Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sperma logosului - biopolitica lui Nicolae Ceauşescu (un documentar aşa cum ar trebui să fie toate jurnalele de televiziune)


Bogdan Ghiu

22.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deşi a fost "bătut" ca audienţă de, culmea, "Din dragoste", de la Antena 1, evenimentul media propus de TVR (adică difuzarea "marelui documentar" - aşa se numeşte specia pe la alţii, şi este practicată cel puţin săptămînal - Decreţeii, realizat de Florin Iepan, în "burta" unei ediţii speciale a talk-show-ului "Vorbe despre fapte" organizate, cu participare şi public numeroase, in situ), după modelul marilor televiziuni publice occidentale, s-a bucurat - bravo! - de multe reluări şi comentarii în presa scrisă, mai ales sub formă de "introspecţii" şi de "incizii" memoriale în epoca Ceauşescu.

De fapt, cu astfel de evenimente - ca finanţare, organizare şi programare - ar trebui să se ocupe televiziunea publică, uitînd măcar din cînd în cînd, măcar de cîteva ori, măcar o dată pe săptămînă, în prime-time, şi lăsînd deoparte rigorile aspre, ucigătoare ale unei concurenţe pe care de cele mai multe ori, cu excepţia transmiterii meciurilor de fotbal ale naţionalei şi emisiunii Andreei Marin, o şi pierde. În loc să piardă din nepricepere competiţia pentru audienţă, sau s-o practice sacrificînd calitatea programelor, după modelul canalelor private, care altceva decît să se copieze unele pe altele întru abjecţie nici nu ştiu, TVR ar trebui să domine suveran tocmai prin calitatea şi larga respiraţie de sens a programelor sale. De data aceasta a reuşit, dar, aşa cum spuneam deja, marile televiziuni publice occidentale prezintă şi produc mari documentare precum cel al lui Florin Iepan cam o dată pe săptămînă. Cea mai înţeleaptă decizie strategică, managerială şi, fireşte, financiară pe care ar trebui s-o ia TVR ar fi să investească în astfel de documentare, stopînd cu desăvîrşire cheltuirea banilor pentru nişte producţii la care nu ne pricepem, precum tot felul de seriale de televiziune şi alte ecranizări rizibile "tip BBC", care sînt toate, aproape fără excepţie, bolnave de modul învechit, depăşit, static, plictisitor de scriere a scenariului şi a decupajului şi, mai ales, al "gramaticii" de filmare.

Decreţeii pune o problemă istorico-teoretică importantă, pe care nimeni, după ştirea mea, nu s-a grăbit să o formuleze: un anumit specific al naţional-comunismului românesc care, cel puţin aparent (nu cunosc toate datele istorice), îl apropie de nazism şi de China, îndepărtîndu-l de modelul bolşevic-stalinist şi de variantele practicate într-o Europă Centrală, fireşte, catolică (adică anti-avort, unde lucrurile pe care a încercat să le "rezolve" Ceauşescu erau, cel puţin la nivel de dogmă şi de politică socială a bisericii, deja rezolvate).

Regretatul filosof Michel Foucault (pe care de vreo cincisprezece ani mă tot străduiesc să-l traduc şi să-l comentez "în direct" şi "în exclusivitate" pentru România, dar jurnaliştii şi analiştii noştri politici se citesc numai între ei) a teoretizat ceea ce el numea bioputerea şi biopolitica: un tip exhaustiv de putere care vizează manipularea şi gestionarea vieţii înseşi, a înseşi resurselor de viu (putere extractivă). Adică exact ce a făcut, aşa cum reiese din acest film, din acest documentar de lung-metraj, Ceauşescu, mai aproape de Hitler decît de Stalin (sau încercînd, de fapt, experimentul unei nemaivăzute sinteze istorice a variantelor de monstruozitate). Orice politică şi orice putere sînt, de fapt, în esenţa lor modernă, biopolitică şi bioputere, spune Foucault, analizînd însă nu vreo dictatură ori vreun totalitarism, ci fineţea şi subtilitatea modelului liberal în acest domeniu. Toate politicile de stat vor, însă, să gestioneze şi să manipuleze viaţa, viul ca pe o resursă utilă. Şi o fac cu ajutorul statisticii, care este însăşi ştiinţa statului.

Ceauşescu a practicat un eugenism invers, creator, pozitiv (nu în sens valoric), producător, industrial, de realitate (a industrializat inclusiv viaţa), şi abia indirect negativ, cu efecte de reprimare a realităţii. O ţară puternică, în sensul tipului arhaic şi medieval de exercitare a puterii care e suveranitatea, este o ţară bogat populată, o ţară bogată în resurse demografice (resursa umană, de capital uman, este resursa, bogăţia prin excelenţă, producătoare a tuturor celorlalte). Or, Ceauşescu se visa împărat, îşi proiecta propria putere la nivel imperial, mondial. Îi lipseau însă, pentru a-şi putea hrăni şi întemeia, susţine acest vis de putere maximă, absolută, soclul, substratul, temelia. Statuie vie, nu avea pe ce să stea, pentru a fi aclamat şi temut de hăt, departe. Şi atunci a demarat cultivarea intensivă a populaţiei, dorind să-şi creeze popor, propriul popor-suport, popor-grînar. Teritoriul nu putea fi mărit (deşi a putut fi modificat). Dar populaţia, da. Imperium demografic, putere bio-"imperială": aşa am putea caracteriza modelul cratic al stîrpitului, al handicapatului Ceauşescu. El a forţat, a siluit natura, industrializînd forţat procreaţia.

Cu atît mai mult cu cît decretul care interzicea avorturile şi, mai apoi, cel care prevedea numărul-normă de copii (4) prin care orice familie trebuia să participe biologic la opera de construire a comunismului (abia apoi femeile-junci primind dreptul la întreruperi ale sarcinii) genera şi deloc neglijabile efecte indirecte, colaterale: reglementa şi controla viaţa intimă a cuplurilor, cuprinse deja de freneziile "revoluţiei sexuale", ale "libertăţii de expresie" sexuală. Monastic şi chiar creştineşte, în prelungirea creştinismului (care era poziţia Bisericii Ortodoxe Române în această problemă, la acel moment?), sexul era diabolizat, tracasat, hărţuit, făcut imposibil, fiind de fapt taxat, tot creştineşte, ca un păcat ce trebuia pedepsit: v-a plăcut să vă distraţi, acum ispăşiţi, creşteţi nişte copii care de fapt nici nu vă aparţin, nu sînt ai voştri, ci îmi sînt hărăziţi Mie!

În plus, "copiii lui Ceauşescu" reprezentau un cal troian al puterii comuniste în secretul familiilor. Ceauşescu şi-a extras propriul popor pe cheltuiala populaţiei României. Era nevoie de un contingent substanţial nou pentru realizarea comunismului, pentru manipularea ideologică şi pentru terorizarea psihică a celorlalţi. Huxley înainte de Orwell, pentru producerea viitorului. "Decreţeii" reprezentau progenitura care ar fi trebuit să se întoarcă împotriva propriilor familii "doar" biologice, nespirituale, urmîndu-şi neabătut părintele simbolic, care îi zămislise nu fizic, murdar material ("treaba" era lăsată în sarcina populaţiei, a simplilor executanţi ai genezei), ci ideal, neîntinat, cu puterea minţii, printr-un adevărat (deşi bîlbîit: dar numai geniile inspirate prezintă astfel de "defecte" profetice) logos spermatic!

Pînă la urmă, acest popor în plus, suprapus, adăugat, excedentar, scos literalmente cu forcepsul, ba chiar produs cu forcepsul ideologiei, obţinut ca şi in vitro, în laborator, deşi în uterul mamelor, pe cheltuiala populaţiei, s-ar fi întors, tot simbolic, mitic, împotriva Tatălui şi l-ar fi ucis. Este teza principală, de spectacol, emoţională, a filmului, şi toată lumea care a văzut şi a comentat opera lui Iepan s-a oprit, fascinată, la acest nivel popular al mitului.

Dar, încă o dată, s-ar cuveni să ne întrebăm cît de specifică a fost manipularea vieţii, eugenismul, reducerea bios-ului uman la "simpla" zoe animală (distincţia e fondatoare, îi aparţine lui Aristotel, şi a însoţit întreaga tradiţie a gîndirii filosofice metafizice) pentru ceea ce s-a numit comunism? Sau, altfel spus, cît de "huxleyan" este "orwellianismul" (mult mai cunoscut şi mai prizat, ca schemă de interpretare a fenomenelor totalitare)?

Voi comenta acum, pe scurt, textul documentarului.

"Ceauşescu voia să răzbune secolele de sărăcie"? Mi se pare prea generos spus. Aşa cum se întîmplă şi cu afirmaţia (auto)flatantă că, sub Ceauşescu, România ar fi ajuns să aibă "cel mai avansat învăţămînt". O fi fost ironie, dar eu n-am sesizat-o, nici în tonul naratorului, nici din context.

Apoi, cît de creştin se poate considera - aşa cum o face fără întrerupere - un popor în sînul căruia se poate vorbi, indiferent de condiţiile materiale, de "copii nedoriţi"? Aşa cum putem vedea şi azi, românii sînt uşor, gata să se modernizeze superficial, se arată avizi să adopte toate efectele şi simptomele cele mai avansate ale civilizaţiei occidentale, toate excesele şi derivele ei, mai puţin modul lor de producere, procesele organice care le susţin. Istoric, românii importă produse, nu şi procese şi "moduri de fabricaţie". Sau cel mult le piratează, şi atunci produsele le ies prost. Culegem roade, le ronţăim pe prispă, dar nu cultivăm arbori exotici în propria grădină. Din călătorii nu ne rămîn decît abţibildurile de pe valiză, dar acestea trebuie să fie cît mai multe şi cît mai colorate cu putinţă.

Aşa s-a întîmplat, la sfîrşitul anilor '60-începutul anilor '70, şi cu moda "revoluţiei culturale", care, ca fenomen, avea o istorie mult mai îndelungată şi făcea parte dintr-un complex sociocultural mult mai vast, fără rădăcini româneşti (altfel am fi avut şi noi, încă din perioada interbelică, un echivalent al lui Henry Miller sau al lui Anaïs Nin, de exemplu). Prin modul în care aleg să preia şi să practice mişcările Occidentului - fără rădăcini -, românii pot fi caracterizaţi istoric ca oameni ai modei, dar nu şi ai modernităţii şi ai modernizării subiacente. Nucleul dur al modului lor de fiinţare istorică rămîne acelaşi: disponibil la orice fel de altoiuri, dar, marcat de o reticenţă (sau lene) structurală, numai cu condiţia ca acestea, asemeni năvălirilor migratoare, să rămînă strict superficiale, exterioare, să nu prindă cumva rădăcini. Avem o capacitate mimetică şi, mai ales, simulativă infinită. Adevărat consumism istoric...

Propoziţii teribile, memorabile, din film: "dorinţa bărbaţilor de a face sex nu era negociabilă", dar femeia "cu probleme" trebuia să se descurce singură, cum ştia. De discutat. Trăim în plin machism patriarhal, mult dincoace de o modernitate practicată - et pour cause! - strict epidermic. Sexul ca simplu tee-shirt: de-asta nu avem erotism (care este, de fapt, o mistică).

Apoi, trupa Phoenix a fugit din ţară nu în 1975, aşa cum se afirmă în film - ciudat lapsus pentru un timişorean ca Florin Iepan -, ci în 1977. Ultimele lor două concerte au avut loc pe stadioanele din Constanţa şi Tulcea. Mă pregăteam, pe atunci, de bacalaureat, dar am participat, fan absolut, la amîndouă...

Sau: "broaştele erau complet epuizate" de cîte teste de sarcină se făceau, magic aproape, vrăjitoreşte, rural, pe ele. Sau: "femeile îşi încurcau chiloţii" cînd erau aduse, ca vitele sau asemeni evreilor de la Auschwitz, goale, la controlul ginecologic obligatoriu, pe bandă rulantă, ce se efectua în uzine, pe "şeptelul" uman.

Dar cum stăm azi? Revoluţia sexuală a învins, puşti de 12 ani se filmează erotic aşa cum văd prin filme sau, pe la ştiri, pe unii soldaţi americani prin închisori de război, politice, şi cum în întreaga mass-media românească li se dă, tabloidal, sub formă de "entertainment", de înţeles că trebuie să facă pentru a ajunge să "gîndească liber": fac filme cu telefonul mobil, contracepţia e scumpă, iar copiii abandonaţi prin spitale şi maternităţi se dovedesc a fi la fel de nedoriţi şi fără intervenţia lui Ceauşescu. Nici măcar dictatorul n-a reuşit să "creştineze" poporul român...

Meritul lui Iepan este de a ne învăţa cum se procedează ca să obţii finanţări pentru un proiect şi să poţi suscita interes internaţional: abordînd teme universale problematizate local istoric. Este o lecţie pentru toţi creatorii români cu ambiţii şi aspiraţii de notorietate.

Filmul său este, din punct de vedere problematic, aproape complet (lipsesc, cum sugeram, comparaţiile transnaţionale), şi are marele merit de a fi sobru, reţinut, de o spectaculozitate de fond, fără efecte facile: solid. Compoziţional, realizatorul a procedat clasic, deschizînd un cerc al întrebării şi închizîndu-l. Fără a fi o capodoperă, Decreţeii este ireproşabil - şi ar trebui să constituie un exemplu nu atît pentru regizorii de film, pentru documentariştii "artistici", cît mai cu seamă pentru televiziuni. Vom avea jurnalism de televiziune adevărat atunci cînd poetica lui Iepan va deveni practică obişnuită.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer