Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Varujan Vosganian: Pentru a mă izbăvi trebuie ca omul politic să se smerească în faţa poetului


Cornel Mihai Ungureanu, un interviu cu Varujan Vosganian

20.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Varujan Vosganian a fost prezent, joi, 12 mai, în Craiova, pentru a-şi lansa două volume de versuri: Iisus cu o mie de braţe şi Portret de femeie, apărute la editura Dacia din Cluj. Întâlnirea poetului cu publicul craiovean a fost organizată de filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor şi revista "Ramuri" şi a avut loc în Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă (Palatul "Jean Mihail"). Despre autor şi creaţia sa lirică au vorbit scriitorii Gabriel Chifu, Bucur Demetrian, Paul Aretzu şi Laurian Stănchescu. Discursul poetului şi senatorului Varujan Vosganian a constituit o pledoarie în favoarea culturii, în general, dar şi întoarcerii politicianului român la profilul cultural pe care acesta îl avea pe vremuri.


Cornel Mihai Ungureanu: Aţi ţinut astăzi o lecţie de oratorie...

Varujan Vosganian: Oratoria are tâlcurile ei. Când un om lasă sentimentul că stăpâneşte oratoria, este rezultatul unei munci cu sine extrem de complicate. N-am vorbit niciodată despre asta, pentru ca totul să pară foarte spontan, dar astăzi vreau să vă dau una dintre cheile ei: Ce bine te simţi atunci când intri în apă şi mergi, înaintezi şi simţi că poţi intra până la gât, ba chiar, dacă faci giumbuşlucuri, te poţi lăsa cu totul în apă. Cum te-ai simţi dacă ai intra în apă şi aceasta ţi s-ar opri la genunchi? Ar trebui să te târăşti prin apă, dacă se poate spune aşa. La fel de puternică trebuie să fi fost bucuria pe care o încerca Lucian Blaga, într-o poezie, "Lauda seminţelor", când se cufunda în bobul de grâu. Unul dintre secretele oratoriei este ca auditoriul să se cufunde în timbrul vocii vorbitorului. Trebuie ca vocea acestuia să umple încăperea. Să nu fie nevoie de microfon şi vocea să se dozeze exact pe mărimea camerei, astfel încât, în orice colţ te afli, ca într-o capelă, să nu faci nici un efort pentru a asculta. Este o îndeletnicire cum au liliecii, care şuieră ca să simtă mărimea încăperii în care se află, pentru că ei nu văd prea bine şi întorsul ultrasunetului le arată cât de aproape este peretele, iar ei pot coti pentru a nu se lovi în zbor.

Oratoria înseamnă comunicare, intrarea într-o anumită stare. Tibetanii, în general budiştii, încep o slujbă printr-un interminabil "Îîîmmm", care, deşi pare monoton, este, de fapt, treaptă cu treaptă, o coborâre iniţiatică. Vorbitorul şi cei care ascultă trebuie să ajungă să comunice, întâlnirea aceasta fiind ca un fel de pâine pe care o rupem şi fiecare dintre noi, oricât e pâinea de rotundă, păstrează şi duce cu sine, la plecare, un coltuc numai al lui, pe care, după aceea, îl poate mesteca îndelung ca pe orice colţ de cuminecătură. Şi va descoperi uşor, uşor, gust de carne omenească.

C.M.U.: Cum se împacă, în Varujan Vosganian, poetul cu omul politic?

V.V.: Este o alăturare aproape ca în Alphonse Daudet, când Tartarin în costum de alpinist trage de Tartarin în pijama, să urce pe Alpi, iar Tartarin în pijama se refugiază în încreţiturile plapumei. Sau ca în acel poem în proză baudelaireian, în care fiecare om îşi cară în spate monstrul. Vă mărturisesc că nu mă simt deloc în starea de a mă dezmorţi, după ce de dimineaţă am semnat câteva proiecte de legi dintre cele mai prozaice, cum sunt cele legate de fiscalitate. N-a trebuit să schimb pijamaua pe costumul de alpinist şi nici să mă prezint cu oarecare jenă în faţa dumneavoastră, pentru că dacă eşti autentic în ceea ce faci, poţi să pui nod la toate firele care se deşiră din făptura ta. Dacă, însă, nu eşti autentic, atunci apare lipsa de potriveală.

Cineva îmi spunea mai devreme, la lansarea de la Piteşti: "Credeam că o să ne prezentaţi o carte de economie". Aş putea să vă spun cum s-a făcut reforma agrară în România, cum a fost ascensiunea burgheziei, fără să am nevoie de altceva decât de cărţile de literatură şi de studiile de statistică economică pe care le-a scris Mihai Eminescu. Pentru că toate înţelesurile lumii merg către acelaşi punct, de unde fiecare le duce încotro crede de cuviinţă, dar expresia poetică, între toate, este cea mai exactă. Pare straniu, pentru că poezia este un domeniu al ambiguităţii, al translucidului. Ea, însă, înţelege realitatea, dar vede în spatele ei ceea ce noi adesea nu putem vedea, ridică bolovanul şi găseşte viermuişul umed de dedesupt. Şi dacă în mine coexistă omul politic şi poetul, eu cred că, pentru a mă izbăvi, trebuie ca omul politic să se smerească în faţa poetului.

C.M.U.: Ce poate să vadă poezia şi noi, nu?

V.V.: Am scris odată un scurt poem, care a făcut prilejul unui studiu al lui Ioan Buduca. Se numea "După noul ceas" şi spunea aşa: "Atunci a început să plouă/Picăturile aveau gust de lacrimă sărată şi dulce/De partea cealaltă a Golgotei/Copacii plângeau privind la Mântuitorul copacilor răstignit/Pe omul în formă de cruce". Noi îl plângem pe jertfitul nostru, dar nu ne-am gândit la durerea celeilalte cărni, a lemnului. Am omis durerea crucii. Noi o vedem ca o expresie a suferinţei umane, dar poate că mestecenii, stejarii şi brazii îl văd pe Iisus Hristos ca o expresie a durerii lemnului. Pentru că acelaşi cui intră în palma omului şi în palma lemnului. Ăsta e un lucru pe care numai poezia îl poate arăta.

C.M.U.: Ce legătură vedeţi între politică şi cultură?

V.V.: Eu zic aşa: poporul român s-a născut creştin. Este o formulare pe care unii o socotesc exagerată, dar pentru că noi nu avem altă istorie decât cea creştină, putem să susţinem cu îndreptăţire afirmaţia de mai sus. Iar politica românească s-a născut din cultură. Toţi marii oameni politici ai secolului al XIX-lea au fost oameni de cultură. Atunci când politicul a fost făcut de oameni de cultură şi, mai mult, de creatori de cultură, noi am făcut politică mare. În clipa în care politicul s-a întors cu spatele la cultură, a avut dispreţ faţă de ea, ba chiar a folosit-o ca instrument politic, România a rătăcit în afara propriei istorii. Nu numai că nu există incompatibilitate între politic şi cultură, dar izbăvirea, recuperarea politicului, se poate face numai prin cultură. Dimensiunile zgomotoase ale tranziţiei sunt legate de privatizare, inflaţie, macrostabilizare, de acordul cu FMI. Se uită că dimensiunea fundamentală a tranziţiei este culturală şi că, dacă noi suflăm în indicatorii monetari ca într-o pungă împunsă cu acul şi ea tot nu se umflă, în ciuda strădaniei şi a ochilor noştri bulbucaţi, e din cauză că a fost ignorată această dimensiune culturală. Nu poţi lega tradiţia de modernitate în alt fel decât folosind reperele culturale.

De ce suntem noi sfâşiaţi din '90 încoace? Proprietarii şi chiriaşii, greco-catolicii şi ortodocşii, intelectualii şi muncitorii, românii şi maghiarii? Pentru că n-am reuşit să găsim acel liant care se cheamă cultură. Ea este singura care poate învinge fără să lase în urmă învinşi, care poate cuceri fără să umilească. Numai limbajul cultural poate readuce, ca o pasăre obosită, solidaritatea între români. Şi dacă noi nu creăm acum modele în politică este din cauză că din profilul oamenilor politici lipseşte dimensiunea culturală. Să nu-mi spuneţi că un om care este poet nu merită încredere sau că un om de cultură este un visător! Pentru că istoria ne oferă o foarte severă lecţie. Adevăraţii ei învingători au fost poeţii (când spun poeţii, mă refer la omul de cultură în general, căruia îi dau exprimarea cea mai sublimă). Armatele s-au risipit, cetăţile s-au spulberat, dar operele poeţilor au rămas. Şi noi, dacă explicăm astăzi Sumerul, Babilonul, Grecia Antică, civilizaţia neoelenistică, le explicăm prin cultură. Poate că, în timpul vieţii lor, unii poeţi au fost înfrânţi; n-o să găsiţi, poate, succesele lor în Monitorul Oficial şi nici n-o să număraţi în scaune parlamentare amploarea operei lor. Mihai Eminescu n-a fost un învins. El nu a fost o figură publică, pentru că nu a dorit acest lucru. Există o scenă prea puţin popularizată în care regina Elisabeta, soţia lui Carol I, îl roagă să devină un fel de poet al curţii. Şi el refuză. Eminescu nu a dus o viaţă grea pentru că nu era în stare altfel, ci pentru că asta a fost asumarea lui. Când a murit, poetul a fost condus la cimitir de primul-ministru, care a mers trei ore în spatele trăsurii în care se găsea coşciugul. Ultimii trei prim-miniştri de până atunci au făcut acelaşi lucru. Întrebaţi-mă dacă s-a întâmplat la fel la moartea lui Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Daniel Turcea, Marius Robescu, Grigore Hagiu, Gheorghe Pituţ, Virgil Mazilescu, Ioan Flora şi a atâtor alţii! Nu s-a întâmplat.

C.M.U.: Se simte o nevoie de repere, de modele, în ziua de astăzi?

V.V.: Spre deosebire de o lume, care se poate construi aiurea, un om, ca să se construiască, are nevoie de repere. Am în acest volum (Iisus cu o mie de braţe) o poezie, "Jertfa deszidirii". Noi vorbim despre mitul zidirii atunci când se jertfeşte cineva ca să construieşti un zid. În 1989, am fost puşi într-o situaţie cu totul diferită: a trebuit să jertfim pe cineva ca să se dărâme zidul. Am vrut, iniţial, să dedic această poezie unei fete care se cheamă Ioana Sălăgean. N-am făcut-o, pentru că era fata lui Viorel Sălăgean, care a fost senator, şi ştiţi cum se spune: un om politic e prea puţin, doi oameni politici e deja prea mult. Dar la ea m-am gândit când am scris această poezie. Ioana Sălăgean a murit la 18 ani, împuşcată, în timp ce ducea mâncare iubitului ei, care era soldat. Exact ca în mitul meşterului Manole, dar dacă Ana a slujit zidirii, după sute de ani şi, probabil, la aceeaşi vârstă, Ioana a slujit prăbuşirii zidului, deszidirii. Cum bine se vede, e mult mai greu să deszideşti. Când zideşti, eşti în afara ta, când deszideşti, trebuie să începi cu tine însuţi. Am scris acest poem despre 1989 nu numai pentru a mă elibera, pentru a povesti ce-am văzut şi dincolo de limbajul poetic, care are meandrele lui, relatarea este destul de exactă: şi a momentului când ne-au înconjurat, şi când au trecut cu taburile peste noi, şi când au spălat cu furtunurile sângele, dar am vrut să aduc aminte după 15 ani că această jertfă care seamănă cu cea a lui Iisus, atâta doar că e o jertfă colectivă, e un Iisus colectiv, de aceea are 1000 de braţe, această jertfă, din păcate, ca şi acum aproape 2000 de ani, nu a mântuit omenirea. Atunci când construieşti pe jertfă, trebuie să construieşti altfel. Ca să-ţi faci o casă pe temelie obişnuită, ai nevoie de standardele de calitate pe care le găseşti în orice manual. Când, însă, acea temelie este însângerată, e nevoie şi de standarde de natură morală. Atunci când construieşti pe sânge, orice greşeală se transformă în profanare.

Atunci când ne punem întrebări în ce ne priveşte şi nu răspundem este şi din cauză că, nefăcând apel la cultură, neconturând modelul de om politic drept un om de cultură, cel care nu învinge, ci convinge...Aşa cum spuneam odată, că pe o femeie nu trebuie să o învingi, ci să o cucereşti. O femeie pe care ai învins-o e o femeie pe care ai pierdut-o, o femeie pe care ai cucerit-o e o femeie care poate fi a ta.

C.M.U.: Cum poate poetul să fie în sincronism cu evenimentele? Ce rol, ce importanţă are munca sa?

V.V.: Freud spunea că suferinţa vine din lipsa de plăcere. Elevul său Adler spunea că suferinţa vine din lipsa de putere, din neputinţă. Franckl a spus însă că boala cea mai grea dintre toate, cea mai adâncă, mai nedesluşită şi mai greu de vindecat este boala crizei de sens. Aceasta este boala de care suferim noi astăzi şi ea nu se poate rezolva cu anuarul statistic şi nici cu integrarea în Europa. Integrarea în Europa pune tot mai acut necesitatea primordialităţii culturii în tot ceea ce facem. Pentru că noi ne vom integra în Europa cumpănind avantajele şi dezavantajele. În cât timp o să facem noi vinuri ca francezii? În cât timp o să facem, poate, avioane cum fac englezii? Avantaj competitiv absolut asupra întregii lumi vom avea într-un domeniu în care nimeni nu se pricepe atât de bine ca noi: cultura română. Frontierele unei ţări nu armatele le apără în primul rând, ci spiritul. Istoria s-a mişcat după ideile poeţilor, nu după cele ale generalilor. Kaiserul Wilhelm era bătrân, abdicase şi a fost vizitat de un grup de generali ai Wermachtului într-un orăşel din Belgia, unde se refugiase. Şi ofiţerii l-au întrebat: "Nu-i aşa că Germania e mai puternică decât oricând?"; "Da", a răspuns Kaiserul. "Şi nu-i aşa că are cea mai puternică armată?"; "Bineînţeles!"; "Şi că avem cei mai instruiţi generali?"; "E adevărat", a spus Kaiserul. "Şi credeţi că va fi război, majestate?"; "Din păcate, da", a zis împăratul. "Şi nu-i aşa că Germania va învinge?"; "Nu, din păcate nu"; "Cum nu, când avem cea mai mare armată şi cei mai buni generali?"; "Tocmai asta e problema Germaniei: prea mulţi generali, prea puţini poeţi". Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cei care pe termen lung ţin civilizaţiile sunt poeţii, este cultura. Poate că acum e mai spectaculos să fii om politic, dar pe talgerele istoriei un poet atârnă mai greu decât un om politic. Nu vreau să întreb acum cine era principe în Florenţa pe vremea lui Dante Alighieri, sau cine a fost Papă atunci când Michelangelo a clădit Capela Sixtină. Eu sunt convins că, dacă nu mă năşteam, codul fiscal tot s-ar fi adoptat, şi chiar dacă nu făceam politică niciodată, cota unică tot ar fi introdus-o cineva. Dar dacă un poet nu s-ar fi născut, poezia pe care el a scris-o nu s-ar fi născut niciodată. Şi, în fond, care e măreţia umană? Unicitatea ei. Şi marca unicităţii o dă poetul.

C.M.U.: Ce ar fi bine să facă politicul pentru cultura din ţara noastră?

V.V.: Pentru a avea cultură în România, nu trebuie să avem oameni de cultură mai buni, trebuie însă să le facem un postament mai bun. Blaga n-a fost cu nimic mai rău decât Cioran. Cioran, însă, a plecat din această zonă pe care unii o socoteau marginală. Ştiţi că istoria lumii a fost o navigare a eficienţelor. Secolele XVI şi XVII au fost iberice, secolul XVIII a fost francez, secolul XIX, britanic, iar secolul XX, american. Probabil că secolul XXI va fi chinez, iar secolul XXII, indian. Din păcate, noi, românii, n-am fost niciodată în eficienţa istoriei. Pământul nostru a fost frământat de carele de luptă, iarba noastră a fost măcinată de copitele cailor. Din cauza asta am avut universitate şi armată abia în secolul XIX.

Dar din această zonă periferică nu vom ieşi cu ţintirea inflaţiei, motoare şi rulmenţi, ci cu cultura română. Şi de aceea, noi, ceilalţi, oricât am fi de sus, trebuie să ne ghemuim şi să fim postament pentru ca oamenii de cultură să se ridice şi să poată fi priviţi deopotrivă de peste tot din această lume. Ce trebuie să facem noi prin politica românească este să clădim acest postament, să dăm statură omului de cultură, să introducem cultura în timbrul vocilor noastre şi, privindu-ne în oglindă, să ne potrivim profilurile după profilul cultural al omului politic aşa cum a fost pe vremuri. Dacă veţi scoate oamenii de cultură din politica românească de la 1848 şi până la 1938, s-ar putea ca paginile istoriei României să rămână goale. De aceea noi, care suntem mai tineri, care avem o altă lectură, care putem să ieşim din magma asta a egalitarismului, trebuie să promovăm acest model de om politic care să se întoarcă la cultura românească, să o respecte şi să transforme politica într-o activitate în primul rând culturală.

Pentru că mentalităţile oamenilor nu se vor emancipa decât dacă ei vor vedea modele în cei care conduc. Ca să fim călăuze, trebuie să respectăm trei reguli. Prima: trebuie să-i îndrumăm pe ceilalţi către un loc care nu-i al nostru, ci al lor. Călăuza arată drumul, dar niciodată nu este cea care se bucură de destinaţie. A doua regulă: Călăuza trebuie să îi ţină pe toţi împreună şi să găsească acele cuvinte care să împartă fără să dezbine, aşa cum s-a întâmplat în legenda biblică a pâinilor şi a peştelui: nu s-au înmulţit pâinile, dar Iisus i-a învăţat pe oameni cum să împartă fără să dezbine. În fine, cea de-a treia regulă: Călăuza trebuie, atunci când vorbeşte, să facă apel la valorile tradiţionale şi să găsească nodul care să le lege de modernitate astfel încât să nu rătăcim. Şi încă o dată cred că acest lucru se poate face prin poezia română, legitimată de faptul că, în perioada comunistă, a fost cea mai importantă armă spirituală care nu a fost îngenuncheată, numeroşi poeţi ieşind nevătămaţi şi victorioşi din comunism. Din păcate, mulţi dintre ei au murit tineri şi puţini mai sunt astăzi cu noi.

C.M.U.: Cum vedeţi viitorul poeziei?

V.V.: Cel mai împovărător sentiment uman este suferinţa fără speranţă, dar cel mai puternic este suferinţa împletită cu speranţa şi care este purtată cu credinţă. Şi exemplul îl avem la Basilica San Pietro. Există acolo o statuie a Sfântului Petru, pusă pe locul unde se socoteşte că ar fi murit acesta. Sfântul Petru poartă sandale, iar tradiţia spune că aceia care nu mai au nici o şansă vor reuşi să se vindece dacă ating sandaua de la piciorul stâng al Sfântului Petru. Şi fiecare om vine cu sfioşenie şi, cu vârful degetelor, atinge piciorul sfântului. Vreţi să ştiţi că bretelele sandalei şi forma degetelor au dispărut şi că piciorul stâng s-a transformat într-o piatră de bronz lustruită, că suferinţa amestecată cu speranţă şi întărită de credinţă a fost mai puternică decât bronzul?

C.M.U.: Cum s-a întâmplat că v-aţi născut la Craiova?

V.V.: M-a întrebat cineva: "Domnul Vosganian, ce simte un om când se întoarce cu faţa la Dumnezeu?". Şi i-am spus că un om nu se poate întoarce cu faţa la Dumnezeu, pentru că el se naşte cu faţa la Dumnezeu. El, eventual, se poate întoarce cu spatele la Dumnezeu, dar a sta cu faţa la Dumnezeu este poziţia fetală a spiritului. Or, eu m-am întors cu faţa la Dumnezeu aici, la Craiova. Casa bunicilor mei este undeva lângă Catedrala Madona Dudu şi mă bucur că m-am născut aici. Probabil că sunt nişte linii magnetice care fac din oamenii acestui loc nişte neastâmpăraţi, iar eu port ca pe o virtute neastâmpărul oltenesc pe care l-am dobândit prin naştere.

C.M.U.: Ce vă leagă de aceste locuri?

V.V.: Nu pot să spun exact ce legături există, pentru că fiecare om este precum edecarii din pictura lui Repin, care trag cu nişte funii o corabie imensă. Fiecare om este un trăgător de funii, trage ceva după el: amintiri, suferinţe, renunţări (într-un fel, fiecare om e istoria propriilor renunţări), dar eu trag după mine, nu cu odgoane, ci cu fire foarte delicate translucidul, copilăria mea petrecută la Craiova, în vacanţe, cu bunicul meu, Setrac Merichian. Şi pot să vă povestesc o astfel de zi. Dis-de-dimineaţă, întâi mergeam la Piaţa Veche şi cumpăram brânză de la târgoveţi. După aceea, beam nişte apă la fântâna Purcicariului (era o apă foarte bună şi rece), ne opream din nou în piaţă, unde bunicul vorbea cu un plăpumar pe care-l chema Enrique Paulon, după care mergeam sus, la Sf. Dumitru, în parc, unde se juca tabinet. Ne întâlneam cu domnii Butnaru, Botrâncă, Ionescu şi alţii (Butnaru şi Botrâncă fuseseră comunişti, Ionescu şi bunicul fuseseră burghezi şi negustori). Comuniştii îi dăduseră pe ceilalţi afară din case, dar ei, între timp, se împăcaseră şi se conciliau ca la pacea de la Postdam, tabinetul era forma lor de a se împăca între ei şi cu lumea.

Duminica mergeam la meci şi, odată, îmi aduc aminte că Universitatea Craiova care, pe vremea aceea (cred că era prin 1967) avea pe Strâmbeanu, Velea, Oblemenco, Martinovici, Papuc, a mâncat bătaie cu 1-0 de la o echipă care cred că se numea FC Sao Paolo şi ţin minte cât de supăraţi am fost cu toţii atunci. După fiecare meci, noi, puştii, mergeam pe Lipscani, la intersecţia cu Unirii, unde chibiţii se adunau şi vorbeau despre meciul pe care cu toţii îl văzuseră, era un fel de proces al etapei din vremurile acelea. Iarna, coboram cu săniile pe Mihai Bravu şi ne reîntâlneam cu toţii, cei din familia mea, cu bătrânii, cu bunicul meu Setrac cu Nşan Merichian, cu cei mai tineri: Agop Merichian, Oskim Merichian şi ceilalţi. Au trecut deja 40 de ani de atunci, bătrânii nu mai sunt, bărbaţii de atunci au mai albit între timp, iar eu, copilul de atunci, mă întorc în faţa dumneavoastră ca un om pe care îl cunoaşteţi şi altfel decât ca puştiul care mergea la fotbal, se dădea cu sania şi mânca dulciuri la Albanezu. Am venit cu mare drag aici, la casa lui Dinu Mihail, la povestea pe care o auzeam cu ciobanul care a descoperit comoara, căci, la urma urmei, fiecare dintre noi este, într-un fel, rătăcitorul care caută propria comoară.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer