Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Repertoriu american de succes


Oltea Şerban-Pârâu, Virgil Oprina

02.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gershwin, Bernstein, Ozawa, Yutaka Sado – iată o filiaţie interesantă care şi-a găsit o incitantă concretizare la unul dintre concertele Orchestrei Naţionale Radio care s-a bucurat de o sală arhiplină şi entuziastă. Uneori chiar mai entuziastă decât era cazul (aplauzele între părţile concertului fiind obiceiul spectatorilor de ocazie de la Festivalul “Enescu”, de exemplu, şi nu al abonaţilor Radioului). Sedusă de calităţile şi temperamentul tânărului dirijor japonez (care chiar în seara concertului a împlinit 44 de ani – o vârstă “fragedă” pentru un şef de orchestră), Orchestra Naţională Radio a început concertul “cu dreptul”, strălucind efectiv în uvertura Candide de Leonard Bernstein.

Pianist talentat, dirijor impetuos, animator şi organizator, compozitor popular, Bernstein a fost unul dintre personajele aflate multe decenii în prim planul vieţii muzicale mondiale. Creaţia sa vizează deseori spectacularul şi ezită în faţa adevăratelor îndrăzneli, îmbinând influenţe ale lui Stravinski, Copland, Hindemith, Mahler, influenţe din jazz, folclor, opera italiană sau chiar muzica pop.

Repertoriul Bernstein-Gershwin al serii la care ne referim a prilejuit multe evoluţii solistice reuşite din partea orchestrei, mai ales ale suflătorilor şi percuţiei. Solistul serii, pianistul Francois-Joel Thiollier – un veteran al acestui repertoriu – a fost, în final, o bună alegere, imperfecţiunile tehnice fiind elegant mascate de o bună cunoaştere a stilului specific jazzului simfonic al lui Gershwin, cu culminaţii strălucite şi elegante întorsături de frază.

Iniţial un simplu compozitor de... cîntece, conştient de nobleţea pe care a conferit-o song-ului american, producând până la finalul prematur al vieţii sale show-uri pentru Broadway (în genul unor operete ancorate în actualitate), Gershwin a evoluat către un gen de muzică mai ambiţios şi mai apropiat de tradiţia “clasică”, Rhapsody In Blue (1924) şi Concertul în fa (1925) fiind repere ale acestui efort de sinteză care avea să-şi găsească expresia definitivă în capodopera sa, Porgy and Bess (1935).

Maniera extrovertită a lui Yutaka Sado de a dirija a reuşit să mobilizeze orchestra, să o transpună în spiritul acestei muzici dezinhibate, pline de culoare şi de sugestie timbrală. Precis, cu o gestică diversă şi eficientă, Yutaka Sado a reuşit să facă Orchestra Naţională Radio să cânte Rhapsody In Blue de Gershwin şi apoi suita de Dansuri simfonice din West Side Story de Bernstein aşa cum nu am mai auzit în ultimul timp aceste lucrări pe scenele noastre. Începând cu cei cinci percuţionişti, continuînd cu întreaga partidă de alămuri şi mai exact cu toţi suflătorii întăriţi cu suplimente de la Big Bandul Radio, orchestra a cântat cu aplomb, cu culoare şi mai ales cu... interes, oferind publicului un concert entuziasmant. S-a dat şi... bis. Publicul a scandat la solicitarea dirijorului “mambo” (element prevăzut de Bernstein în partitură, dar în “interpretarea” orchestrei) şi totul a decurs aşa cum am visa că s-ar putea întâmpla la fiecare concert din orice stagiune muzicală românească. Dacă nu demult deplîngeam lipsa de apetenţă a publicului pentru creaţia autohtonă, nu avem decât să consemnăm că repertoriul american “face succes” şi în această zonă.

Una dintre întrebările care se pun este dacă această atracţie pentru facil, accesibil şi popular – chiar în interiorul a ceea ce putem considera domeniul culturii – este o trăsătură specifică spectatorului român sau este o orientare universală, care trece la acest început de mileniu trei printr-o autentică recrudescenţă... Într-un alt dubiu se poate afla organizatorul unei stagiuni de concerte: să urmeze principiile promovării culturii naţionale cu riscul de a avea săli aproape goale sau să cedeze gustului public şi să programeze numai concerte de factura celui pe care l-am comentat aici, pentru a asigura ocuparea tuturor locurilor din sală.

Cred că răspunsuri universale nu există şi că încă ne aflăm în căutarea acestora, nu numai noi, ci toţi cei care fac cultură în lumea dominată de hedonism a anilor 2000. Curiozitatea intelectuală a rămas apanajul unui număr infim de potenţiali spectatori. Între a ne plînge de milă pentru izolarea în care ne aflăm şi a căuta soluţii pentru a recupera un public pierdut sau de a câşiga un public nou, cred că a doua variantă este cea bună. A atrage publicul către sala de concert printr-o muzică mai accesibilă pentru a-i crea un soi de dependenţă de muzica vie poate fi o soluţie, iar cu timpul, dacă vom şti să-l facem să revină cât mai des, îl putem “învăţa” şi cum e cu muzica românească sau cu muzica contemporană.

articol apărut şi în „Adevărul Literar şi Artistic"


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer