Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chitara clasică şi menestrelii secolului XXI


Oltea Şerban-Pârâu, Virgil Oprina

20.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un fapt cultural al acestei primăveri mi-a generat fel de fel de gânduri ce pe de o parte au, iar pe de altă parte nu au legătură strictă cu muzica pe care am ascultat-o. Studioul de concerte "Mihail Jora" al Radiodifuziunii a găzduit prima ediţie a Festivalului Internaţional de Chitară de la Bucureşti, coordonat de entuziastul directorul al Formaţiilor muzicale radio, Nicolae Costin. În cele opt concerte au putut fi ascultaţi chitarişti consacraţi precum Oana Gandrabur, Susana Prieto, Alexis Mouzourakis, Carlo Marchione, Michalis Kontaxakis, Pavel Steidl, alături de tineri în plină afirmare, solo sau acompaniaţi de Orchestra de Cameră Radio dirijată de Horia Andreescu, Carmen Maria Cîrneci şi Roberto Misto.

Publicul festivalului de chitară clasică

Pentru mine, una dintre atracţiile festivalurilor muzicale este publicul fidel genului promovat în respectiva serie de concerte. Dacă, spre exemplu, la un festival de jazz sau rock haina dură a celui care "a înţeles", dublată de un balans cool al capului în timpul audiţiei şi o mică sau mare doză de excentricitate în comportament sau vestimentaţie... dau bine, la unul "clasic", un aer puţin afectat (ce nu te împiedică însă să aplauzi după partea întâi a concertului) poate ajuta la fel de mult. Altceva este la un festival de chitară clasică. Aici se poartă privirea senină, uşor îndrăgostită (de chitară, fireşte) şi credinţa că cireşii pot înflori în ianuarie.

Cine a urmărit vreodată înţelesul cuvintelor de dragoste ale vechilor madrigaluri renascentiste, a descoperit probabil similitudini cu reverberaţiile acelei atmosfere în rândul acelor îndrăgostiţi de chitară, muzicieni şi public deopotrivă, prezenţi la festivalul bucureştean de la începutul acestei primăveri. Această tonică prezenţă, aflată în deplin contrast cu anii sălbatici în care trăim, a făcut ca în ciuda unei promovări cu nimic deosebite, sălile să fie constant pline de un public ce nu s-a mai oprit din aplauze şi căruia îi scăpau exclamaţii de încântare atunci când la bisuri solistul anunţa titlul şi autorul piesei ce avea să urmeze. A fost o audienţă oarecum a extremelor de vârstă, poate şi datorită faptului că acel romantism propriu repertoriului de chitară, indiferent din ce epocă provine el, nu se înscrie în modelul cultural propriu omului activ de secol XXI.

Repertoriul divers al chitariştilor

Vorbind despre repertoriul aşa numit clasic al chitarei, păşim pe un tărâm plin de aparenţe înşelătoare. În ansamblu, chitariştii-compozitori, atâţia câţi au fost, au mizat în creaţia lor în primul rând pe dimensiunea "gimnastică", în dauna celei cu "acces în regiunea gândului". Drept pentru care şi în acest festival, protagoniştii-vituozi au încercat să suplinească această carenţă repertorială apelând din plin la transcripţii. În această privinţă am fost în general norocoşi, două dintre serile de vârf ale festivalului au beneficiat de interpretări şi aranjamente remarcabil concepute de un mare maestru, Carlo Marchione şi de doi dintre discipolii săi, Susana Prieto şi Alexis Mouzourakis. Norocul însă nu a fost cu noi tot timpul, părăsindu-ne, spre exemplu în seara inaugurală, când chiar şi cei (nu puţini) atinşi de sceptrul telenovelei prezenţi în sală au trebuit să accepte că nu tot ceea ce a scris Joaquin Rodrigo este de talia celebrului Concerto di Aranjuez. Ba chiar dimpotrivă. Acolo unde norocul spectatorului s-a arătat din nou a fost la subiectul ţinută a interpretărilor, numele importante confirmând faima ce le-a precedat apariţia scenică. Acesta a fost cazul lui Pavel Steidl, un artist cu o prezenţă tonică dublată de o sensibilitate şi muzicalitate ieşite din comun. Dialogul muzical propus de chitaristul ceh a găsit în publicul prezent un interlocutor activ, un partener cu care a închegat o comunicare coerentă, spirituală, plină când de umor, când de dramatism. Trăiri ce şi-au găsit în acest delicat instrument un vehicul ideal.

Festivalurile de la Sinaia şi Bucureşti

Ceea ce este îmbucurător este faptul că o bună parte dintre aceşti chitarişti sunt prieteni constanţi ai Festivalului de la Sinaia, piesă de rezistenţă în peisajul de gen european. În acest moment, Festivalul de la Bucureşti este doar un "pui" al celui de la Sinaia - fapt firesc dacă ne gândim la amploarea căpătată de acesta în 20 de ani. Ceea ce nu scade din şansele festivalului bucureştean de a creşte în notorietate dacă îşi urmează propriul drum, cu toate avantajele - chiar dacă nu imediate - , ce rezultă dintr-un asemenea demers.

Important este că şi prin acest festival, această lume mică şi oarecum misterioasă a chitariştilor profesori şi interpreţi a arătat publicului că nu stă pe loc ancorată într-un lamento far niente, altminteri atât de des întâlnit în mediile muzicale "culte" de la noi. S-a văzut astfel că şcoala românească are legături valoroase cu câteva nume importante în peisajul chitaristic european, fapt de care cu siguranţă că au beneficiat (şi sperăm să o facă şi în continuare) o serie de tineri porniţi să urce pe această fascinantă şi sinuoasă cărare.

Şi din nou publicul

Publicul din ziua de astăzi - şi aici nu este vorba doar de cel din România - are cu adevărat nevoie de astfel de momente pe care, oarecum simplist, le putem numi "de relaxare". La o privire mai atentă este vorba tocmai despre o exacerbare a unor căi de comunicare la care apelăm din ce în ce mai rar şi pe care muzica (şi în special discursul muzical propriu sălii de concert) ni le poate redeschide pentru o vreme. Poate nu vi se va părea prea brutal spus că tocmai aceste "ferestre" personale (fără nici o legătură cu realitatea, fie ea analogică sau digitală) sunt singurele elemente ce ne diferenţiază de alte vieţuitoare... precum animalele de pradă, de exemplu.

Chitara clasică s-a dovedit a fi un instrument cu prieteni de nădejde în rândul publicului, deşi nu este (sau poate tocmai de aceea) decât foarte rar prezentă în sălile de concert, piaţa de instrumente (ca să nu mai vorbim de partituri şi ustensile) este foarte săracă, iar lista poate continua... Totuşi, atracţia pe care acest instrument o exercită asupra tuturor (mai ales în mediul urban) încă de la primii ani ai adolescenţei este evidentă şi pozitivă, poate şi prin asocierea timbrului şi a satisfacţiei pe care o oferă tânărului interpret de la primele "încercări" cu puritatea primelor iubiri şi tocmai de aceea demnă de o cauză mai bună. Adică de o popularizare în şcoli şi licee... Şi cât de trist sună aceste constatări în această perioadă în care şcolile de muzică se desfiinţează.

Festivalul Internaţional de chitară de la Bucureşti şi publicul lui incredibil lansează o supoziţie interesantă: lumea are nevoie de o astfel de aură creată în jurul unui instrument ce ne reaminteşte prin timbrul său că o categorie de atitudini precum visarea, melancolia şi dragostea cavalerească, împărtăşită sau nu, pot fi încă actuale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer