Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Debriefarea presei româneşti


Bogdan Ghiu

29.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai nou, posturile de televiziune româneşti, în special cele generaliste (Antena 1 şi Pro TV) - poate ca o replică de contracarare la adresa Realităţii TV, care a transformat actualitatea în pură relaţie fatică (de control al canalului şi de menţinere a contactului) -, sînt în curs de a instituţionaliza practica difuzării, deci a tratării ca ştire, a unor filmuleţe de amatori realizate cu telefonul mobil. Aşa cum, în "doctrina" militară a Partidului Comunist condus de Nicolae Ceauşescu, se vorbea de "războiul întregului popor" (împotriva întregului popor, ar fi de adăugat), adică de o permanentă, potenţială şi oricînd activabilă "mobilizare generală", acum presa, mai precis televiziunea, pare a fi devenit ea un război al întregului popor. În România, oricine poate ajunge reporter-cameraman (adică jurnalist complet, conform noilor standarde profesionale internaţionale) de televiziune, aşa cum înainte, sub domnia Securităţii, şi la oferta, presant-tentantă, a acesteia, oricine putea să devină informator.

Noul tip de "jurnalism" al întregului popor este poate mai apropiat de practica delaţiunii "civile" decît de meseria responsabilă de jurnalist aşa cum trebuie ea practicată într-o democraţie.

Oamenilor le place să filmeze şi să se filmeze, să se dea în spectacol "la faţa locului", să se facă vedete organizîndu-şi propriile "reality-show"-uri, mai cu seamă atunci cînd sînt luaţi în serios de organizaţiile media. Informatori şi delatori de vocaţie! Fie la Abu-Ghraib, fie prin spitale, administraţii financiare, şcoli sau grădiniţe. Încurajate de marile televiziuni, astfel de tentaţii vor deveni, în curînd, regulă generală, şi nu este departe momentul cînd "Ştirile de la ora cinci", de exemplu, ca tip de jurnal "people", va fi realizat de populaţia însăşi. Şi atunc i nu va mai fi nevoie de jurnalişti. Ne vom "indigna" zilnic, trăgînd cu ochiul la scene de sex în clasă, de pildă, oferite publicului larg fără nici o cenzură. CNA-ul ar trebui, totuşi, să se sesizeze.

Fenomenul nu a scăpat nesemnalat (de pildă, de către cronicarul TV al ziarului Cotidianul, Alin Ionescu, cel care a folosit, la un moment dat, într-un "intro" al unui articol de-al său, sintagma "Evul Media" fără ghilimelele de rigoare şi fără menţionarea autorului ei, fapt pe care l-am considerat, cu mîndrie, ca pe o clasicizare în viaţă, dar în regim premodern, folcloric, ca pe la noi...)

Ridicarea delaţiunii "mobile", tehnologizate, la rang de ştire, deci transformarea presei în "Cîntarea României" (oricine are ceva de semnalat devine automat "ziarist"), afectează însă, suicidar, însăşi meseria de jurnalist, îngropînd-o în ghilimele.

Meserie de jurnalist despre care, mai ales după eliberarea celor trei ziarişti (să le spunem, totuşi, aşa, deşi mă întreb cum au putut nişte presupuşi profesionişti ai informaţiei să nu se informeze, în prealabil, despre condiţiile de exercitare a propriei lor meserii în Irak!) români care fuseseră răpiţi în Irak, se vorbeşte tot mai critic, inclusiv dinăuntru, din rîndurile presei înseşi. Cel mai corect, şi mai expresiv, în această direcţie, cred că s-a exprimat, la Realitatea TV, Emil Hurezeanu, într-un dialog cu neobositul Robert Turcescu (care, atunci cînd nu-şi face oficiile de gazdă în propria emisiune, apare, circular, rotativ, la acelaşi post, pe post de... invitat, practică evident caraghioasă). Dînd tonul reacţiilor vehemente împotriva "baritonilor" din mass-media românească (Cristian Tudor Popescu şi Ion Cristoiu, "apocalipticii" de serviciu), Emil Hurezeanu constata că jurnaliştii se poartă ca nişte "politicieni fără mandat", adică neurmăriţi de nici o scadenţă. Că jurnaliştii vor să-i concureze pe politicieni, că "vor să fie preşedinţi", depăşind atribuţiile presei şi alterîndu-i menirea.

Mediatic, eliberarea jurnaliştilor români fără nici o concesie declarată (nici retragere a trupelor din Irak, nici răscumpărare bănească) a fost salutată, destul de sceptic, de către presa internaţională ca o excepţie, în sfîrşit pozitivă, românească. Mediatic, deci politic, axa Bucureşti-Washington, trasată razant, peste multe alte mări şi ţări, de preşedintele Băsescu, s-a manifestat şi de la celălalt capăt. Prin victoria aceasta, preşedintele român a oferit un sprijin de imagine aproape nesperat preşedintelui Bush. Iată ce poate face o ţară mică în "Evul Media"... România, singurul caz fericit...

S-a deschis însă, revin - şi sper să continue -, "procesul" presei. Împotriva criticismului de operetă şi pentru audienţă, simple vocalize şi încruntări de marketing, s-a pronunţat atît preşedintele Băsescu, dar şi mulţi ziarişti. Faptul că a intervenit şi preşedintele nu poate însă, din păcate, decît să falsifice, să altereze, să devieze şi chiar să stopeze digestia cogitativă firească, internă, de breaslă, provocînd reacţia de apărare a presei împotriva intruziunii politicului. Ar fi păcat. Există însă multă aroganţă şi închipuire de sine în sînul anumitor grupuri de presă, ba chiar tendinţe manifeste, necenzurate, de cenzură. Vezi, în acest sens, superioritatea, îngîmfarea lui Adrian Ursu (ieri cu Adevărul, azi cu Gîndul) faţă de Evenimentul zilei (cum şi-a permis un alt jurnalist să-i tragă de mînecă pe CTP şi pe Cristoiu!), aşa cum s-a putut vedea la "Naşul" din 25 mai, dar şi declaraţiile totuşi stupefiant de senine ale lui Sorin Roşca Stănescu (directorul cotidianelor Ziua şi - sic! - Averea): "Este o cenzură care va exista permanent la Averea. Mi se pare abject să ne transformăm noi în judecătorii presei. Nu intră în politica editorială a ziarului să facem poliţia presei".

Mie mi se pare abject să-ţi bagi singur, ca jurnalist, pumnul în gură, făcînd, în loc de "politică editorială", politică pur şi simplu, adică, aşa cum spunea Hurezeanu, să-i concurezi pe politicieni. Din mai multe direcţii, aşadar, aceleaşi semnale şi simptome a condiţiei alterate, deviate a presei. Semn, indirect, de onestitate, totuşi: într-adevăr, nu oricine îşi poate permite să "judece" presa, nu oricine are acest drept moral. Îl are, totuşi, cineva în presa română? Sau "politica editorială" o constituie, de fapt, "poliţia" (preventivă, intoxicantă, toxică) a informaţiilor? După feeria, după iluzia "solidarităţii de breaslă", cîtă regresie, cum mai colcăie adevărul luptei pentru putere, mijindu-se de sub covorul din hîrtie de ziar sau din sticlă de ecran sub care este, de obicei, ascuns...

Totuşi, stricători de consens precum Cristoiu sau CTP sînt necesari, salubri, cu condiţia să nu-şi automatizeze vigilenţa critică, transformînd-o într-un mijloc de permanentă "insolitare". Glasurile independente, singulare, trebuie ascultate tocmai ca antidot la tendinţa de gregarizare a opiniei publice. Ele nu trebuie, însă, să monopolizeze accesul la divergenţă, iar aici numai diversificarea agendei de invitaţi a televiziunilor poate interveni ca o frînă. Există mult mai mulţi producători de opinie independentă decît presupun organele noastre de presă. În aceste condiţii, invitaţia la "vedetizare" devine o capcană greu de evitat. Şi astfel, nuanţele devin culori uniforme, de fundal. Cercul se închide vicios.

Încolo, Nicolau şi Şeuleanu sînt tot la locul lor, în şeile televiziunii şi radioului public, unde mai ales cel de-al doilea provoacă anarhie, dovadă că boala, defecţiunea nu este un accident, ci o regulă, că nu este atît una pur internă, instituţional localizabilă, ci bălteşte ca Banatul, unind ca o mare a complicităţilor continente vaste ale structurilor româneşti de stat.

Şi în vreme ce TVR-ul n-a ştiut să promoveze un eveniment precum difuzarea filmului Dogville, programat mult după miezul nopţii, adică în afara programului, şi reluat între 2.00 şi 5.00 dimineaţa (deci bani de achiziţie aruncaţi, ca de obicei, pe fereastră, prin programare defectuoasă şi promovare lipsă), omologul belgian al Televiziunii Române, RTBF, se mîndreşte că două filme cofinanţate de ea, ca televiziune publică, au încasat premii la Cannes, inclusiv trofeul suprem, Palme d'Or.

În loc să mai continue a subvenţiona subproducţiile ale unor baroni interni, seriale zadarnice, nule artistic, precum Amantul marii doamne Dracula, să zicem, Televiziunea Română ar putea să susţină filmele unor Cristi Puiu, de pildă, adică să mizeze pe valoare şi performanţă, nu pe realizatori de stoc.

Cel mai mult, însă, din tot acest interval zbuciumat, mi-a plăcut termenul de "debriefing": descărcare de adevăr. Adică, în paralel, scoatere a adevărului, chestionare, obţinere de informaţii, şi terapie, conştientizarea în pacienţii-subiecţi a propriilor reacţii, trecerea informaţiilor înregistrate în regim conştient, controlabil, şi "predarea" lor, sper blîndă. Un fel de spălare a creierelor şi de transfer de memorie. Anchetare şi medicină.

Cred că întreaga presă românească ar avea nevoie de o "debriefare", de o schimbare a însuşi modului de chestionare şi a schemelor de analiză în baza cărora îşi desfăşoară activitatea practică, de construire a "adevărului". Discuţia continuă, adică sper, în sfîrşit, să înceapă. Dacă, desigur, jurnaliştii vor accepta să se "judece" singuri, tocmai pentru a nu permite să-i judece alţii.

Presa, informaţia, ştirea, comunicarea sînt noţiuni care acoperă probleme pur filosofice, iar conţinutul lor nu este dat de-a gata şi nici universal şi atemporal invariabil. Trebuie, mai presus de orice, discutate. Căci fac societate, şi fac lumea. Şi, mai ales, pentru că prezintă alternative. Pot fi modulate şi altfel, conform altor "universalii".





Duminică, 5 iunie, ora 13.00, în cadrul Tîrgului de Carte "Bookarest" 2005, Bogdan Ghiu îşi va lansa volumele Manualul autorului (ediţie completă şi definitivă a poemelor publicate de la debut pînă în prezent) şi Facultatea de litere (mic îndreptar de gîndire greşită), culegere de eseuri. Vor prezenta Carmen Muşat şi Alexandru Matei (Observator cultural).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer