteşte o stare a lumii mai curînd bună. O nevoie nu atît de o transcendenţă anume, precisă, cît de auto-transcendere, de desprindere, de ieşire şi de exod, de "deteritorializare" de sine şi din sine, de părăsire a separaţiilor politic (adică artificial) întreţinute. După moartea tuturor utopiilor, oamenii mai vor, încă, să conveargă, căutîndu-şi alte patrii, alt fel de patrie, altceva decît patrie.

Mult ar trebui să medităm, acum, despre ce-am văzut şi-am simţit la televizor. Dincolo, însă, de ceea ce ne-au sugerat "cu pîlnia" că ar trebui să gîndim comentariile de presă, cu spiritualismul şi moralismul lor conservator prefăcut, brusc regăsit. Trăim, cred, ceva nou. Sau, oricum, ar trebui să căutăm mai curînd noul, nu vechiul identicul, neschimbatul din ceea ce, într-un moment de graţie, ni s-a arătat.

Şi a mai murit, marginal, discret şi nelalocul său în acest tumult sacru, şi Saul Bellow. Fără ritual şi fără prea multe amănunte. Scriitor păcătos! Tocmai acesta ar trebui să fie, să recunoaştem că este, însă, locul şi rolul, cum se spune, al artei: nici religie, dar nici entertainment, nici rugăciune dar nici fast-food - spaţiu public de supravieţuire civilă, desenat doar cu linii punctate "de fugă". Subterfugii de demnitate.