Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dinspre Est (se) trage (pe sfoară)


Bogdan Ghiu

12.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoria ca simulare şi ocazionalism

Am simulat revoluţii, şi ele, chiar împotriva experimentatorilor lor, s-au declanşat. Am simulat politică, am simulat tranziţii, am simulat democraţii, am simulat integrări, şi pînă la urmă unele dintre ele au prins, vor prinde - fie şi doar în parte, incomplet, derivat, dar întotdeauna "original" - realitate (era să zic: cheag, de la sîngele care, de multe ori, pare vărsat degeaba). La noi, marginali, exteriori, tîrzii şi avizi de fiinţă (nu doar de fiinţare) istorică şi împinşi permanent de la spate de suflarea rece a neantului, de spaima căderii la loc în insignifiant dacă nu fugim tot înainte, lucrurile nu se declanşează decît prin simularea lor, care este apoi "trădată", devenind, într-un fel apăsat căci plăpînd, realitate. O realitate grevată de umbra simulării, a forţării, a "siluirii" originare întru fiinţă. Elitele româneşti trebuie să comploteze aproape întotdeauna realitatea prin "forme fără fond" şi alte experimente, pentru a provoca, stîrni, "starta" realitatea. La noi, simularea este primă şi autentică, iar realitatea apare ca falsă şi neserioasă, opusă "substanţei". Revoluţiile încep întotdeauna prin lovituri de stat. Românul este regizor, e creator. A făcut întotdeauna, internaţional, din politică, "televiziune". Proto-media şi arhi-PR.

În materie de televiziune este, însă, la fel ca în gastronomie. Mă uit cu plăcere şi cu invidie aproape la orice de la francezi: au design, au stil, au gust, au măsură, se vede plăcerea "anonimilor" de a crea, de a inventa, de a căuta, de a inova, de a "nu precupeţi nici un efort". La noi, în televiziunile noastre, "arta poetică" dominantă este "utilitarismul" anglo-saxon (albastru-roşu), lipsit însă de mijloacele de fond corespunzătoare şi, mai cu seamă, de viaţă. Sîntem săraci cu duhul în materie de televiziune, nu ne place să creăm. Acelaşi minorat ca şi în materie de rock, de fotbal sau de roman, de exemplu. Simulăm cu succes presa, televiziunea. Cum spunea mai demult un prieten, televiziunile noastre arată ca o televiziune, dar nu sînt efectiv televiziune. Adevărul gol-goluţ despre televiziunile româneşti este sumara OTV. Merge şi aşa, merge oricum. În direct şi "pe fază" să fie. La nesfîrşit. De oriunde şi indiferent de prilej. Dar mereu cu aceiaşi. Identicul întins omogen de subţire pe pîinea de zi cu zi. Pe post. Pe post de pîine.


Diferit e numai individul

Cu ocazia "Marşului diversităţii" organizat sîmbătă, 28 mai, m-am întrebat dacă nu cumva diversitatea ar trebui să semnifice, tocmai, singularitate, individualitate, în nici un caz înregimentări pe categorii şi încolonări de orice fel, colectivism altfel spus, fie el "micro" sau "transversal".

În plus, bietul, plăpîndul "Gay Fest" bucureştean a reuşit să scoată în stradă, să aducă la manifestare o Nouă Dreaptă, pe care altfel, din fericire, n-o vede nimeni şi căreia nimeni nu-i simte "diversitatea". Mîna (care s-ar vrea pumn) de membri ai acestui grupuscul obscur s-au remarcat, cu această ocazie, printr-o profanare de icoane, agitate minereşte în stradă, prilejuind şi o total neavenită şi inabilă intervenţie, ironic-"asistenţială", a Patriarhiei Române. Tactică greşită şi periculoasă, aceea a "încolonării": încolonarea naşte încolonări, scoate trecutul din lada istoriei, care devine şi pare, cu această ocazie, din ladă de gunoi, ladă cu "surprize, surprize". Încolonarea este un mod inactual de afirmare, şi inactualul cheamă inactual. Neo-colectivismul contemporan trezeşte la viaţă diverse colectivisme istorice, gata încolonate în straturi aparent conflictuale, dar perfect disciplinate în fond. Adevărata diversitate ţine de singularitate, de individ, de individualizare (care, tocmai pentru că este dată şi "naturală", trebuie permanent creată, susţinută "artificial"; dar pentru asta e nevoie de cultură, de artă, de tehnică).


Un exemplu de noneuropenism mediatic

Nu numai ne- şi contra-profesională, ci de-a dreptul intolerabilă, jignitoare ca atitudine mi s-a părut prestaţia "la cald" a mult prea ambiţioasei şi omniprezentei Sanda Nicola din "Ediţia specială" a Realităţii TV dedicată "Nu"-ului francez la referendumul privind adoptarea Constituţiei Europene. Intolerabile, şi descalificante pentru un jurnalist, întrebările puse de juna ştiristă despre "cetăţeanul de rînd", despre "simplul cetăţean" (în ocurenţă, francez) care şi-ar fi permis să pună, din bezna ignoranţei sale şi din ograda interesului său, fireşte, îngust, beţe în roate pe calea unificării şi lărgirii politice a Europei, întîrziind marşul triumfal al României spre integrarea europeană. Mirîndu-se pînă şi de faptul că, în Oraşul-lumină, Turnul Eiffel este luminat noaptea, purtătoarea de cuvînt şi de "marcă" a postului Realitatea TV, postul-vedetă al momentului, a dat în stambă presupoziţiile nedemocratice care bîntuie trufia tot mai nedisimulată a mass-mediei româneşti, ce se crede deja o elită care, sub formă de "audienţă", construieşte popoare. Aşa gîndeşte, de fapt, televiziunea, şi presa românească în general, despre public? Este o gîndire, repet, total nedemocratică, de castă, şi, mai ales, neeuropeană, incapabilă să conceapă statutul a ceea ce se cheamă cetăţean, adică egalitatea nu economică, nu socială, ci, tocmai, civică şi cetăţenească. Francezii au tăiat capul absolutismului monarhic, în vreme ce noi am împuşcat dubios, sub influenţe străine, cîţiva conducători. De ce ne-ar vrea francezii, poporul francez, poporul de cetăţeni ai naţiunii franceze, în aceeaşi oală "europeană" cu ei, cînd unul dintre principalele organisme media din România îşi permit, iată, să emită nesancţionate mesaje antidemocratice, inculte european, politic şi civic? În cazul referendumului buclucaş, hulita (intern) clasă politică franceză a jucat, totuşi, pînă la capăt jocul demo-craţiei, nu ca la noi, unde nu se poate spune că am asimilat o cultură decolectivizată a referendumului, şi unde alegerile se cîştigă mai cu seamă prin lovituri (de stat) mediatice. Complicitatea, articulaţia de fond care domină şi conduce România actuală este tocmai aceea dintre "clasa" politică şi mass-media, căreia îi place nu numai să se considere o putere, adică o contra- sau extra-putere aflată în slujba societăţii civile, ci însuşi resortul ascuns al puterii ca atare, Puterea însăşi, de care toate celelalte (politicul, socialul, economicul) depind. Însuşi comportamentul mediatic, dispreţuitor şi îngîmfat, dovedeşte că nu avem ce căuta în Europa. Şi că bine au făcut şi francezii, şi olandezii că au decelerat şuşaneaua extinderii. Obişnuiţi cu manipulările grosolane şi cu adevărat masificante, ne mirăm atunci cînd un popor spune "Nu". Îl acuzăm de ignoranţă şi de neinformare, de parcă ar fi vorba de românii pe care dopaţi zilnic cu produse jurnalistice încropite şi mediocre. Dezutopizarea Europei este un pas înainte, rechemarea clasei politice înapoi la realitate şi la o desfăşurare organică a proceselor de extindere.


Step by step, din teama de stepă

Dar de ce vor fi votat pînă la urmă, şi francezii, şi olandezii, şi aşa cum vor face, în perspectivă, şi alte vechi şi bine educate democratic (spre deosebire de noi, cu liderii şi "formatorii" noştri "de opinie" în frunte) popoare europene, împotriva unificării, a standardizării şi, implicit, a extinderii europene? Am ascultat "vox"-uri realizate cu cetăţeni francezi şi am auzit foarte clar: francezii simt că, unificîndu-se (mai ales cu unii ca românii, dar nu numai), ar putea ajunge acolo de unde au plecat de mult şi cu multă trudă, că este un vorba de un joc inegal, în care ei dau ceva, dar nu primesc nimic în schimb (iar pierderea ar fi una definitivă, istorică), în vreme ce noi, românii, de pildă, avem numai de căpătat (inclusiv identitar) de la o Europă unificată, mai nimic, însă, de oferit. Căci Uniunea Europeană nu este NATO, adică o structură (declarat) militară, pentru care noi să fim interesanţi nu prin ceea ce sîntem în stare să producem, ci doar prin geografia lăsată de Dumnezeu şi printr-o mini-istorie care a ştiut să păstreze, în linii mari, acest potenţial de substrat geopolitic.

Francezii au votat negativ pentru că se tem nu de concurenţă, ci de o egalizare în jos cu Europa de (extrem-)Est, pentru că simt că procesul unificării şi al extinderii este mult prea grăbit, aproape o scamatorie, un complot de imagine urzit de un politic falsificat de mediatic, că tranziţia ar trebui să fie, pentru toţi, mai lungă şi mai bine clădită, temeinică, operată nu în stil "estic" şi mai ales "românesc" (originarmente "postmodern", pur mediatic), numai de formă. Cetăţenii care, în Franţa şi în Olanda, au spus "Nu" s-au temut, abisal, de mărirea scării, a magnitudinii, de creşterea "stepică", "orientală", a spaţiului, de pierderea într-un spaţiu fără repere. Este o teamă nu atît, şi nu doar de globalizare, cît faţă de "mapamondizarea", faţă de "cartologizarea" spaţiului european, de o abstractizare a privirii politice, de o minusculizare a ceea ce este deja mic, dar care nu poate fi lăsat să fie împins spre infinitezimal: individualul, cetăţenescul, civicul, sămînţa de interes a, tocmai, pieţei. O teamă de artificializare. Francezii, nemulţumiţi de propriul lor stat, au respins Europa ca super- şi supra-stat, ca tendinţă de hiperetatizare. S-au simţit în pericol, pierduţi, pe cale de a fi înghiţiţi, irevocabil manipulabili prin intermediul maselor estice de manevră, pe cale de a deveni nepertinenţi ca indivizi-cetăţeni. Şi s-au opus masificării Europei, "massmedizării" şi "informatizării" ei politicianiste. S-au cramponat de cadrul statistic naţional pentru că aici simt că încă se mai pot face, cetăţeneşte, auziţi. Într-o Europă hiperscalarizată, vechii cetăţeni, vechea cetăţenie n-ar mai avea nici o posibilitate de recurs, nu s-ar mai auzi, indivizii (persoane, comunităţi, interese etc.) ar deveni simpli pixeli neopolitici, simpli biţi al unei agore reamenajate ca bursă. Teama abisală de infim, de dispariţie, de de-pertinentizare, de desocializare în noul orizont (fără de orizont) european, iată care mi se pare a fi fost resortul profund, "inconştient colectiv" şi, tocmai de aceea, natural şi sănătos al "Nu"-ului galic. Francezii şi olandezii nu au negat Europa, ci au reafirmat un cadru de pertinenţă cetăţenească. Reacţie materialistă, de imanenţă, profund anti-idealizantă.

Noi, românii (vorbesc despre ce ştiu), nu avem nimic de dat, de oferit acestei Europe (care, repet, nu este o alianţă militară de tip NATO). Decît, cel mult, o suplimentare a ocaziilor neoliberale de delocalizare şi de egalizare în jos a pieţei de muncă. Dar spaima sănătoasă de pierdere în hiper-masă, de supra-statisticizare a individului, spaima de abisul statistic, de abstractizare, de dispariţie sub pragul de pertinenţă cetăţenească, ca frison abisal, de o Europă percepută ca hău, a funcţionat. Din fericire. Îndelungata şi frămîntata istorie europeană, devenită moştenire genetică şi reflex necondiţionat, este vie. Iar Occidentul a respins vîntul stepelor, a închis uşa spre coridorul ce dă în prăpastia colectivismelor şi a despotismelor orientale. Dinspre Est trage, vine frig.


Informaţia ca pradă faţă-verso: presa, serviciile secrete şi preşedintele

În ceea ce priveşte, pe de o parte, mult discutatul, i-aş spune eu, paternalism informaţional manifestat de preşedintele Băsescu cu ocazia mult disputatei "conferinţe de presă" de la Cotroceni prin care Marele Comunicator a proiectat filmul de animaţie al răpirii, şi, pe de altă parte, furia presei, căreia preşedintele i-a dat, nepermis, lecţii, voi spune, nepartizan, nepărtinitor, doar atît, expunînd, pentru moment, doar concluziile unei analize mult mai întinse: că preşedintele a criticat, de fapt, imixtiunea presei în serviciile secrete; că mult clamatele "surse" ale presei fac parte din interiorul serviciilor secrete; care, aşadar, au trădat; că există o nepermisă colaborare şi complicitate permanentă între media şi serviciile secrete; că ele trebuie separate, departajate; că nu e normal ca presa să-şi capete informaţiile de la serviciile secrete, trebuind să investigheze de una singură, să producă (contra)informaţii pe cont propriu, ceea ce nu poate, nu face, dar simulează că face, împăunîndu-se că este independentă, dar profitînd, de fapt, de "porozitatea" serviciilor secrete; că puterea presei româneşti stă pe o bază nesănătoasă; că avem de-a face, de fapt, cu o presă bolnavă de gigantonanism, fals puternică, nesănătos informată; că "răpirea" funcţionează ca model (simulat-real) nu doar în cazul jurnaliştilor, ci şi sub forma a ceea ce s-ar putea numi răpirea de informaţii de către presă, adică simularea răpirii reale de informaţii, adică... Etc.

Căci ce face, de fapt, presa noastră, mai tot timpul? Obţine informaţii "neoficiale" de la oficiali, pe care apoi le discută în cerc închis, discuţii de salon şi de "club" (al presei) exhibate fie în gazete, fie pe micul ecran, de parcă ni s-ar oferi privilegiul ancilar de a fi lăsaţi să ne uităm pe gaura cheii la conclavele marilor înţelepţi mediatici. Care, ca într-un adevărat şi tot mai literal "joc cu mărgelele de sticlă", desfăşoară pe sticlă, la infinit, analize pur logice, de noncontradicţie, de parcă ne-am afla la Sorbona ori în Oxfordul din perioada scolasticii medievale. Informaţia din presa românească este informaţie din-despre informaţie, informaţie pur speculată şi speculară, care îşi obţine plus-valoarea prin oglindire de sine la infinit.

Şi uite aşa revin de unde-am purces, folosindu-mă de una dintre replicile în continuare memorabilului (singurul) Emil Hurezeanu: prin povestea acestei răpiri, spunea comentatorul, s-a născut "un nou gen în istoria terorismului": terorismul înscenat.

Cu adausul că în simularea ca "starter" de realitate stă, de fapt, însăşi motorul istoriei României moderne: profităm de istoria universală. Simulăm istoria. Sîntem nişte "postmoderni" de profesie şi prin vocaţie, de origine. La noi, elitele au încercat să stîrnească la istorie masele conservatoare. Dar uite că, la celălalt capăt al Europei, popoarele îşi reafirmă calitatea cetăţenească produsă tocmai de o istorie a Europei la care noi nu am participat, de care cel mult, în cîteva ocazii, am încercat, oblic, să profităm pentru a "revoluţiona", întotdeauna de sus în jos, statal, elitist, inevitabil "boiereşte", o societate civilă nenăscută (ca necesar "corelativ obiectiv" al statalităţii). Iar acum, prin "purtătorii de cuvînt" autoimpuşi care sînt jurnaliştii, ne mirăm şi nu înţelegem cum este posibil ca un popor să spună, antistatistic şi contrastatal, "eu".

La unii, revoluţia continuă, istoria e revoluţie, capitalul însuşi se autorevoluţionează automat, tehnologic. La alţii, ea încă n-a început, obligînd statul să(-şi) aplice lovituri peste lovituri, între invidioasele oglinzi paralele, labirint de iarmaroc, ale presei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer