Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călin Torsan, George Turliu, Juan Carlos Negretti: Poveşti cu Bongos, Baglamas, Buzuki, Kazoo, Tilincă


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Călin Torsan, George Turliu, Juan Carlos Negretti

13.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu-Ilarion Munteanu: De ce EINUIEA şi ce înseamnă?
Călin Torsan: Deşi pare grecesc, cum ni s-a mai spus, mai ales că încercăm să reiterăm o muzică de tip levantin, EINUIEA nu înseamnă altceva decât "15 iunie" întors pe dos. Iunie este EINUI, 1 şi 5 sunt "A" şi "E", prima şi a cincea literă a alfabetului, deci EA. Este data primului nostru concert, în 2003, la Muzeul Ţăranului Român.

R-I.M.: Ce aţi avut atunci în program?
George Turliu: Piesele noastre. Prelucrate după folclor, din zona bizantină. Una este turcească, alta e un imn dedicat Fecioarei Maria, erau şi piese originale, cu un aer de ev mediu bizantin. Cine a ascultat şi cunoaşte muzică bizantină îşi dă seama că muzica noastră nu are aceeaşi structură, dar are o aromă.

R-I.M.: Ai spus "muzica noastră" şi 15 iunie. Cum piesele pentru un concert se prepară în câteva luni, cam de când vă apucaserăţi de ele?
C.T.: Toată primăvara precedentă. Ne-am strâns la muzeu, eu eram pe vremea aceea arhivar, dimineaţa era linişte la arhivă.

R-I.M.: Cui i-a venit ideea?
C.T.: Nici nu ştiu cum să spun. S-a născut aşa, dintr-o... din mai multe intenţii de a cânta, eu, cu George, cu Silviu, el fiind chitaristul, George vocalul, voiam să cântăm din nou pe stradă. O şi făcusem, pe trotuarul din faţa bisericii Kreţulescu. Aşa şi pornisem în muzică, cu ani în urmă, hai să mai scoatem de-o bere, să vedem ce se mai întâmplă... De la piesele cântate până la a ne face propriile noastre piese n-a mai fost decât un pas. Mai greu a fost următorul pas, de a ne prezenta aceste piese, pentru că lipsea a patra verigă, care a şi reuşit să completeze foarte bine formaţia - percuţionistul.

R-I.M.: Voi doi sunteţi colegi de serviciu. Legătura cu Silviu s-a făcut cum?
G.T.: (râzând): Nu era răspunsul meu. Călin şi cu Silviu erau prieteni de foarte mulţi ani, eu m-am ataşat lor de vreo opt ani de zile.

R-I.M.: Tu cânţi la fluier de mic?
C.T.: Asta e interesant, că primul fluier care mi-a fost pus în mâini provine de la Silviu. Şi o să vă povestesc pe scurt cum. Noi am copilărit în Drumul Taberei şi am făcut şcoala la 197.

R-I.M.: Era şcoală de protocol.
C.T.: Serios? N-am ştiut. Era alături de Centrul de Statistică, cum ştiţi. Acolo venea regretatul Ioan Luchian Mihalea, să testeze copii pentru Minisong, sau pentru orchestre de tip pionieresc, cu mandoline. Eu am cântat la mandolină şi la claviet, era un instrument nemţesc de suflat, cu clape. Silviu cânta în aceeaşi orchestră cu mine, la acordeon şi a încercat şi ca dirijor. Pentru Minisong eu am ratat proba, eram prea mic de înălţime. Aşa am căpătat câteva cunoştinţe muzicale. Au trecut anii, fiecare a ascultat ce-a vrut, a mai zdrăngănit, sau n-a mai zdrăngănit, ne-am reîntâlnit pe terenul de fotbal. Într-o zi Silviu mă cheamă la el, scosese pe chitară o piesă a celor de la Celelalte cuvinte. Mai scosese una de Phoenix, care cerea o fluierice. Am început să îngăim, nici nu-mi vine acum să cred, ceva care aducea pe departe a Mugur de fluier. Silviu îmi vorbi de un fluier care trebuia adus de la ţară, de tatăl său, unul din acelea folosite de saşi, din evul mediu până către baroc. Există partituri scrise de Bach, de Corelli, pentru acest instrument, strămoş al flautului, am acasă. Sunt pe mai multe registre, ăsta era sopran. E instrumentul la care cânt eu astăzi. Am fost atras de acest instrument şi a început nebunia. Prietenia cu Silviu s-a prelungit în expresie muzicală. Am ieşit pe stradă. La început, aici (convorbirea are loc "la Motoare"), pe scările Teatrului Naţional. Repetam într-o măgărie, Mugur de fluier şi o prelucrare după Metallica.

R-I.M.: Cum vă raportaţi la "La strada"?
C.T.: În primul rând cronologic. Noi am ieşit primii pe stradă. Am luat pulsul lumii. În 92-93, tocmai abandonasem facultatea, am trăit doi ani din bunăvoinţa oamenilor. Disponibilitatea oamenilor faţă de muzica stradală a scăzut, totuşi, după o vreme, elanul revoluţionar se îndepărta şi el. Când a apărut "La strada", noi scosesem, când spun noi mă refer la "Domnişoara Pogany", un alt quartet în care am cântat, scosesem deja un album, la casa de înregistrări a lui Gyuri Pascu. Drumurile mele către muzeu treceau prin staţia de metrou Piaţa Victoriei. Acolo i-am văzut pe "La strada". Eu i-am sugerat lui Gyuri Pascu să-i producă, au ajuns la 3-4 albume. Pe primul sunt menţionate mulţumiri şi pentru mine.

R-I.M.: George s-a ataşat de voi în ce condiţii?
G.T.: Eu l-am cunoscut pe Călin în calitate de coleg de serviciu. Acum 8 ani am lucrat, pentru o lună, ca laborant foto, ne-am împrietenit. Am aflat că el cânta într-o formaţie, nu auzisem de "Domnişoara Pogany", am ascultat-o, mi-a plăcut. I-am pus şi eu lui ce cântam eu la ora aia, pentru mine şi pentru câţiva prieteni, care nu mă ascultau. A rămas fascinat, era exact genul pianistului Erik Satie, pe care mi l-a pus, ca să mă conving. Toată familia mea cânta la pian, am studiat şi eu, am abandonat imediat, aşa ca practicam o manieră minimalistă. Uite, nu mai ştiu de la ce întrebare am plecat...

R-I.M.: Atunci să punem una refrişantă: tu eşti vocalistul trupei, dar specificul tău muzical e un instrument special. Poţi să-l descrii?
G.T.: Da (zâmbeşte iar). Eu fac vâlvă cu un instrument oriental, grecesc, baglamasul. Care seamănă puţin cu buzuki, e pe acelaşi sistem sonor. Pentru cine nu ştie cum arată un buzuki, baglamasul e un fel de mandolină, foarte mică. E de mare efect, are un timbru special, eu l-am descoperit la Atena, într-un mare magazin de instrumente. Când l-am luat în mâini, am început să cânt din prima cu el.

R-I.M.: Legenda instrumentului buzuki spune că ar fi cântat însuşi Apollo la el. Baglamasul are o legendă a lui?
G.T.: Cel puţin al meu are propria lui legendă (zâmbet). Eram cu nişte prieteni, în magazinul acela de instrumente, din Atena. Cum vă povesteam, am luat un baglamas şi am început să cânt din prima. Vânzătorul, deh, grec, s-a potrivit momentului, a luat alt baglamas, şi am început să cântăm împreună. M-a întrebat apoi dacă vreau să-l cumpăr. Am râs, i-am spus că suntem români... Da câţi bani ai, a insistat omul. Aveam 10 dolari. Acum a râs el, dar a căutat cel mai mic baglamas, costa 25. Am împrumutat de la o prietenă, am făcut 15, omul a vorbit cu patronul şi mi-a făcut rabat. E ăsta cu care cânt acuma, ce asta nu-i legendă?

R-I.M.: În felul ei, e la fel de frumoasă ca legendele Olimpului. Dar să mergem mai departe. Cum a devenit Juan Carlos membru al echipei?
C.T.: Păi, noi suntem, de fapt, muzicanţi, ne cam cunoaştem între noi. Ne cunoşteam de câţiva ani de zile şi ne propuneam în continuu unul altuia să cântăm împreună. Nu se potriveau lucrurile. La un moment dat zice că şi-a terminat studiile, părăseşte România, păcat că n-am apucat să cântăm împreună, măcar nişte înregistrări să fi făcut. Până la urmă, îndrăgostindu-se de o româncă, deh, cum sunt telenovelele lor, a rămas aicea. Între timp, ataşându-se George, se crease golul de care vorbeam, lipsa percuţiei care să lege sunetele pe care le emiteam noi trei. Ne-a zburat gândul către Juan Carlos, care, din fericire, s-a dovedit extrem de disponibil şi în plus de asta avea şi nişte instrumente disponibile. O pereche de bongos-uri, mai apoi o darbuka, pe care o primise de la o prietenă spanioloaică. Mai dificil i-a fost să se adapteze la ritmurile orientale. Ascultase el mult, dar, ca ritmică aplicată nu încercase să bată aşa ceva, el având în sânge ritmica latino. S-a adaptat până la urmă, mai uşor decât ne-am adaptat noi la el şi, iată, tocmai apare pe terasă.

R-I.M.: Lupus in fabula. Buenos dias, Juan Carlos.
Juan Carlos Negretti: Bună ziua.
C.T.: Te vorbeam de bine.

R-I.M.: Acum să ascultăm, din propria lui gură, povestea integrării în echipă.
J.C.N.: (are un accent plăcut, rotund, abia sesizat): Eu, cu Călin mă cunosc de câţiva ani buni. La fel şi cu Silviu. Prin Silviu l-am cunoscut pe Călin. Ne-ar fi plăcut să facem ceva muzical împreună, dar uite, numai după câţiva ani am reuşit. 5-6 ani? Probabil (râde). Până la urmă s-a...
R-I.M.:...articulat.
J.C.N.:...articulat, da. Când ne-am cunoscut, ne-am apucat să cântăm imediat împreună, nu aşa, că "hai să facem o trupă", ci "hai să cântăm împreună, şi gata. Pentru sufleţelul nostru." De atuncea am văzut că ne putem înţelege. Am mai colaborat cu alt muzician, care ne-a chemat separat, mai întâi pe el, şi după aia pe mine, abia pe urmă am reuşit să facem un proiect împreună. Cu restul echipei, normal.

R-I.M.: Călin este conducătorul formaţiei?
J.C.N.:...Într-un fel (râde).

R-I.M.: Aşa. Ţi-a trecut vreodată prin cap să-l întrebi pe Călin, sau, poftim, să întrebi restul echipei, dacă ar fi dispuşi să-şi lărgească repertoriul şi cu muzică de-a ta?
J.C.N.: Păi, nu, el chiar mi-a propus, acum vreo trei săptămâni, cred, având nişte partituri, şi mi-a zis, când o să fie cazul, putem încerca şi în varianta asta, bine înţeles, sub îndrumarea mea, într-un fel. Ca să zic eu, uite, mă, aşa trebuie să sune. Sau, mă rog, cu feeling-ul. E ca un transfer de tehnologie (râde copios), atunci când încerci să cânţi o muzică ce nu-ţi aparţine.

R-I.M.: Europeanul ştie, mai ales datorită lui Simon şi Garfunkel, cu ce se mănâncă ritmurile de sus, de la munte, din Anzi. Ce diferenţă este faţă de muzica de la tine de acasă?
J.C.N.: Ce au făcut Simon and Garfunkel e... groaznic! (râde iarăşi, mai potolit). Eu sunt de sorginte caribeană. M-am născut la munte, la poalele Anzilor. Dar muzica din Anzi din Venezuela nu seamănă deloc cu muzica din Anzi din Peru. E cu totul altceva. Ascultăm amândoi El condor pasa, eu înţeleg, e în spaniolă, cântat de oameni care au învăţat spaniola, dar, muzical, e o altă lume, la fel cum e altă lume pentru dumneavoastră. Pentru mine, care sunt caribean. Chiar dacă toată copilăria am tot auzit melodia asta.

R-I.M.: Atunci care-i specificul folclorului muzical din zona ta?
J.C.N.: E foarte divers, de la o regiune la alta. De exemplu, muzica andină din Venezuela, deşi e altfel decât cea andină din Peru, cum spuneam, e la fel de aşezată, liniştită, nu se compară cu muzica de pe coastă, unde-i capitala, unde am crescut eu. Care e o muzică mai ritmată, mai violentă, mai dinamică...

R-I.M.: Mai pasională?
J.C.N.: (după o ezitare, cu convingere): N'no. E un cuvânt foarte... cum se zice...

R-I.M.: Riscant...
J.C.N.: Da. Nu, e altceva, pur şi simplu. Uite, o uvertură ar putea fi pasională. În sensul... caribean (zâmbeşte subţire).

R-I.M.: Când spui "caribean" te referi la zona de coastă, dar e ceva comun în Marea Caraibelor?
J.C.N.: Da, e un feeling, chiar dacă muzica cubaneza, cea panameză, sunt altfel. Există un feeling caribean.

R-I.M.: Există şi influenţe ale muzicii negre?
J.C.N.: Categoric. Dar nu sunt eu în măsură să... adică nu sunt muzicolog. Dar în Anzii venezuelani n-au fost negri, deoarece nu erau plantaţii de cacao sau de cafea. Dar în zona de coastă, unde există negri, muzica creată acolo, în procesul ăsta de sincretism, se simte influenţa muzicii negre. Care, pentru noi, e foarte importantă.

R-I.M.: Cum te-ai adaptat la ritmurile practicate de EINUIEA, de fapt de restul formaţiei, la ritmurile astea, orientale?
J.C.N.: Globalizarea asta schimbă multe, ai acces la foarte multă informaţie deodată. Eu ascult muzica de sorginte orientală de mult. Când am avut primul meu contact cu instrumentul ăsta, darbuka, care, de fapt, e instrumentul cu care cânt eu în formaţia asta, instrumentul cu care cânt în majoritate, a fost foarte interesant, căci nu puteam să fac cu el ce făceam cu instrumentele caraibiene. M-a îndemnat să fac altceva. Adică el singur te dirijează, el singur te conduce.

R-I.M.: Darbuka de ce origine e?
J.C.N.: Arăbească, orientală, zona asta, Orientul mijlociu, Turcia, ţările arabe... chiar şi israelienii îl folosesc.

R-I.M.: Aveţi în repertoriu un singur cântec israelian, "Klezmer". Aţi încercat vreodată să cântaţi "Hava na gila"?
C.T.: Nu. De fapt... am încercat. La un moment dat am primit o ofertă, înainte de a veni Carlos, eu cu Silviu, adică fluierul şi chitara, să cântăm într-un restaurant. Şi am fost bine remuneraţi. Am insistat pentru prezenţa lui George, dar voiau numai doi oameni. Prima masă a fost a unor oameni de afaceri israelieni. Ştiam amândoi Hava na gila, ne-am pregătit, am cântat, aşa au apărut în repertoriul nostru aceste cântece, Klezmer, e vorba, de fapt, de două. Deocamdată. Din care, al doilea încă n-a fost lucrat, din cauza mea, nu mi l-am asimilat cum trebuie, instrumental vorbind şi care e spectaculos. Colaborarea cu restaurantul a căzut, dar uite că o provocare nu te lasă cu buzele uscate, în soare, dacă pui pasiune în ce faci. Melodia care până acum e singura din repertoriul nostru activ are succes, muzica israeliană e specială. Extrem de veselă, sincretică, au piese care ai băga mâna în foc că sunt româneşti. Iar tehnica lor, mai ales la clarinet, e foarte originală, ciupesc ancia cu buza inferioară, nişte glissando-uri de efect.

R-I.M.: George, când te vede omul pe tine, nu când te aude, când te vede făcând solourile vocale, tu închizi ochii şi dispari în altă lume.
G.T.: Este adevărat. Eu fac cu vocea multă improvizaţie, şi când improvizez mă concentrez pe ceva anume. Ori un anume punct, ori zone de culori. Am observat că îmi place oranjul. Încerc să mă duc cu gândul acolo şi apoi, în funcţie de formele pe care le văd, încep să mă mişc cu vocea pe lângă ele.

R-I.M.: Pe de altă parte, auzindu-te în cadrul festivalului de la Petrila de două ori în aceeaşi zi, am fost foarte atent la vocalizele tale, care mi s-au părut identice.
G.T.: Dacă le-am înregistra şi le-am asculta, s-ar vedea că nu sunt perfect identice. E adevărat, sunt în aceeaşi tonalitate, pe aceleaşi formule melodice, seamănă foarte mult, dar nu sunt identice.

R-I.M.: Impresia spectatorului este că partitura ta câştigă foarte mult prin absenţa cuvintelor. Reuşeşti să exprimi mult mai mult astfel.
G.T.: N-am reuşit să cânt cu cuvinte până acuma, căci n-am descoperit nişte cuvinte care să-mi placă. Afară de piesa Elena. Ale cărei cuvinte sunt foarte frumoase.

R-I.M.: Sunt originale, nu?
G.T.: Sigur, de asta şi sunt aşa frumoase. Eu am mai cântat şi muzică bisericească, unde sonoritatea cuvintelor e foarte puternică. Dar, noi necântând muzică bisericească, nu pot folosi texte de genul acesta. Iar textele laice sunt foarte prost scrise. Atât în muzica românească, dar şi în cea străină. Dacă asculţi cuvintele, eşti îngrozit de cât de proşti poeţi sunt cei care le scriu, dar şi cât de proşti sunt cei care le ascultă şi le place.

R-I.M.: A propos de Elena, cine a descoperit cântecul?
G.T.: Călin. El lucrează la biblioteca muzeului (Muzeul Ţăranului Român, n. red.). Acolo a descoperit cartea, iar în ea mai multe cântece. Am încercat şi n-a mers, aşa că am combinat textul lui Anton Pann cu muzica altui cântec al său, care s-a potrivit mai bine.

R-I.M.: Deci cântecul are ceva de artefact.
G.T.: Da, iar aşa cum îl cântăm noi nu l-a mai cântat nimeni. Nici măcar Anton Pann.

R-I.M.: Sunt şanse ca să mai descoperi şi alte asemenea bijuterii de folclor urban?
C.T.: Asta ne şi propunem. Şi atunci cu siguranţă că o să mai facem câteva piese în acest gen. Doar e tematica noastră. Pentru această perioadă, cel puţin. Şi e foarte interesant, pentru noi, pentru mine cel puţin, să cântăm cântece care se cântau în cârciumile bucureştene de la începutul secolului XIX. Să le reînviem. Şi, cumva, cred că avem în noi nişte arhetipuri la care vibrăm, iar lumea, în faţa unui pahar, sau nu în faţa unui pahar, cum e la Green Hours, locuri mai pretenţioase, sau destinate altor manifestări, lumea vibrează şi ea, se regăseşte în acel ceva auditiv. Ne propunem acest program căruia i-am spus "Povestiri bizantine", doar pentru această perioadă. Pentru următoarea, aş vrea să le propun băieţilor o muzică pe care s-o construim exclusiv cu jucării. Există tot felul de seturi de jucării chinezeşti, absolut imposibil de făcut ceva cu ele ca şi copil, dar de extraordinară putere de speculaţie ca matur. Şi am putea prelucra, din folclorul copiilor, poate şi cu contribuţia instrumentelor noastre, dar există acele tamburine de plastic, acele chitare cu corzi de nailon, zorzonele, trompeţele, xilofonele, pe care ni le permitem, de altfel, şi financiar. Ar fi de două ori fain.

R-I.M.: Din punctul de vedere al expresiei muzicale, ce am observat eu la voi e că aveţi două faze: faza perfectă, în care nu deosebeşti instrumentele, ci doar armonia lor, şi în care intraţi cu toţii în ritmul percuţionistului, şi faza a doua, în care încep să vă aud separat. Ceea ce n-am auzit, însă, niciodată la voi, sunt dialogurile între două instrumente, ca în jazz. Aveţi cumva de gând să dezvoltaţi vreodată expresia muzicală în sensul ăsta?
C.T.: Mai avem de lucru. Cred că da. Dar nu către improvizaţia de jazz clasic, pentru că i-am supăra pe jazz-men. Apoi, jazz-ul, deşi pare o muzică liberă, e o disciplină de extremă rigoare, care cere şi foarte mult studiu şi cere şi dirijat. Foarte multe pasaje de improvizaţie deja avem. Fiecare din noi improvizăm pe nişte piloni pe care ceilalţi îi ţin în spate. Momentele pe care le semnalaţi sunt inerente, şi le eliminăm progresiv, nu numai pe calea studiului, ci chiar prin acordarea improvizaţiilor. Observaţia dumneavoastră cu dialogul de instrumente chiar mi-a făcut poftă să cânt şi sunt de acord că ar completa expresia noastră muzicală. Cred că pentru muzicant este foarte greu de ajuns la punctul de a-şi înţelege natura instrumentelor şi delimitarea zonei în care se poate mişca cu instrumentele proprii. Am înţeles clar că fluierele dezvoltă o zonă incredibilă. Doctrinele pe care mi le-am format, citind despre fluiere, la Muzeul Ţăranului Român, mi-au dat foarte mult de gândit asupra acestui instrument. Aş fi dorit, poate, să fac flaut clasic. Dincolo de şansă, sau neşansă, dorinţa nu va fi fost destul de aprigă, dar poate că tocmai asta a fost şansa de a descoperi un teritoriu mai puţin populat, în care e mai mult loc de evoluţie şi de creaţie. Am cunoscut muzicieni complexaţi de propriul instrument: violonişti care ar fi vrut să facă corn, cornişti care ar fi vrut să facă pian... ei, şi la un moment dat ajungi să-ţi înţelegi... eu anii trecuţi am tot încercat, cântam Metallica la fluiere, o prostie. Am ajuns la o anumită zonă, şi din împrumuturi auditive şi din alte informaţii sonore, la o zonă în care simt că mă pot mişca bine şi foarte bine cu fluierele mele. Reuşesc să reiterez acelaşi tip de atmosferă.

R-I.M.: George, cum s-a dezvoltat repertoriul odată cu alăturarea ta de Călin şi Silviu?
G.T.: Repertoriul lor bătea spre blues. Eu mai cântasem cu Călin, tot muzică orientală, din altă zonă, mai spre India, cu altă trupă. Zonă imprimată de chitaristul acelei trupe, unic în Bucureşti pe partea asta. Cu ei am tras-o firesc spre imperiul bizantin.

R-I.M.: Impresia ascultătorului care ştie unde lucraţi este că spiritul muzeului v-a influenţat atât repertoriul, cât şi maniera interpretativă.
G.T.: Se poate, cu piese ca cea după Anton Pann. Dar noi eram aplecaţi oricum către muzica orientală.

R-I.M.: V-aţi gândit la o redescoperire a folclorului muzical bucureştean?
G.T.: Am şi început, cum se vede, mă rog, cum se aude. Chiar nu ştiu dacă mai e cineva care cântă folclor urban. Biblioteca şi funcţia lui Călin sunt o resursă valorificabilă în sensul ăsta. El descoperă, noi le facem împreună să sune, par foarte simple, dar puţini îşi dau seama cât de greu e să le reconstitui.

R-I.M.: Juan Carlos, ai adus vreo melodie în repertoriu? Ai de gând să aduci?
J.C.N.: Până acum nu. Să ştiţi că lucrurile devin uneori foarte spontane. Fiecare contribuie la aranjamente, asta ar fi contribuţia mea.

R-I.M.: Afară de funcţia de liant.
J.C.N.: Da, ca percuţionist.

R-I.M.: N-aş zice numai atât. Să ştii că impresia celor care vă ascultă, din câte sunt eu obligat să trag cu urechea, e că îndeplineşti funcţia de liant nu numai ca percuţionist. În primul rând din punct de vedere uman. Contribuie şi temperamentul, dar şi ceva personal.
J.C.N.: Pentru că suntem prieteni e posibil asta. E adevărat că sunt sociabil, amical.

R-I.M.: Călin, ai putea să-l înlocuieşti pe chitaristul vostru absent, să spui ceva în numele lui, cunoscându-l dacă nu neapărat cel mai bine, cel puţin cel mai de demult?
C.T.: Silviu e un tip foarte exigent, deşi poate că impresia imediată nu dezvăluie acest lucru. Până nu ies lucrurile cum le vrea el bibilite nu se poate cânta. Poate că eu, datorită unor entuziasme, aş tinde să mai trec peste unele amănunte, din dorinţa de a cânta mai repede, aşa că sunt în poziţia ideală de a măsura şi înţelege rolul şi contribuţia lui. De fapt, Silviu este singurul spirit armonic dintre noi, asta structural, nu doar derivând din ghitara care oricum asta are de făcut. Silviu face o treabă foarte grea, face de fapt treaba chitarei bas si a celei de armonie, şi asta doar cu chitara lui. M-am gândit foarte mult, vedeţi, pe materialul pe care-l vom înregistra vom folosi şi o clapă. Pentru a adânci un pic atmosfera pe care ne-o propunem. Deşi poate "spurcă" puţin natura instrumentală a trupei. M-am tot gândit dacă şi pe scenă şi-ar avea locul o clapă. Poate am avea mai mult succes, dar deja ne ajunge cât avem, poate am fi mai accesibili, dar e preferabil să rămânem numai cu Silviu la armonie, pe chitară. Frusteţea efectului pune în evidenţă şi efortul nostru, dar mai ales muzica e, astfel, mai aerisită.

R-I.M.: George, ai putea face o extrem de succintă biografie a fiecărei piese din repertoriul vostru?
G.T.: "Logos" e o piesă de atmosferă, de sonoritate grecească, pentru că începe cu baglamas-ul, care susţine tema melodică, fluierul are zone fixe şi zone de improvizaţie, "Aqua" e o piesă ambientală, doar câteva note vocale, e ca un val de apă, odată stă, odată se mişcă, apoi "Cântecul din tilincă" este ceea ce numele instrumentului spune că este, tilinca e un fluier fără găuri, deci e în panoplia lui Călin, efectul se face din deget şi din suflu, "Matyla" nici nu mai ştiu în momentul ăsta ce fel de piesă este...
C.T. (intervine): E o piesă compusă de Silviu, despre o pisică a percuţionistului, eu cânt la un terminal de cimpoi, un fel de clarinet popular, el îmi replică cu kazoo-ul, se creează o pedală care aduce a joc bătrânesc, folcloric, după care toată piesa virează într-un soi de bossa, iar partea de improvizaţie a lui George redevine folclorică. Şi finalul, aş remarca eu, e o chestie lucrată de noi, un sincron care, în principiu trebuie să aibă haz.

R-I.M.: Ce este kazoo?
G.T.: Kazoo e un instrument de suflat, al doilea instrument al meu, după baglamas, un instrument african de blues, dar pe care eu îl folosesc într-o cu totul altă zonă muzicală. În "Matyla" sună a folclor românesc, în altele sună a muzică evreiască, poate ţine de ceea ce spunea Călin mai înainte. Că atunci când înţelegi un instrument, încerci să-l pui într-o cu totul altă zonă decât cea pentru care este el creat, sau pentru care e cunoscut.

R-I.M.: Matyla e pisica lui Juan Carlos? Dar e un nume clasic macedo-albanez. Mai departe?
C.T.: "Lejer de vară" este o bossa aproape clasică, opera lui Silviu. De fapt, cum spunea Juan Carlos, nu există nici o piesă construită de la un cap la altul de unul dintre noi. Autorul vine cu tema, apoi fiecare pune câte ceva la construcţia piesei. În principal fiecare construieşte pe instrumentul lui.
G.T.: "Einuiea" e piesa care ne poartă numele, deja a devenit celebră, eu o am şi pe telefonul mobil, mi-a scris-o Călin. La Pucioasa, unde am cântat-o în concert, am reauzit-o cântată la frunză, de un localnic. Şi m-am simţit foarte bine.

R-I.M.: Ar fi trebuit s-o fi auzit cântată la frunză şi de Nucu (Nucu Pandrea, membru al formaţiei Nightlosers, coparticipantă la Festivalul "Om rău", de la Petrila, n. red.)
G.T.: "Poarta" e iarăşi o piesă de atmosferă, foarte lentă şi foarte aşezată. "Spiridon" e o piesă care poartă numele unui personaj din piesa regizată de Dan Vasile, în care cântăm şi noi (O noapte taifunoasă, la Green Hours şi la Nottara, vara trecută, n.red), "Viento" e tot o compoziţie a lui Silviu, botezată aşa de Juan Carlos, înseamnă vânt, apoi "Krezmar", de care am mai vorbit, o piesă ritmată şi foarte plăcută din punct de vedere melodic, cu un schimb între fluiere şi kazoo, cântecul pastoral turc, dezvoltat din câteva rânduri dintr-o revistă despre ritmurile asimetrice din Balcani, foarte ritmată, din partea europeană a Turciei, "Elena" am mai vorbit de ea, o piesă 100% Anton Pann, sigur mai sunt câteva piese, poate povestim de ele cu altă ocazie.

R-I.M.: Juan Carlos, reiau, pe alt plan, o întrebare la care mi-ai răspuns. Am înţeles cum e cu contribuţia fiecăruia, dar te-aş ruga s-o detaliezi pe a ta, la piesele numite. Tu venind dintr-un spaţiu muzical destul de îndepărtat.
J.C.N.: Dacă vine cineva şi spune: "uite, noi avem piesa asta, vrem să cânţi ceva la ea". Încerc să intru în atmosfera piesei, nu fac ce-aş vrea eu, ci ce simt eu că cere piesa. Ăsta e modul meu de a fi cât mai liber. Poate mie mi-ar veni să fac altceva, dar poate n-ar merge, poate aş strica piesa. Profesorul meu de baterie spunea: "trebuie să înveţi să nu cânţi."

R-I.M.: E a doua oară că aud ideea asta la voi. Tu spui "fac cum cere piesa", Călin spune "fac cum cere instrumentul". Muzica voastră se autodefineşte?
J.C.N.: Cred că da. Pentru că intuim nişte graniţe, pe care încercăm să nu le tăiem. Deşi aş mai adăuga ceva: Noi n-am trăit în epoca lui Anton Pann, noi trăim în mileniul trei. Punem, chiar fără să vrem, chiar nu complet conştient, pecetea, amprenta vremurilor pe care le trăim. N-am putea cânta 100% ca pe vremea lui Anton Pann. Apoi, pe lângă faptul că fiecare dintre noi are influenţe muzicale şi gusturi muzicale uneori foarte diferite, şi asta se vede în muzica noastră, apar insule, cum e bossa nova pe fondul muzicii de inspiraţie orientală.

R-I.M.: Cum aţi ajuns la colaborarea cu regizorul Dan Vasile, să cântaţi în piesa pusă de el în scenă?
C.T.: A fost o vreme, prin anii 95 - 97, când sunau foarte des telefoanele la mine acasă, diverşi studenţi mă rugau ca, împreună cu "Domnişoara Pogany", sau singur, să le ilustrez piesele. Era o zonă neplătită, care cerea foarte multă muncă, cei mai mulţi muzicanţi nu se băgau. Aşa l-am cunoscut pe Dan Vasile, atunci cântam cu altă trupă, "Inochentie Micu". N-a avut decât două concerte, nici o înregistrare. Cu chitaristul care cânta cu influenţe indiene. Am făcut muzica unui Shakespeare, cu George şi cu Viorel, pentru examenul de absolvire a lui Dan Vasile, într-o sâmbătă în care mă logodeam. Am şi întârziat la logodnă, eram cu toţii puţin transpuşi şi îmbrăcaţi uşor anapoda. Peste ani, alte telefoane, căutam oameni decomplexaţi, de multe ori un muzician prea educat ezită să intre în zone despre care crede că i-ar putea aduce un deserviciu. Sau, în timp, capătă o scoarţă, aşa, greu să se mai mişte cum ar cere alţii de la ei, ori, în zona teatrului trebuie să ai puţină inconştienţă ca să intri. Sunt şi multe discuţii acolo, muzica se schimbă de la o zi la alta, trebuie să treci prin hachiţele regizorale, capriciile actorilor care cântă şi care vor întotdeauna ca songurile să fie altfel. Ei, şi Dan Vasile mi-a propus aşa: Închipuie-ţi un om îmbrăcat cu ie şi terminat cu încălţări japoneze. Deci o muzică hibridă între ceva românesc şi ceva japonez. Mai cochetasem de mult cu tonalităţi chinezeşti, japoneze, ei au game pentatonice, am pornit la drum. Ne-a dat scenariul, care s-a schimbat de 3-4 ori, ceea ce vă spuneam, trebuie să ai nervii tari. Se mai schimbau şi actorii, până s-au articulat, aşa că până la urmă am lucrat cel puţin o vară şi o toamnă pe degeaba. Ca la Curtea de Argeş. Până la urmă s-a închegat, spre fericirea tuturor. Cred că s-a închegat pentru că... aici a fost mai mult talentul lui de psiholog decât de regizor. A asamblat un colectiv de oameni fără prea multe orgolii, fără prea multe "talente"... şi chiar fără ghilimele. Am avut ocazia să facem şi deplasări împreună, ca o mică familie, care prezintă un spectacol de teatru, poate puţin neobişnuit, bun în orice caz şi care ne-a adus tuturor zâmbetele pe buze. Şi încrederea de a merge mai departe. Poate era şi momentul pentru noi. A fost micul nostru Mont Blanc, de atins.

R-I.M.: Să înţeleg, din bucuria cu care vorbeşti, că n-o să fie singurul proiect de genul ăsta?
C.T.: Păi, cred ca da, deja s-a format o echipă, un mic consorţiu teatral şi cred că ilustraţia muzicală ne-o va pasa tot nouă, dar n-aş vrea să dezvălui, că cine ştie când va ieşi... Ideea este extraordinar de interesantă, iar de data asta îl vom avea şi pe Carlos alături de noi. Deci va fi mult mai suculent.

R-I.M.: Pentru încheiere, mai întâi o întrebare standard: ce întrebare esenţială despre identitatea voastră artistică am omis s-o pun?
C.T.: E o întrebare banală, dar pe care mi-o pun şi eu zilnic. Nu am găsit niciodată răspuns, deşi am găsit mii de răspunsuri. De ce cânţi? De ce cântaţi? De ce cântă oamenii şi de ce este necesar să existe muzica? Şi, ca o prelungire a ei, muzica egal divertisment, egal artă? Cred că au alte valenţe toate lucrurile astea. Şi atunci când le faci, când intri în această zonă, depărtându-te de orgolii şi de exclusivul divertisment... Eu am fost cumva educat de o lupoaică. Aceasta s-a numit muzica. Am redescoperit lucruri pe care alţii le descoperiseră cu două mii de ani înainte. De cunoaştere prin trăire.

R-I.M.: Pentru tine, George, care ar fi întrebarea nepusă?
G.T.: Fiindcă nu m-am gândit, o preiau pe a lui Călin. Eu cânt de plăcere. Cânt şi pe stradă, şi în baie, şi când sunt cu soţia şi cu copilul. Pe feţele celorlalţi văd aceeaşi plăcere, la repetiţii. Viaţa omului e formată din momente trăite. Chiar şi ăsta, acum, stăm la masă şi discutăm despre noi, despre EINUIEA. Ei, şi unul din momentele astea e să ne întâlnim şi să creăm ceva care nu exista pe lumea asta până atunci. Asta e o parte din viaţa noastră.

R-I.M.: Juan Carlos?
J.C.N.: Nu-mi dau seama, dar pot să mai adaug ceva la ce au spus ei, à propos de "de ce cântă un om". Presupun că sunt foarte mulţi filosofi care şi-au pus întrebarea asta. În orice caz, eu, în particular, a cânta îmi produce o bucurie indescriptibilă. Nu pot să spun cu cuvinte. Mă transportă, mă duce în altă parte. Şi chestia asta îmi dă o energie şi o viziune despre viaţă, o bucurie efectivă de a trăi. Muzica mi-a dat cele mai frumoase bucurii din viaţa mea.

R-I.M.: Totuşi am observat că, atuncea când cânţi, cu toată bucuria, păstrezi contactul cu realitatea, căci mai faci cu ochiul spectatorului.
J.C.N.: Normal. Muzicianul nu e cel care cântă când face baie. Muzicianul e muzician în momentul când are public. Dacă nu comunici cu publicul, pe orice cale, chiar paralel cu ce cânţi, poţi să cânţi în baie. Muzicianul e atunci când se creează o retroalimentare, de la public. Publicul se hrăneşte cu ce primeşte de la muzician şi-i înapoiază acestuia ceva, e un feed-back acolo.

R-I.M.: Mă bucur să aud un venezuelan folosind un cuvânt românesc pentru feed-back.
J.C.N.: (cu un râs savuros): Sunt atent la amănuntele astea. Mie îmi place limba română şi urăsc cuvintele de genul manager, urăsc snobismele publicitare.

R-I.M.: Călin, ce crezi că ar fi răspuns Silviu la întrebarea asta? Un exerciţiu de anticipaţie ca prieten.
C.T.: În ultima jumătate de oră, de când vorbim, mă gândesc la un prieten, la care ne gândim, cred, în fiecare zi. Şi cred că aş vrea să-i las lui o portiţă deschisă aicea, lui Laurence, care, cumva, poate exprima şi condiţia muzicantului, a muzicantului de underground, a celui de stradă, forme prin care toţi ne-am manifestat până acuma. Un prieten care a dispărut acum câţiva ani şi care ne-a rămas tuturor... vedeţi, cum am vrut eu să cânt cu Carlos, astea le pun acum în gura lui Silviu, am reuşit până la urmă. Cu Laurence n-am ajuns până aici. Din păcate. Sau - prea puţin. Totdeauna îţi dai seama de un lucru, asta-i o banalitate, dar e crunt, un lucru la care ţii foarte mult, îţi dai seama, din păcate, prea târziu. Noi am învăţat din acel punct nefiresc şi trist să revalorizez lucrurile. Să încerc să mă bucur de ele atât cât sunt. Cât pot de mult. Nu există succes, nu există seară în care să cântăm, să nu repetăm, ca un leitmotiv, "bă, ce i-ar fi plăcut şi lui Laurence să fie aicea, printre noi". Pentru că a fost un muzician care cred că ar fi meritat, nu ştiu în ce ecuaţie, o scenă mai mare, sau un public mai bun decât a avut ocazia să se bucure. Noi am ajuns să avem lucruri frumoase, chiar dacă nu avem bani, putem face o călătorie, putem bea o bere cu oameni ca dumneavoastră, care ne apreciază, şi asta ne schimbă viaţa în bine. E un minus al nostru că n-a reuşit să-şi schimbe şi el viaţa în bine, pe cât ar fi meritat.
G.T.: Oarecum pe altă filieră decât Călin, dar şi prin Călin, vreau să spun că Laurence e tipul care cânta la kazoo. Nu ştiam atunci pe cineva care cântă la instrumentul ăsta, de fapt nici acum nu mai ştiu pe nimeni. El a tot insistat să-mi dea unul din kazoo-urile lui, eu atunci nu le-am luat, între timp Laurence a murit, nu era să mă duc la maică-sa să îl cer, dar uite că acum cânt şi la instrumentul lui. El cânta blues, eu cânt ce cânt eu la kazoo.
C.T.: O parte dintre fluierele mele sunt procurate cu ajutorul lui.
G.T.: Vedeţi, putem spune că Laurence e împreună cu noi. Eu am ajuns să cânt la kazoo numai pentru că l-am văzut pe el cântând.
C.T.: Poate cumva, în oglindă, şi soarta noastră, soarta muzicantului... Se nasc nenumărate teorii asupra muzicii, asupra muzicienilor. E un orgoliu neţărmurit aicea. Muzica nu-i, însă, o competiţie. Privindu-te în oglindă, privindu-mă în oglindă, văd condiţia mea de muzicant, de lăutar, de om menit să bucure pe ceilalţi oameni, de entertainer (Juan Carlos zâmbeşte subţire). Încet, încet, ne stingem şi noi, ca artişti, cumva. În suflet poate că o să mai rămânem artişti, dar nu cred că o să mai cântăm şi la 60 de ani împreună, pe scenă. Ne vom duce şi noi, încet, încet, către cine ştie ce, ca nişte foşti muzicanţi.

Notă: Puteţi asculta cîteva piese compuse şi interpretate de Einuiea în Muzica în mp3-uri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • RE: contactare trupa
    rimunteanu [membru], 31.12.2008, 15:40

    scuze ca vad abia acum intrebarea. george turiu si calin torsan lucreaza la muzeul taranului roman. succes. rim

  • contactare trupa
    viespone [membru], 13.10.2008, 16:53

    Cum pot intra in contact cu aceasta trupa? Cu cine sa poate vorbi pentru un eventual concert?

Spacer Spacer