Relaxare

Psihologul mi-a spus să-mi imaginez că mă aflu într-un loc relaxant, unde mă pot deconecta. Preferabil în natură. Un fel de tehnică pentru pacienţi ca să-i ajute în viitor să scape de realitate, pentru câteva clipe.

În vârful muntelui nu se mai aude nimic. Nici voci ale sătenilor, nici zgomote de animale, nici cântece de păsări. Pare cam ciudat, deoarece în copacii de lângă mine văd nişte cuiburi. Poate că urcă tiptil pe nişte scări care nu se văd, special ca să nu mă deranjeze când ajung aici. Sau nimeresc fix în orele de linişte ale pădurii? Cu legile nu te joci, cel puţin aşa am aflat la oraş.

Azi vântul e liniştit, cred că aşteaptă ceva. În orice direcţie m-aş uita, văd doar câmpii şi păduri întinse. Puţin mai jos e un mic izvor care a depus jurământul tăcerii acum ceva timp şi de atunci nu mai scoate nici un sunet. A fost o perioadă când animalele au fost confuze ca urmare a deciziei lui, dar până la urmă s-au adaptat. Îl vizitează din când în când, se aşază lângă el şi se adapă în linişte. Dacă ştii cum să-l rogi, face o magie şi-şi schimbă compoziţia apei. Gustul rămâne acelaşi, dar mai modifică puţin peisajul. Bănuiesc că şi el s-a saturat de monotonie. O să aleg roşu.

În rest, nu e mare lucru. Nişte case aruncate aleatoriu în pustietatea câmpiilor, care formează un sat mic şi tăcut. Locuitorii lui sunt prizonieri ai pustiului. Dar le place aşa, fiindcă stau împreună, chiar dacă sunt puţini. Le e frică de singurătate, aşa că ştiu să se preţuiască unul pe celălalt.

Ultimul element al tabloului e o căprioară. Pare să fie aceeaşi de fiecare dată. Se plimbă prin satul îndepărtat, sau prin pădure. Apare în locuri diferite de fiecare dată. Nu cred că mă observă, sau nu vrea să mă observe. Când mă culc pe spate şi privesc cerul, câţiva nori subţiri şi negri asemenea părului îi conturează umbra. Am încercat de multe ori să o urmăresc, mai întâi cu privirea, apoi m-am dus după ea. Cu fiecare pas pe care îl fac, distanţa dintre noi doi se măreşte. Încotro se duce? Poate îmi imaginez eu lucruri, dar după ce dispare încep să aud tot felul de zgomote şi sunete. Şi parcă muntele pe care stau devine un deal. De undeva se aude o apă.

Acum sunt hotărât să dau de ea la izvor. O să mă furişez când nu este atentă. Abia aştept momentul când o voi vedea de aproape. Totuşi, îmi e teamă să nu o sperii. Dacă n-o să vorbească cu mine şi o să fugă? E posibil. Sau poate vrea să-mi spună ceva şi nu ştie cum, de aia se ascunde.

Mă apropii de ea şi mă vede într-un sfârşit. Se uită pentru prima dată fix in ochii mei. Devin încordat şi încep să păşesc mai lent. Trec cumva peste stare şi ajung în faţa ei. Ne privim îndelung. Aştept să-mi spună ceva. Nimic. Trece un timp şi vine înspre mine. Mă studiază atent, mă miroase şi deschide gura ca şi cum ar vrea în sfârşit să-mi vorbească. De fericire, închid ochii ca să mă concentrez mai bine la ce urmează să-mi zică. Aud doar un bubuit puternic din depărtare. De atunci nu am vrut să mai schimb culoarea izvorului.