Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mă enervez, deci exist - Exist, deci îi enervez pe alţii... - Viaţa, Moartea, etc.


Alex. Leo Şerban

21.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Moartea Papei Ioan Paul al II-lea a fost un eveniment de televiziune, al cărui precedent imediat l-a constituit moartea Prinţesei Diana: în ambele cazuri, bombardamentul de imagini a fost asurzitor, făcînd să tacă meditaţia, sau măcar compasiunea, ce ar fi trebuit să ecraneze "spectacolul" şi pasiunea colectivă pentru el.

Acest (obscen) desfrîu mediatic nu este nici nou şi, ca atare, nici surprinzător. Pe undeva, el a fost extensia - dusă la paroxism - a unei vieţi (cea a Suveranului Pontif) care, paradoxal sau nu, a reuşit să marcheze milioane de suflete recurgînd la strategiile mediatice ale postmodernităţii: poate că nu este totuşi o blasfemie să spunem acum, la sfîrşitul unei vieţi exemplare, că fostul Papă a fost un regizor şi actor de geniu al "societăţii spectacolului", căreia i-a intuit mecanismele întorcîndu-le în favoarea sa.

Dar, dacă o viaţă de asemenea anvergură era absolut îndreptăţită să fie multiplicată grandios pe micile ecrane ale satului planetar, moartea Suveranului Pontif - multiplicată pe aceleaşi ecrane în virtutea aceleiaşi logici spectaculare - a avut ceva inadecvat. Cu atît mai mult cu cît nu a fost vorba numai de "spectacolul" post-mortem (precum în cazul Prinţesei Diana), ci chiar de evenimentul morţii înseşi - devenit thriller Vaticanian, cu "suspansul" buletinelor medicale şi al numărării minutelor şi secundelor rămase din viaţa Papei de o omenire (catolică sau mai puţin catolică, dar în mod cert catodică) avidă de "direct"... Cu bunăştiinţă sau nu, canalele de ştiri au realizat un foileton-scoop a cărui denumire tehnică nu trebuie evitată, deşi este lamentabilă: "reality show".

Desigur, eleganţa made in Vatican a făcut să fie evitate orice imagini luate "sur le vif" ale Papei pe patul de moarte, dar nu trebuie să ne amăgim crezînd că publicul de pretutindeni nu le-ar fi prizat con gusto! Din fericire, există (încă) limite - dar, din nefericire, va fi fiind, probabil, nevoie de autoritatea indiscutabilă a unei "instituţii" puternice precum Vaticanul pentru a face vizibile acele limite, menajînd o marjă de invizibilitate în interiorul privat al căreia să nu avem acces. Speculaţie: italienii, care au "construit" - în pictură - perspectiva, în plin Quatrocento, se opresc astăzi, în plin "Rai", în pragul perspectivei televizuale, nearătînd decît prim-planul; este, totuşi, o victorie - nesperată - a decenţei asupra transparenţei!

Moartea Papei Ioan Paul al II-lea mai ridică, însă, o chestiune - care vizează nu doar doctrina Bisericii Catolice, ci şi un principiu fundamental al creştinismului: aceea a deciziei de a muri. Folclorul vaticanian a acreditat ideea potrivit căreia Papa "s-a lăsat" să moară, renunţînd să mai lupte pentru viaţă şi refuzînd ceea ce francezii numesc, cu o litotă, "l'acharnement térapeutique"... Este un punct crucial şi sensibil întrucît intersectează o întreagă polemică legată de eutanasie: dacă sîntem de acord că nu există "moarte decentă" (cum susţin partizanii inflexibili ai eutanasierii), putem vorbi - totuşi - de viaţă decentă? Terri Schiavo, americanca aflată de 12 ani pe patul de spital în stare vegetativă, brain-dead şi fără şanse medicale de însănătoşire, a fost - în cele din urmă - debranşată de la aparatura care o ţinea în viaţă în mod artificial, la cererea expresă a soţului şi în faţa stuporii contestatare a familiei şi unei părţi a opiniei publice; cazul a declanşat în SUA o dezbatere de proporţii, preşedintele Bush însuşi luînd atitudine în favoarea familiei (fără succes; tot în paranteză fie spus, există bănuiala că dorinţa de a o menţine în "viaţă" pe Schiavo avea mai puţin de-a face cu gîndul altruist la "binele" ei şi mai mult cu "agenda" egoistă a ultraconservatorilor, dispuşi să lase un trup să sufere în continuare în perspectiva - autovalidantă - a unui ipotetic Miracol...).

Dincolo de disimilitudinile evidente dintre cele două morţi - a americancei şi a Papei -, nu putem să nu vedem un element comun: în ambele cazuri, lucrul la care s-a renunţat (prin procură în cazul lui Schiavo, prin decizie proprie în cazul lui Wojtyla) a fost "încăpăţînarea terapeutică". Mai mult: moartea a fost naturală - în ambele cazuri -, refuzîndu-se tocmai întreţinerea vieţii în mod artificial. Ceea ce intrigă, în aceste condiţii, este scandalul provocat de primul caz şi acceptarea resemnată a celui de-al doilea.

(Articol preluat din Dilema Veche, iunie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer