Spre marile bucurii ajungem doar apreciindu-le pe cele mai mici şi mai simple. Cele care ne umplu viaţa de fiecare zi şi pe care nu le mai vedem de... „numărul lor”. Acesta pare a fi mesajul muzicii lui Bobby McFerrin, artistul plin de candoare ce a impus un stil unic în interpretarea vocală.
Prezent în sfârşit şi la Bucureşti, Bobby a fost primit de un cerc de câteva mii de prieteni, mulţi sau puţini, nici nu mai contează. Important este că a venit. În pofida unui drastic recul de audienţă (plătitoare de bilet) faţă de toate genurile înregistrat la concertele din ultimele şase luni, Fundaţia „Aurel Mitran” şi-a asumat totuşi riscul (care tinde să de transforme din sinucidere – financiară – lentă în „moarte subită”) de a se ţine de cuvânt. Şi bine a făcut, măcar pentru faptul că în sală au fost prezenţi pe lângă „consaisseurs” şi mulţi dintre profesioniştii showbiz-ului autohton. Un public specializat care merită şi trebuie să vadă pe viu personalităţi artistice puternice care marchează muzica timpului nostru.
Bobby McFerrin a coborât din avion la prânz în ziua concertului, s-a aşezat pe un scaun pe scena Sălii Mari a Palatului puţin după ora 20. Restul este o poveste simplă despre un muzician care a reuşit să creeze din propriul său stil de interpretare o marcă internaţională inconfundabilă. Evoluând solo şi folosind ca instrumente adiacente propriului glas doar un microfon (coordonat din umbră de un inginer de sunet de înaltă clasă) şi bătăile palmei pe piept, Bobby McFerrin a impresionat prin dezinvoltura şi naturaleţea cu care îmbina tehnici vocale dintre cele mai diverse şi dificile cu o acurateţe incredibilă. Trecerile prin toate registrele, de la basul profund la extensiile falsetului în acut, tehnicile de respiraţie şi de emisie a sunetelor simple sau diafonice erau însă (din fericire) puse în umbră de o minte muzicală care întrecea în dezinvoltură tehnica.
>
Interpretând de fapt la mai multe instrumente (sugerate) deodată, senzaţia de „om orchestră” este menţinută într-un balans molipsitor de swing, funk sau folclor afro, baroc, belcanto sau be bop, printr-o rafinată ştiinţă a esenţializării. Bucuria epurării discursului armonic şi melodic atinge la Bobby McFerrin cote brâncuşiene, am putea spune.
Astfel, contrapunturi complicate, poliritmii şi moduri dintre cele mai exotice sunt reduse la esenţa liniei melodice simple. Cu aceste „simple melodii” artistul întinde o mână plină de prietenie către public, făcând uşor de înţeles rezultanta unui proces cultural şi afectiv pe cât de inteligent pe atât de laborios. Dar ce contează toate acestea... La Bobby muzica este frumoasă în primul rând şi o dată cu ea viaţa însăşi. Trimiterile culturale abundă. Emoţia însă primează. Emoţia în faţa simplelor bucurii esenţiale. .
Îl vom putea reîntâlni pe Bobby McFerrin la Festivalul „Enescu” din toamnă, într-o ipostază total diferită la prima vedere, aceea de dirijor al Orchestrei de cameră din Basel. În loc de tricou şi jeanşi, frac şi baghetă. Dar ... nu trebuie să ne fie frică. Va fi tot artistul care a cântat cu noi „Ave Maria” şi „Somewhere Over the Rainbow”. Pentru că Bobby McFerrin te face să crezi că nu există decât un singur fel de muzică: cea a simplelor bucurii esenţiale.