Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nefericirile inadmisibile ale unei zile de august


Cornel Mihai Ungureanu

21.10.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Paşaport pentru eternitate!- rîde bătrînul, în aşteptare, pe holul policlinicii.

De ce vorbiţi aşa. Sînteţi încă tînăr!

Din calea destinului nu poţi să te dai la o parte!

Asta aşa e!<< C-o moarte toţi sîntem datori!>>,
recită un alt bărbat, nebărbierit, de la ţară. Dar tot poetul a zis: Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim!

Ce poet, domne?Fugi de-aci!
rîde bătrînul.

E teribil de cald şi studentele mediciniste aflate în practică îşi poartă de colo colo trupurile tinere îmbrăcate în halate albe, subţiri.

Frumuseţea este bună şi dulce; Asemeni unei tinere mame, speriată de propria-i glorie, ea trece printre noi, ne-ar fi spus, poate, Profetul lui Gibran, de-ar fi fost cu noi.

Femeile mînuiesc cu hotărîre evantaiele. O conspiraţie a ferestrelor deschise face ca din casa vecină melodii tremurătoare, toate cu versuri despre iubiri eterne sau fulgerătoare despărţiri, melodii izvorîte dintr-un aparat de radio, să traverseze curtea mică şi să intre în mintea noastră.

Crocodilu’ ăsta? A venit după noi! Şi uite-l c-a intrat!

Nu ştiţi cum e în România? Cînd văd o barieră, oamenii cinstiţi se opresc. Dulăii sar peste!

Să încercaţi medicamentul ăsta. E foarte bun. Scrie şi-n prospect!

Bine, ei ce să zică? Doar e medicamentul lor!


Cîntecul lui Enrique Iglesias, Escape, are ceva din Smashing Pumpkins, îmi spun. Şi-ncepe Twist in My Sobriety - Tanita Tikaram şi-mi amintesc o iubire de veche dată, ca să folosesc expresia unei prietene pe care nu am întîlnit-o deloc.

Dintr-o revistă îmi face cu ochiul un test. Mă umple de energie ceea ce fac? Simt că lucrurile pe care le fac sînt respectate şi apreciate? Mă simt mîndru cînd descriu altora profesiunea mea? Mă simt optimist în legătură cu viitorul personal?

Pe puţini dintre oameni îi interesează că scriu. Pe şi mai puţini îi interesează ce scriu.

Nu, nu mă mai simt mîndru şi am obosit să fiu încrezător. Tot mai rar visez că public cărţi de hîrtie.

Mai citesc uneori, încercînd să mă schimb într-un om cunoscător, înţelept, tolerant, ştiutor şi destoinic în faţa frustărilor, tristeţilor, nefericirii. Iulia însă îmi e un exemplu mai convingător. Unii ştiu să nu aibă necazuri şi n-au învăţat asta din cărţi.

Poate că într-o duminică de octombrie, cu lumină mîngîietoare pe frunzele galbene, cu ultime gărgăriţe şi ultimi fluturi în aer, cu iarbă încă verde în parcuri în care bărbaţii citesc ziarul, cu femei bătrîne îndreptîndu-se spre cimitire cu bucheţele de crizanteme şi cu lumînări învelite în hîrtie, în mîini, cu copii de gimnaziu mergînd la cinema sau la meditaţii, cu studenţi şi studente iubindu-se în cămine, poate că atunci îmi voi lansa prima mea carte. Poate că voi învinge apatia şi voi reuşi să fac ceva în ce priveşte crearea evenimentului, poate că vor veni cîţiva jurnalişti, iar prietenii mei vor fi acolo. E abia începutul visului, repede frînt, căci uşa se deschide şi din cabinet iese un om necăjit că trebuie să dea patru sute de mii pe medicamente.

Ce contează? La pensia dumneavoastră de şase milioane! îl încurajează cineva, în hohotele generale.

Ea se ţine bine, dar el arăta cadaveric.

Da? N-am băgat de seamă.

Cînd te vede asta cu plasa, crede că ai cafeaua.

Ia las-o, că n-am nici o cafea, dă-o încolo! I-am dat data trecută.


La radio au început ştirile.

Premierul maghiar a recunoscut în faţa Parlamentului că a fost ofiţer de contrainformaţii, în comuniste vremi. Tot în faţa Parlamentului, cu o zi înainte negase vehement aceleaşi acuzaţii.

Cu şase ani în urmă, primul ministru al Poloniei recunoscuse că a fost informator KGB.



Românii nu au recunoscut nimic.

Doar liderii minerilor, acuzaţi pentru celebra opintire spre capitala ţării, în 1999, cu bătălii care vor intra în cartea de istorie, au fost condamnaţi. Unul dintre ei ne dezvăluie, de pe ecranul televizorului, mari secrete politice la care, nu se ştie de ce, ar fi fost părtaş.

Jurnaliştii care ne ameninţau că în timpul Campionatului Mondial de fotbal, deasupra stadioanelor vor patrula permanent avioane de vînătoare, se pare că au exagerat.

Tot ei ne spun acum că patruzeci de mercenari Alkaida ar fi debarcat în sudul Californiei, iar avionul neidentificat care se îndrepta spre Casa Albă a fost escortat în afara limitei permise.

În meciul de fotbal Turcia-Senegal scorul este în continuare zero la zero.


Doctoriţa mi-a spus că arăt bine. M-am mai îngrăşat. Nu mai e cazul să iau medicamente.

Mai gras şi mai bine dispus, parcurg străzi.

Îmi plac căminele studenţeşti. Chiar şi acum, în zile de vară, cînd sînt pustii, părăsite. Nu ştiu de ce mă gîndesc, în preajma lor, la tînăra care se întorcea acasă, după un mariaj nefericit, aproape la fel de virgină ca la plecare, într-o carte de Sebastian. Studenţii de azi par doldora de experienţă.

Pe terenul de baschet, zac la soare, în mijlocul arşiţei, pleduri puse la uscat. De la o fereastră se-aude Krypton- Cerceii tăi.

Îmi vine s-o sun pe Vali şi mă opresc lîngă un telefon inteligent, cu cartelă. O întreb cum învaţă studenţii medicinişti la 40 de grade. Ai picioarele în ligheanul cu apă rece? Rîde. Nu, mîncam îngheţată şi răsfoiam Cosmo. Mă bucur că-i bine dispusă. Deci, există soluţii!

O invit la lansarea cărţii mele virtuale. Îi zic şi că am întins deja, cu Iulia, platourile cu fursecuri şi pişcoturi, am scos de la rece sticlele cu apă minerală ori şampanie, virtuale şi ele, desigur.

Iulia zice că, după acest volum voi fi aproape la fel de celebru ca şpagatul lui Horia Brenciu. Şi că ar trebui să zic: Săru mîna, tanti Muza! Eu îi spun că, dacă în loc să scriu, ştiam să dansez, puteam să ne plimbăm amîndoi în balon, pe deasupra oraşului! Concursul organizat de Caravana Kodak era unul de dans.

Şi atunci ea mă consolează cu o replică din filmul care rulează pe HBO, Good Will Hunting, cu un scenariu de Oscar scris de Matt Damon şi Ben Affleck, cînd erau mai mici. Replica i-o tot repeta psihoterapeutul Robin Williams lui Matt Damon şi avea, în traducere, patru cuvinte: Nu e vina ta!

Ăştia cu dansul, mereu au noroc! - strîmb puţin din nas.

Lasă, zice ea, nu te mai gîndi. Uite, prin decolorare, ne-am făcut francezi! - îmi arată un drapel pe care galbenul nu mai e galben, agăţat de-un stîlp.

Dar mîine ea pleacă la munte, cu Kolb Dominic. De la munte se vor duce la mare. Vor asculta muzică din Cuba, pe plajă, se vor lua la harţă cu valurile, se vor plimba sub lună plină.

Eu am să stau în camera mea, neputincios ca o broască ţestoasă răsturnată, pentru că nu am bani de drum. Am să-mi fac un ceai de chimen şi-am să-l beau privind peştişorii din acvariu, nepricopsiţii care adorm de fiecare dată cînd le pun Chopin. Îmi voi aminti, incapabil să încep altele, iubiri. O voi suna pe Noni, să-i zic că nu pot veni acum în casa ei, acolo unde, de la toate ferestrele se văd munţii.

Să nu te superi pe mine! Asta mi-ar mai lipsi! - am să-i zic.

Să mă supăr? Ţi-am zis că îmi place de tine. Numai proştii se supără pe ce plac, îmi va răspunde.

Pe Miruna n-o voi suna, dar mă voi gîndi la ea, în parcul transparent, stînd pe bancă, pîndind apariţia unui cît de firav nor pe cerul albastru. În parcul în care stau acum cu Iulia. Îmi spune, cu tonul ei cel mai serios, că anul acesta nu se serbează Sfînta Maria. Doar unii şi-o sărbătoresc, cei cărora le place să primească daruri, pentru că aşa s-au obişnuit ei.

Dacă n-ar fi izbucnit în rîs, aş fi crezut-o!

Ele ne păcălesc mereu, în ciuda vigilenţei noastre.

Concentrează-te, băiete! Fii prezent! mă îndemn, după ce Iulia a plecat la agenţia de voiaj, să cumpere bilete.

Pe o alee se apropie un bărbat şi o femeie, nu tineri, dar încă nu bătrîni.

Titule, de ce n-o luarăm noi direct? zice doamna.

Păi, în loc să te duc pe ipotenuză, te-adusei pe catete! zîmbeşte bărbatul, în povestea lor de dragoste.

Îmi zîmbeşte, cu mîndrie, o fată şatenă, simţindu-mi privirile care se duc, fără să vreau, dar şi fără să mă pot împotrivi, spre sînii ei mari, ascunşi prea puţin de o ie ce pare a fi fost găsită în lada bunicii!

Cine nu mai are obligaţii, la plimbare! Pe străzi! , mă descoperă vecinul meu, nea Ionică, ieşit de curînd la pensie. Are cu el aerul acela volubil, şugubăţ şi pălăria veche, de pai.

Mă simt vizat, aşa că, în ziua asta toridă, îl urmez.

Păşim alături, pe o stradă pietruită, laterală, cu case mici în faţa cărora stau triste margarete pălite de soare.

Ce mai faceţi dom Cornel? mă întreabă zîmbind. Vi s-a scufundat flota sau e rost de ceva nefericiri sentimentale?

Flota, îi răspund rîzînd. S-a dus! - o spun cu ton de: A murit Tătuţu! (Dinică, în Cuibul de viespi) şi, ca să schimb vorba, îl întreb dacă a văzut ultimul meci. Ştiu că-i place fotbalul, iar eu mă gîndesc în tihnă la singura mea corabie- miza pe scris- eşuată pe una din mările acestei lumi.

E inadmisibil! îl aud, într-un tîrziu, pe bătrînul cu miros de lavandă. Nu se poate aşa ceva!

Mă gîndesc la calculatoarele cumpărate de guvern de la firma unde director era chiar şeful de cabinet al primului ministru. Fără licitaţie.

Ce? întreb. Ce s-a întîmplat!

Uită-te şi tu! îmi arată spre fetiţele şi băieţii ce se joacă pe la porţi. Atîţia copii, şi nu zice unul: Hai, nea Ionică, intră şi pe la noi, că e mămica singură acasă!

He-he-he! rîde apoi. Multe şi adînci sînt nefericirile oamenilor, mă băiete! Ca s-o scoţi la capăt, trebuie să ştii să le abordezi! Ia să te văd: cam cum ai face mata, dom Cornel, o abordare!

Cuget şi mă socotesc, preţ de două-trei secunde.

Bem şi noi o bere, nea Ionică?

Aşa, domnule! Vezi că poţi! Ce, mata ai timp de ezitări?


M-a luat cu afecţiune de braţ şi aşa am păşit mai departe.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer