La 10 ani de la prima montare bucureşteană,
Baiadera de Minkus, unul dintre cele mai importante balete clasice, apare la Opera Naţională din Bucureşti într-o nouă montare, adaptarea şi regia după coregrafia clasică a lui Marius Petipa aparţinându-i lui Mihai Babuşka, pe care îl putem vedea, de altfel şi într-unul dintre rolurile importante ale poveştii, cel al Rajahului Digmanta. Ca întotdeauna, tuşa personală a lui Mihai Babuşka se traduce într-un plus de ritm şi dinamism conferit atât ansamblurilor, cât şi scenelor solistice. Superbele costume ale Adrianei Urmuzescu au contribuit decisiv la succesul premierei (aşa cum s-a întâmplat de altfel destul de frecvent în ultimul timp pe această scenă, de când tristele condiţionări economice care generau costume şi scenografii sărace au dispărut), iar Iurie Florea aflat la conducerea orchestrei Operei a reuşit să conducă discursul muzical coregrafic către o unitate tehnică şi estetică pe care ne-am dori să o întâlnim mai des în această sală. Muzica lui Minkus este eficientă, inspiratoare pentru dans, dar e departe de a fi cu adevărat purtătoare de valoare. De asemenea, povestea în sine are o mare doză de convenţional, care poate supăra un spectator mai pretenţios. Forţa spectacolului coregrafic este însă atât de mare – mai ales când este prezentat cu entuziasm, aşa cum s-a întâmplat în cazul premierei despre care vorbim – încât publicul este dispus să uite că umbrele (fantomele) baiaderelor moarte care dansează în ultimul act îşi exprimă emoţiile o bună parte din timp pe ritmuri cam prea săltăreţe. Păcat că în condiţiile în care compania de balet a Operei bucureştene îşi permite atât de rar o premieră, ea nu poate apela de fiecare dată la texte muzicale mai interesante (Stravinski, Prokofiev, Bartok), din simplul motiv că acestea implică plata unor drepturi de autor care cresc suplimentar bugetul spectacolului.
Revenind însă la premiera cu
Baiadera, mult aşteptată de altfel de public şi de balerini, spectacolul reperezintă o autentică bucurie pentru privire. Un balet clasic precum este acesta se sprijină pe o amplă distribuţie din care întotdeauna se detaşează câteva evoluţii solistice care nu sunt cele ale personajelor principale. În seara de gală despre care vorbim ele au purtat numele Narcis Niculae – Îngerul de bronz (care a lipsit inexplicabil de la aplauze), într-o evoluţie precisă, bine condusă expresiv şi mai ales Fachirul - Mihai Mezei, identificat spiritului personajului, pe care ne-a dat senzaţia că îl exprimă cu fiecare fibră a trupului, acestei forţe de expresie adăugându-i-se performanţa tehnică.
Susţinută de Ovidiu Matei Iancu, într-o partitură nu foarte ofertantă pentru prestigiosul balerin român, Corina Dumitrescu a magnetizat efectiv publicul, în mod deosebit în cele trei tablouri ale actului întâi, seducţia pe care o emanau toate gesturile ei, acea îmbinare de forţă şi fragilitate care îi domina toate apariţiile fiind trăsături ale unei evoluţii care se adaugă recentelor succese ale celei mai importante balerine române a momentului. Purtătoare de fior magic, braţele Corinei Dumitrescu reuşesc să atragă toate privirile către un punct luminos de pe scena Operei, întregul spectacol
Baiadera părând să se nască în jurul vrăjii generate de mişcarea lor.
