Ajunsesem la capătul răbdărilor. Traiul ăsta din 3 în 3 ore este extrem de obositor, mai ales când zile întregi nu poate nimeni să te înlocuiască. Dar mulţumim lui Dumnezeu c-a inventat bunicii. Irina este o norocoasă din punctul ăsta de vedere. Are o mulţime de bunici pe care părinţii ei i-au colectat de-a lungul timpului: Bunica Gabica din Bucureşti, Bunicul Marius şi Bunica Tracey din Wales, Bunicul Valentin, Bunica Sica din Spania, Bunica Elena din Piteşti, Străbunica Silvia şi Străbunicul Otto din Cluj. Plus o droaie de mătuşi la prima mână (mătuşa Tili de la Cluj şi mătuşa Rodica din Frankfurt) sau de-a şaptea spiţă – oameni foarte apropiaţi nouă cu care suntem rude de suflet, nu de sânge (printre care şi mătuşa Delia de la Braşov plus mătuşa Mişu de la Bistriţa). Mai trebuie puse la socoteală două Naşe – Naşa Dezi şi Naşa de Onoare – Denise (culmea, pe amândouă le cheama Denise dar pe Irina nu, aşa a picat...).
Ei bine, toată armata asta de oameni gravitează în jurul pruncuţei iar eu nu pot decât să mă bucur că Irinuca e atât de importantă pentru atât de mulţi oameni. Înainte să se nască, bunica Tracey i-a tricotat jacheţele cu căciuliţe asortate şi împreună cu bunicul Marius i-au scris felicitare de Crăciun. După ce s-a născut au cheltuit o mulţime de bani pe hăinuţe ("Vai, Andreea, am găsit o salopetă de blue-jeans, când a văzut-o Tracey a zis că nici nu se gândeşte să plece din magazin fără să o cumpere"), ne-au sunat în fiecare zi şi şi-au tapetat pereţii cu fotografiile Infantei. Bunica Sica trepidează în Spania, cumpără şi ea hăinuţe peste hăinuţe şi numără zilele până în august când va veni acasă s-o vadă. Străbunicii din Cluj au trimis şi ei bănuţi pentru fetiţă. Sunt pensionari şi nu o duc prea bine cu sănătatea dar tot au vrut să trimită şi ei ceva pentru cea mică. Bunicul Valentin a venit, a văzut, a plecat. Cât despre bunica Elena, Irina a fost şocul vieţii ei, mai ales că habar nu a avut că urma să vină pe lume.
Bunica Gabica însă este personajul principal al povestirii de faţă. Înainte să se nască Irina, era puţin nemulţumită. "Să ştii Andreea mamă că eu eram pregătită pentru un băieţel... nu pentru o fetiţă. Mie nu prea îmi plac fetiţele" (mamă de băiat, deh...). N-a vrut să vadă ecografiile, nici filmul cu Irina în burtică. Se bucura că băiatul ei avea să aibă un copil dar dacă acest copil ar fi fost tot băieţel, ar fi fost cu adevărat fericită... Până în ultima clipă a sperat: "Hai, că poate totuşi e băiat". Mătuşa Angela râdea de ea... "Lasă, Biţă, ai să vezi tu cum ai să te topeşti când o s-o ţii în braţe". I-a cumpărat totuşi cercei şi a insistat ca fetiţa să îi poarte pe ăştia şi nu pe alţii, măcar când vine ea în vizită. (deocamdată Irina nu poartă cercei dar asta e altă poveste).
Ei... ce m-aş fi făcut fără Gabica în primele săptămâni? Cred că îmi dădeam duhul.... Angela a vut dreptate. Acum e gata să-şi coasă fetiţa de haină şi să meargă aşa, kilometri întregi cu Irina în braţe. Merge aproape ceremonios, nici prea repede nici prea încet, pasul de promenadă cu copila la piept. Am aplicat şi eu pasul ăsta şi adoarme micuţa după cel mult două ture de bloc. La început, când toată lumea îmi dădea sfaturi, n-am prea băgat în seamă ce îmi spunea.
"Ţine-o mamă înfăşată, că doarme mai bine." Aş...nu-mi ţin eu copilul legat. Până într-o seară când am zis bine, hai s-o înfăşăm şi-a dormit puiul meu 6 ore neîntors... De-atunci Irina doarme înfăşată ca o sărmăluţă, de la 10 seara la 6 dimineaţa, har Domnului!
Gabica ştie când îi e frig şi când îi e cald, de câte ori vine pe-aici mai aduce câte o păpuşică şi abia aşteaptă să se facă fetiţa mare ca să cofetărească ele, împreună. A bătut tot oraşul să-i ia fetei cele 3 cutii de lapte praf gratuite, a stat la coadă în ploaie, cot la cot cu alte mămici şi bunici. S-a dus la Primărie să-i facă dosarul pentru alocaţie ("Lasă mamă, 200.000, sunt buni, îi pui deoparte pentru fetiţă, să se strângă acolo...") şi s-o scrie în carnetul de familie. "Fetiţa lu' mama, mica...", "Ce e Draga mamei", "Hai mămico să ne mai plimbăm, nu-i place ei să stau eu jos..."... Şi-uite-aşa, vine la noi pentru jumătate de oră şi pe urmă tot "mai stau preţ de o ţigare şi plec" până se face de ora 23.00. Bucurie mare, mai apuc să fac şi eu ceva de mâncare sau să dorm pur şi simplu. Mă duc în dormitor şi dorm o oră întreagă, după care parcă altfel se vede viaţa.
De fiecare dată când se întoarce de la plimbare, Gabica are informaţii noi. Evident, a noastră e cea mai frumoasă din cartier, s-a uitat ea prin cărucioarele altor mămici şi n-a văzut copil mai frumos ca al nostru. Nu ştiu cum face de intră în vorbă cu alte mămici şi bunici, mie nu prea îmi vine să mă iau de necunoscute. Ea însă reuşeşte şi uite-aşa aflăm că pamperşii se iau de la Carrefour că-s mai ieftini, că laptele nu vine în fiecare lună de-aia e bine să ai un stoc, că unele mămici amestecă Milumil cu Bebelac, că e mai consistent aşa, că supozitoarele se împart în patru şi tot soiul de alte amănunte care pe mine mă lasă cu gura căscată.
Ei, şi-ar fi în stare s-o schimbe de trei ori pe oră şi abia aşteaptă să începem cu supiţele şi merele cu biscuiţi. E-heee... Cale lungă până la mere cu biscuiţi, deocamdată ne dăm de ceasul morţii cu laptele, care ba e prea mult ba nu e destul de săţios, tragedie mare şi cu alăptatul ăsta. În curând va trebui să mă întorc la lucru... aşa că o să-mi las comoara cu bunica Gabica. Am căzut la pace. Comod ar fi fost să mutăm copila în casa bunicii. "O aduci lunea şi o iei vinerea, Andreea mamă... să poţi să-ţi vezi liniştită de treabă". Ei bine nu, n-o să fim părinţi de week-end, vreau să fie acasă când vin, vreau s-o adorm eu seara. Şi sunt tare recunoscătoare că Gabica a acceptat să vină în fiecare dimineaţă la noi.
Bebeluşii descătuşează energii nebănuite. Valuri de simpatie şi de căldură umană, pe care nu le aştepţi câtă vreme eşti de capul tău prin lume. Nu ştiu cum ne-am fi descurcat de unii singuri. Probabil că am fi scos-o la capăt până la urmă. Dar şi datorită părinţilor noştri (tatăl meu şi mama lui) Irinei nu i-a lipsit nimic. Mi-au creat sentimentul că Irina e binevenită pe lume, că e aşteptată cu bucurie şi că uite, acum, de când e printre noi, ar trebui să facem o listă de aşteptare pentru toţi cei care ar vrea s-o ţină puţin în braţe. Gabica e umbra Irinei ori de câte ori are ocazia. Mă simt binecuvântată în adevăratul sens al cuvântului. Şi când obosesc sau mi se pare că mi-e greu, când mă apucă plânsul (hormonii încă îşi fac de cap) sau spaimele, ştiu că îi am aproape şi asta face lucrurile mai simple.
[email protected]